DEMOCRAŢIE  ŞI  EXECUŢIE:  DESPRE  LOTUL  FIINŢELOR  DE   PRISOS

Trăim sub domnia lor de cap pătrat.” (Monica Lovinescu)

România ceauşistă a fost ţara în care orice intelect posedând un IQ înalt şi o conştiinţă clară a libertăţii umane era considerat un duşman al regimului; mai mult, în România de atunci, orice copil, orice elev sau student olimpic devenise un inamic personal al Dictatorului dacă nu i se subordona, deci – în eventualitatea că aspira la evoluţie şi nu la servitute – copilul eminent trebuia eliminat, pentru ca Puterea comunistă dinastică să se perpetueze liniştită prin supremaţia nivelării mentale a tuturor mediocrilor, prin primatul lozincard al limbii de lemn şi al vâscozităţii morale, dar în acordurile poeţilor de curte şi în arpegiile tranchilizante ale propagandei. România ceauşistă preluase multe metode din proiectul leninist, din cel bolşevic şi din cel stalinist. România de azi alunecă înspre aceleaşi realităţi ce păruseră apuse.

E o lume în care trebuie să continuăm să existăm, să inventăm, să gândim şi să scriem. Să acceptăm şansele (atunci când apar) dar să refuzăm, din nou, mutilările. Să căutăm soluţii, societăţi corecte, binele public şi binele personal. Chiar dacă vom ajunge la capătul vieţii tot săraci şi goniţi din lume, dar bogaţi în virtute şi stăpâni pe ideea de destin. Asumându-l.

Mă întreb adesea care este motorul ce pune în mişcare starea aceasta de perpetuă căutare (în fapt, adâncă neodihnă) a inovaţiei, a găsirii unor expresivităţi autentice, a plăsmuirii de idei şi expresii. Creaţia este atât de consomptivă, încât te invită la alegeri brutale: a scrie versus a trăi (cel mai adesea, acestea sunt, pur şi simplu, raporturile ce se instituie, încât fiinţa ajunge să concureze autorul, care are nevoie de acelaşi timp real pe care îl arde şi omul).

Înainte de 1989, îmi puneam, la fel ca mulţi alţi trăitori în ultimii ani ai dictaturii, problema de a anihila cu orice mijloace autorul, care şi-a interzis să publice în presa şi în periodicele vremii, pentru ca nici omul, sincer întrutorul, să nu fie obligat să-şi trădeze ideile şi convingerile. Spaima de a-l etala pe autor era cu atât mai mare cu cât autorul era asmiliat cu sinceritate de către om şi era foarte determinat să inventeze o altă lume foarte orientată împotriva culturii oficiale. Aşadar, sub totalitarism, fiinţa se irosea, prin tentativele cotidiene de a-l submina pe creatorul (el însuşi autolitic prin rezistenţa la sistem, dar liber sub dictatură) ce nu contenea, totuşi, să plăsmuiască şi să scrie pe ascuns, doar pentru el. Alternativa la genocidul lent şi rece existent în societatea ceauşistă  nu părea, în interior, decât sinuciderea, care putea fi lentă sau brutală.

Acest mecanism – care nu a guvernat numai viaţa mea, ci atâtea alte destine irosite şi distruse de ceauşism – a lăsat în urmă multă cenuşă, un  holocaust al fiinţelor de prisos: fiinţa şi autorul, deopotrivă autoexilându-se în lumea închisă a refuzului realităţii totalitare, piereau încet, prin implozie în propria lume sublimă, interioară, alternativă, neîmpărtăşită. Monica Lovinescu spunea că, adesea, opera unui scriitor condamnat să trăiască într-un regim totalitar constă din însăşi construirea propriei verticalităţi şi rezistenţe, din proiectarea unei arhitecturi sufleteşti şi mentale severe, sobre, pentru conservarea demnităţii şi a conştiinţei libere, nealterate de presiunea oficială. Pe de altă parte, merită menţionate cuvintele pe care Soljeniţîn le-a spus la revenirea în Rusia natală, în 1994, după exilul său american ce urmase deportărilor siberiene : « excesul de îngrădire a libertăţilor nu este bun – de aceea am devenit, în 1945, în Rusia Sovietelor, un disident anticomunist ; dar nici excesul de libertate nu este bun – de aceea am devenit, în exilul meu din SUA, şi un critic al democraţiilor ultraliberale. Omenirea ar trebui să inventeze altceva ».

Generaţia mea a dat cei mai recenţi oameni care au suferit de pe urma botniţei ideologice şi a chiuretajului mental dintr-o dictatură din Est. În fapt, suferinţele nu veneau  din cauza violenţei fizice, ca în anii ’50, cât a celei mentale, spirituale şi afective, ca produs secretat continuu de propaganda şi de mecanismele spălării creierului din perioada Războiului Rece. Iar marginalitatea noatră politică, prin neimplicarea în structurile PCR, atrăgea toate formele de excomunicare şi de ratare socială, materială şi profesională. Am rămas verticali, în ciuda faptului că  societatea românescă ne-a respins valoarea, munca şi vocaţia occidentală democrată, reducându-ne la condiţia de carne de tun a ceauşismului dement şi la statutul de băieţi buni la toate pe terenul societăţii multilateral dezvoltate. Ne-am irosit carierele, ne-am irosit bucuriile unei existenţe normale, am fost opriţi din evoluţie, prin neaderarea noastră la partidul comunist dar şi prin formele noastre surde de rezistenţă şi de sfidare. Generaţia noastră nu a prins ameninţările temniţelor, dar temniţa morală şi antiselecţia operată asupra noastră ca indivizi neînregimentaţi a fost tot o formă de atac la libertatea umană şi la condiţia demnă, finalmente tot o formă de asasinat. Una subtilă şi foarte sigură. În fond, vieţile noastre – ale celor care nu am reuşit să ne exilăm în Lumea Liberă  pentru a ne salva – au format o masă de manevră pentru nişte politruci demenţi pe mâna cărora se afla soarta ţării ; am fost masa de manevră reprezentată de eternele cozi făcute de oamenii oneşti la magazinele politicului absurd, cel care anihila în anii ceauşismului – prin lozinci şi prin strategii cincinale – exact destinul uman al oamenilor valoroşi reali şi destinul României.

Poate că tocmai de aceea, astăzi, cu ultimele puteri, cei care sunt conştienţi de gravitatea pericolului totalitar ce revine în Europa şi în alte părţi ale lumii (a fi conştient – a fi responsabil, cf. Ana Blandiana) predică prob logicile şi filosofiile realităţii apte să alimenteze dreptul fiecărui om de a avea propriul proiect de libertate. E un fin de siècle întârziat ce ne ameninţă pe toţi, prin reiterarea ascensiunilor extremismului şi a politicilor genocidale, deşi păruse un început de mileniu mai amiabil cu existenţa umană.

Câtă nevoie de proiecte proprii, ultraliberale, are democraţia firavă românească! Dar mai ales cât este ea de vulnerabilă în faţa noilor ameninţări. Veritabile execuţii ale fiinţelor de prisos din ultimul lot.

Angela FURTUNĂ

14 decembrie 2012

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s