Şamanism politic şi comunicarea durerii de a fi om

Suntem abia la început. Mereu suntem la început.
Trebuie să inventăm stiluri noi pentru a fi oameni dar şi pentru a purta dialogul politic ca pe o formă de negociere, şi nu ca pe o povară a ireconcilierii.
Iar povestea asta nu va fi niciodată prea grea, deşi mulţi sunt convinşi de contrariu. În fond, să ne amintim de un anumit aspect din evoluţia omului: comunicarea dintre indivizi şi meandrele acesteia au cunoscut mutaţii, evoluând de la forme energofage către stiluri cu consum de energie redus.
La început, omul era definit de animalitatea sa; la început, au fost…tristeţea, panica, instinctul de fugă. Starea de bază a omului primitiv a fost tristeţea, îngrijorarea. Omul peşterii nu cunoştea starea de fericire, de zâmbet contemplativ, fiind familiarizat numai cu îngrijorarea supravieţuirii, şi doar arareori cu starea de uşurare legată de satisfacerea instinctelor (alimentar, sexual, defecaţie, urinar). Rhinencefalul, un segment al creierului uman devenit astăzi rudimentar, era foarte dezvoltat la oamenii primitivi, care comunicau astfel între ei printr-un consum de energie foarte mare, şi numai prin tehnici pe care astăzi le numim telepatie, telekinezie, diverse grade de hipnoză etc. Odată cu apariţia limbajului articulat, comunicarea interumană intraspecifică a început să se facă mai uşor, contribuind la dezvoltarea ariilor corticale frontale responsabile de funcţii cognitive şi lingvistice, impunându-se în dauna mai vechiului rhinencefal, devenit astăzi doar un apendice. La unii oameni actuali, în mod excepţional, acest apendice este mai dezvoltat şi activ, şi aşa se face că mai auzim astăzi de „specialişti” în telepatie sau fenomene paranormale. Ceea ce fusese normalitate în relaţiile de comunicare dintre oamenii primitivi este astăzi doar prilej de uluire…”Starea de fericire” a omului contemporan este efectul stimulării ariilor sale corticale prin mecanismele subliminale ale generatorilor de mecansime de piaţă, de advertising şi PR, marketing şi media-advertising: „omul fericit” (cel cu pragul de sensibilitate extrem de scăzut, deci vulnerabil la acţiunile de corupţie catchy) este omul care cumpără: Fericirea contemporană este o stare indusă intraspecific de şamanii care gestionează piaţa consumului. La baza acestui proces stă un concept pervers de comunicare a dezacordului dintre dezirabil şi posibil, care îl setează pe omul de rând ca actor principal al ispitei permanente de a armoniza două stări contrare.

Am ales acest episod din evoluţia omului, mergând de la faza de exponent al civilizaţiei pre-logoocentrice, la actor hipermetrop al civilizaţiei post-logocentrice (trecând prin etapa umană de verbigerare asiduă, asupra căreia nu voi mai insista), pentru a demonstra că niciodată comunicarea interumană nu va fi ataşată unor paradigme ultime, iar blocajul, atunci când apare, e numai o anomalie trecătoare. Privind în jur, la lipsa de dialog real dintre partidele politice de pe scena românească a prezentului, blocajul pare definitv. Dar ce eroare ar fi să gândim aşa! Urmând raţionamentul de mai sus şi extrapolând, nici etapa actuală, cum nici secvenţa aleasă de noi aici, a comunicării politice, nu este total blocată.

Ceea ce survine în mod benefic în stările de criză acută a comunicării ţine de nevoia societăţii de a evita războiul. De a rupe tăcerea. De a sparge timpanele celor ce nu mai vor să audă. Intervine un mecanism de autoreglare internă, ce generează un alt psihism, de tip şamanic.

Vă amintiţi de şamanismul socratic (pentru a prelua termenul din Antropologia structurală a lui C.Levi-Strauss)? Şamanii ajutau femeile care se aflau în chinurile facerii să nască mai uşor, prin stări de fascinaţie pentru mângâierea cuvintelor, prin acte de vrăjire logocentrică, prin simpla magie a cuvântului. Şamanii generau un discurs care inducea demodulări corticale, iar femeile erau astfel sedate, izbăvite de anxietăţi maxime şi scutite de chinuri, uşurându-li-se travaliul.
Ei bine, naşterea de copii, care este experienţa cea mai dureroasă din viaţa unei femei, poate fi asemuită naşterii dialogului adevărat dintre oameni, producerii de sensuri şi de adevăruri într-o lume proiectată filosofic spre a fi o maieutică, dar şi o terapeutică.
Şamanismul care face posibilă naşterea fără dureri aparente a unei vieţi noi nu este o experienţă diferită de şamanismul care face posibil dialogul şi înţelegerea dintre oameni politic diferiţi. Or, omul politic „prelucrat” prin tehnici şamanice de comunicare este un produs uman capabil să genereze mecanisme de acceptare a adevărului adversarului său ca pe nişte dureri suportabile, cu care se poate obişnui şi la care se poate adapta. De aceste procedee şamanice ducem lipsă în epoca actuală, iar acesta este un mare paradox. De ce? Pentru că epoca actuală, deşi este una a comunicării şi a exploziei tehnicilor comunicaţionale, nu a făcut decât să amplifice pe de o parte solitudinea şi alienarea omului între semenii săi, iar pe de altă parte singurătatea omului politic într-o maree de concepte de fond foarte vagi.

Lumea românească de azi ar putea fi diferită, dacă dialogul politic ar contribui la atenuarea durerii de a fi om, dar şi la reducerea pretenţiilor unora sau a altora dintre adversarii politici de a deţine un monopol asupra adevărului. E nevoie de specialişti în şamanism politic. Iar această nevoie pare destul de urgentă.