Norman Manea la Bucuresti, Capsa Hotel, 24 mai 2012, Interviu Adevarul

Ziarul Adevărul a reuşit să publice un excepţional interviu pe care scriitorul Norman Manea i l-a acordat în exclusivitate domnului Laurenţiu Ungureanu.

http://www.adevarul.ro/life/Norman_Manea-scriitor_0_706129700.html

Preiau interviul şi pe blogul meu, pentru a conserva şi aici mesajul lui.

Norman Manea: „M-am desprins cu dezamăgire de comunism“.

Un interviu de Laurenţiu Ungureanu

Scriitorul Norman Manea (76 de ani) descrie marile provocări ale unei vieţi marcate de un continuu exil.

Norman Manea zâmbeşte cald şi primitor. E, întrucâtva, mulţumit. Vine destul de rar în România, dar, atunci când vine, e asaltat de prieteni, de ziarişti, de televiziuni. De-aţi şti ce forfotă e în hotelul care-l găzduieşte, căci sunt multe întrebări nerostite aici, sunt multe nedumeriri şi fiecare ar vrea să stea la poveşti şi să-l descoasă pe scriitor, să ştie mai mult decât stă scris între copertele cărţilor sale. „Am venit pentru huligan”, spune o cunoscută doamnă, angajată în jurnalismul cultural autohton („Întoarcerea huliganului” este titlul unuia dintre volumele lui Norman Manea). Iar „huliganul” o primeşte şi zâmbeşte receptiv pentru o fotografie neanunţată. Azi, Norman Manea este ospitalier într-o ţară care l-a condamnat, demult, să uite acest cuvânt firesc: „acasă”.

„Weekend Adevărul”: Familia dumneavoastră a fost deportată în Transnistria în 1941, când aveaţi doar 5 ani. Cum percepe un copil această ruptură, acest exil?

Norman Manea: E forţat să realizeze, pentru că e şocat. E scos dintr-un mediu protector, familiar – în cazul meu, extrem de afectuos – şi plonjează brusc într-o oroare, în braţele zmeului din basme. E năuc, nu înţelege exact de ce şi cum. Îşi dă seama că, în vagonul acela de vite, unde e îngrămădit, toţi sunt evrei. Unii şi vorbesc o altă limbă. Primul meu contact cu limba idiş a fost în lagăr, pentru că la mine în casă se vorbea româneşte. Dintr-o dată, m-am trezit într-un alt univers. N-am realizat că e doctrina nazistă, ce ştiam eu atunci!? Dar am realizat că am fost aruncat în beznă. Acţionau instinctele, nu conştiinţa. Acţionau frica, foamea, frigul. Deşi părinţii au făcut totul ca să supravieţuiesc şi să nu mă afecteze, am realizat dezrădăcinarea.

Prima despărţire: doica Maria, creştina.

Maria a înfruntat primejdii extraordinare. A fost o sfântă, un om formidabil. Ea a făcut sacrificii mari. S-a considerat – şi chiar era! – un membru al familiei. A vrut să plece cu noi în lagăr, dar au smuls-o din vagon înapoi soldaţii. Pentru mine, ea este o amintire extraordinară şi cea mai bună posibilă a României. Ea a fost luată de bunicul meu ca o fetiţă de ţăran orfană. La Bucureşti, când eram deja un om relativ matur şi ea îmbătrânea, am întrebat-o: „Maria, ai mai face? Te-ai mai sacrifica?”. Mi-a zis: „Nu ştiu. Dar cea mai fericită perioadă din viaţa mea a fost în casa voastră”. Maria avea cheile de la toate lacătele, avea banii noştri. Când noi am fost deportaţi, a scris rudelor noastre din Regat, a colectat bani de la ei, ca să vină la noi, în lagăr. Era naivă, dar foarte bine intenţionată. Voia să ne salveze! Dacă există un simbol românesc pozitiv de neuitat pentru mine, ea este.

Portrete ale lui Norman Manea, din copilărie până la maturitatea scriitorului   Fotografii: arhivă personală

Cum arăta Maria?

Era şatenă, era foarte, foarte frumoasă. Şi aici nu-i doar imaginaţia unui copil îndrăgostit de o tânără femeie care îl iubea şi care îl adora. Eu eram dus foarte des la fotograf, că eram şi eu un băieţel drăgut. E, fotograful acesta era îndrăgostit lulea de Maria. El mă alinta pentru că voia să intre în graţiile ei, deşi ea nu-i împărtăşea sentimentele. Ea era curtată şi de ofiţeri români, şi de ofiţeri germani. Când am revăzut-o, se schimbase. Trecuse prin multe, a fost distrusă şi ea tot de comunism.

S-a căsătorit cu un activist de partid…

Maria devenise şi ea atrasă de politică. Soţul ei, fost birjar, un om cumsecade, cu o inteligenţă medie, de om simplu, bine intenţionat, nu s-a priceput la toate maşinaţiile care trebuiau făcute într-un corp de partid. Aşa că a fost repede marginalizat, a devenit beţiv.

V-aţi întors în ’45 în România, după care a venit o perioadă de foamete mare. S-a resimţit în familia dumneavoastră?

Noi nu aş zice că am suferit foarte mult în perioada aceea. Trecuserăm deja prin foamete, prin tot. După întoarcere, nu-mi amintesc să fi suferit foarte acut de foametea din ’46. Eram la Rădăuţi atunci, pentru mine au fost doi ani de fericire absolută, am regăsit graiul, şcoala, aveam multe grădini, era o atmosferă de exaltare după război, lumea reînvia, speranţele reînviau, aşa, naive, cum erau ele. Rădăuţi este o zonă cu păşuni, cu vaci, cu oi, cu brânză, lapte şi unt. România plătea despăgubiri de război ruşilor, se trimiteau vaci, cai. Tatăl meu îşi găsise serviciu acolo, lucra drept contabil. Deşi părinţii mei erau total apolitici şi nici nu erau interesaţi, pentru familia mea, în primii ani de după război, retorica Partidului Comunist era extrem de atractivă. Promisiunea era imensă şi idilică: toţi vom fi fericiţi, vom fi egali, nu se vor mai întâmpla lucrurile care s-au întâmplat.

Când s-a schimbat această percepţie?

Relativ repede, pe la 16 ani. Comparaţia între discurs şi realitate devenise frapantă, contradictorie. Era un contrast foarte puternic. Dacă nu erai tâmpit şi nici nu urmăreai o carieră politică îţi puteai da seama că una e ce se spune şi alta e realitatea. Şi că nu ai voie să conteşti ceea ce se spune. Era o făţărnicie, era pasul care se făcea de obicei între utopie şi teroare. Era teroarea făţărniciei şi a minciunii. Un copil, un adolescent, un tânăr e foarte sensibil la asta, el simte, pentru că e mai liber, fără obligaţii. M-am desprins cu dezamăgire de comunism, dar m-am desprins la timp.

Aţi ales Politehnica, facultatea ştiinţelor exacte, condus de aceste provocări?

A fost unul dintre motive. Altul a fost legat de o capcană firească: am avut nenorocul că am fost un elev bun, şi am fost bun şi la matematică. Era un fel de regulă nescrisă că băieţii mergeau la Politehnică, era un semn de masculinitate. La Filologie mergeau fetele. Din clasa mea de la Suceava, un singur băiat, foarte slab, a mers la Filologie. Se intra uşor acolo, la Politehnică era mai greu, noi am intrat 130 şi am absolvit puţin peste 20. Era şi un mod de a dovedi că eşti bărbat, şi un mod de a-ţi asigura un spate social, pentru a avea o profesie.

Aţi rămas un student bun?

Am fost student bun în primii doi ani, când erau materii teoretice. Apoi au început să vină materii descriptive şi nu m-am acomodat cu ele. Şi acum, la noi în familie, când se strică o siguranţă, soţia mea o repară. Sunt complet neîndemânatic, un inginer eşuat, deşi, practic, am făcut faţă şi am şi avansat în profesie. Ingineria a fost însă o eroare, a fost un ocol.

„Pentru familia mea, în primii ani de după război, retorica Partidului Comunist era extrem de atractivă. ”

„Mi-a rămas în minte această imagine zguduitoare: tatăl meu, la Ierusalim, într-o casă de bătrâni, având Alzheimer, fiind îngrijit şi spălat de un tânăr german voluntar. Încerca să spele o ruşine naţională. ”

Cum i-a luat înapoi Partidul premiul Uniunii Scriitorilor

În 1984 aţi primit premiul Uniunii Scriitorilor, care v-a fost retras ulterior. Aţi primit vreo justificare?

În anii aceia, cultura, în general, şi, într-un fel, şi Uniunea Scriitorilor erau foarte suspectate de Partid. Deşi la Uniune erau foarte mulţi scriitori membri de partid. Nu înghiţeau cultura, totul li se părea ambiguu şi suspect. Premiul de literatură pe anul 1984 a fost dat în 1986, la doi ani diferenţă, ani în care nu s-a dat voie să fie acordate premii sau să se organizeze festivităţi publice. Eu am fost printre premianţi, juriul Uniunii m-a ales şi lista s-a dus către Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, care era organul politic de care nu depindea Uniunea Scriitorilor, dar care avea dreptul şi ambiţia de a interveni. Au anulat acest premiu. A fost pentru prima dată, în 40 de ani de conducere ideologică a culturii, când ei au anulat un premiu dat de o organizaţie a scriitorilor care nu era „Organizaţia Legionară a Scriitorilor” sau „Organizaţia Imperialisto-Americano-Engleză a Scriitorilor”, era o organizaţie românească! Eu nu mai eram în ţară, eram la Washington şi am aflat prin Radio Europa Liberă de povestea asta. Habar n-aveam. Am scris o scrisoare de protest de la Washington către preşedintele Uniunii, Dumitru Radu Popescu, cu care aveam relaţii foarte cordiale şi mi se pare şi astăzi că era un om bun şi pozitiv – din păcate, a căzut în mijloc într-o perioadă infernală şi a încercat să se adapteze. Nu mi-a răspuns. Aici s-a încheiat acest act care traducea o ostilitate deja exprimată mai ales în ultimii ani de autorităţi, de cenzură, de figurile publice, de faptul că eram urmărit, de faptul că mi se instalaseră în casă microfoane. Dumitru Radu Popescu era un scriitor foarte talentat din Cluj, care a venit la Bucureşti la conducerea Uniunii. Era autentic, dar a căzut în plasa asta de a fi conducător şi de a fi nevoit să facă tot felul de compromisuri. Înainte de a pleca, am avut o plimbare cu el prin Parcul Herăstrău, pentru a nu putea fi înregistraţi. A încercat să-mi sugereze că mă înţelege, că e de partea mea. A vrut, bănuiesc, să plec din România cu o impresie rezonabilă, că nu toţi sunt nişte monştri şi nişte lingăi.

V-aţi văzut recent dosarul la CNSAS. Ce sentimente încearcă pe cineva care-şi vede trecutul reconstituit prin ochii ostili ai altora?

Simţi că e foarte incomplet, acesta e primul lucru. Dosarul a venit întotdeauna însoţit de o scrisoare prin care sunt atenţionat că nu este complet, să nu cred că este totul, că CNSAS nu poate să-mi dea mie decât ce i se dă la rândul lui. E mai mult decât ridicol, înseamnă că există, undeva, un alt filtru, la alt nivel, care triază dosarele şi pune la dispoziţie doar o parte din acestea. Motivaţiile sunt, am înţeles, secrete militare. Dar eu n-am furat secretul bombei atomice româneşti! Există nişte pretexte, nu nişte motive reale. De ce? Nu ştiu.

Nu e firească o atitudine vindicativă?

Putem să ne referim aici la poziţia mea publică sau la sentimentele personale mai profunde. Mie nu mi se pare că scriitorul trebuie să fie în poziţie de procuror. Niciodată, el are alt rol. Cred că scriitorul are misiunea să înţeleagă. Şi pe criminal, şi pe opresor şi, în general, să înţeleagă fenomenul uman. Personal, sigur că sunt nişte amărăciuni. Nu cred că răzbunarea este o soluţie, nu cred că rezolvă nimic, te otrăveşte şi mai tare. Dacă o să conservi un resentiment în tine, devine maladiv pentru propria persoană. Sigur, se îndreaptă şi spre cel pe care-l ţinteşti, dar adăposteşti în tine o chestie rea. Trebuie să ierţi, dar trebuie şi să ţi se ceară iertare. Cei mai mulţi nu mai pot ierta, iar tu nu poţi să ierţi pentru numele lor, poţi doar pentru tine.

„Sunt român, dar rămân în vizuina lingvistică din SUA”

„Weekend Adevărul”: V-aţi aflat pentru scurt timp în România. Aţi avut vreme să vizitaţi Burdujeniul, Suceava, locurile copilăriei?

Norman Manea: Am fost doar la Suceava, şi asta pentru câteva ore. Vizita a fost în mare viteză. Burdujeniul, deşi acolo m-am născut, nu a fost pentru mine un loc cu amprentă foarte puternică. Era un târguşor foarte pitoresc, mai puţin dezvoltat, nu şi mai puţin evoluat, erau ziare de peste tot, bunicul meu avea librărie şi avea cărţi de peste tot. Dar eu n-am locuit în Burdujeni, mama şi bunicii au locuit acolo. Eu am locuit la Iţcani şi, la întoarcerea din lagăr, la Suceava. În Suceava, mai există strada unde am locuit, dar nu mai există casa, există şi şcoala unde am învăţat, „Ştefan cel Mare”. În urmă cu câteva zile, chiar am avut o întâlnire întâmplătoare cu câţiva elevi ai liceului. Fiecare a avut pregătită o întrebare pentru mine. Mi-au plăcut copiii aceştia foarte inteligenţi. Sper să aibă o viaţă mai bună decât am avut noi.

A rămas Bucovina, ca în cântec, un „plai cu flori” sau s-a schimbat?

Nimic nu stă pe loc şi, în general, se produce în toată lumea un amestec de populaţie. Populaţiile nu sunt statice – decât în munţi, dar nici acolo. N-aş îndrăzni să fac o caracterizare profundă şi exactă, pentru că în ultimii ani am văzut Bucovina doar din fugă. Sigur că se schimbă, se schimbă şi aspectul oraşelor, se schimbă generaţiile. Aspectul exterior este schimbat, sunt multe clădiri noi, multe hoteluri. Impresia este că nu s-a făcut rău, dar îmi revendic superficialitatea. Am stat însă de vorbă cu preşedintele Comunităţii Evreieşti din Suceava, care e şi profesor de liceu, şi care mi-a vorbit în termeni entuziaşti despre o convieţuire afectuoasă între majoritari şi minorităţi. Spre exemplu, numărul evreilor din Suceava este astăzi în jur de 60-70. Populaţie mică. Pe judeţ sunt 200. La ultimele alegeri, numărul celor care au votat pentru lista comunităţii evreieşti era de 1.200! Oameni care n-aveau niciun motiv special pentru care să voteze lista aceasta specială. Şi ăsta e un semn, există toleranţă, iar afirmarea minorităţilor este încurajată.

Exista aceeaşi toleranţă la nivelul oamenilor de rând, nu oficial, şi înainte de război sau erau aceştia, mai degrabă, influenţaţi de curentele ideologice ale vremii?

În 1941, când noi am fost deportaţi, Mişcarea Legionară, care era o mişcare extremistă, era puternică în Bucovina, în ciuda acestei convieţuiri relativ cordiale. La întoarcere, când noi, fireşte, nu am mai găsit nimic din ceea ce am lăsat, am simţit o atmosferă foarte cordială. Am avut colegi şi ucraineni, şi polonezi, şi români, şi nemţi. E drept că şi legea interzicea răbufniri naţionaliste, acestea erau chiar pedepsite. Mie mi-au displăcut aceste generalizări: evreu, român, american. Este o reducţie, e o simplificare foarte dură pentru că, până la urmă, individul contează. Nu toţi românii, nici toţi ruşii, nici evreii, nici ţiganii nu sunt la fel. Sunt oameni, sunt indivizi şi trebuie consideraţi şi judecaţi prin actele lor individuale, nu ca o masă, ca un tot omogen.

Puteţi separa, urmând un raţionament similar, Mişcarea Legionară în indivizi culpabili şi persoane nepătate?

Nu se poate separa, din păcate. Mişcarea Legionară a avut de la început o ideologie naţionalistă extremistă. Dacă vezi textele lor, cântecele lor, totul era pentru o purificare naţională agresivă. Am comparat cu islamismul agresiv, unde se vrea o omogenitate religioasă, iar în cazul românilor – una etnică. Deşi te întrebai ce se întâmplă cu românii care sunt catolici. Sunt români sau nu sunt români? Poate ştiţi textul lui Nae Ionescu, în prefaţa lui Mihail Sebastian, în care argumentează că nu poţi fi român dacă nu eşti creştin ortodox. Orice-ai face, chiar dacă te botezi, chiar dacă te converteşti, pentru că, prin definiţie, românul este creştin ortodox. Ce să spun la asta? Aş aminiti doar că Iisus n-a fost român, nici american, nici rus. El a fost un evreu, care se adresa evreilor. Şi unii dintre evrei au aderat la viziunea lui şi au întemeiat creştinismul. Cum zicea Papa Ioan Paul al II-lea, evreii sunt fraţii noştri mai vârstnici. Relaţia dintre Vechiul şi Noul Testament este profundă. Oricum, nu cred că un popor antisemit este cordial cu el însuşi. Nu cred că românii se poartă bine unii cu alţii şi numai cu evreii au probleme. S-a văzut asta foarte bine în Germania, după unificare. S-a văzut că nemţii au început să se urască unii pe alţii numai pentru că unii erau din est. De ce? Erau tot nemţi, de aceeaşi religie, de aceeaşi limbă, mai mult sau mai puţin de aceeaşi istorie.

Aţi spus mereu că sunteţi scriitor român, chiar dacă locuiţi în Statele Unite ale Americii. Există confortul financiar care vă ţine departe sau o greutate cu care aţi putea regăsi România?

Cum poate ştiţi, n-am vrut să plec, apoi am vrut să mă întorc, dar mi-a displăcut profund ce se întâmpla în România. Am considerat atunci că, dacă mă întorc, este un nou exil. Şi nu mai eram pregătit pentru un nou exil, mai ales în propria ţară, după ce, cu greutate şi cu încetineală, m-am adaptat în locul acela foarte îndepărtat şi extrem de străin mie. Deci, ăsta a fost motivul, sunt român, dar rămân în vizuina mea lingvistică acolo, în SUA.

„Mie mi-au displăcut aceste generalizări: evreu, român, american. Este o reducţie, e o simplificare foarte dură pentru că, până la urmă, individul contează.”

„N-am vrut să plec, apoi am vrut să mă întorc, dar mi-a displăcut profund ce se întâmpla în România. Am considerat atunci că, dacă mă întorc, este un nou exil.”

CV

– Membru al Academiei de Artedin Berlin
– Numele: Norman Manea
– Data şi locul naşterii: 19 iulie 1936, Burdujeni (azi, o suburbie a oraşului Suceava)
– Studiile şi cariera:
– A absolvit Universitatea „Politehnică” din Bucureşti şi a lucrat, iniţial, ca inginer hidrotehnist.
– A debutat, în 1966, în revista „Povestea Vorbii”, revistă suprimată de cenzura comunistă după şase numere. Până în 1986, anul plecării din ţară, a publicat 10 volume şi a fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor (acordat şi retras în 1986). S-a bucurat însă de recunoştinţă la nivel internaţional, primind, printre altele, Bursa Guggenheim, Premiul MacArthur (supranumit „Nobelul American”) sau Premiul Médicis Etranger, cel mai prestigios premiu francez pentru un scriitor în altă limbă.
– În 2006, devine membru al Academiei de Arte din Berlin. A primit titlul de Comandant oferit de Orde des Arts et des Lettres din Franţa şi Ordinul Meritul Cultural, de la preşedintele României.
– Este doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti şi al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
– Opera sa a fost tradusă în 20 de limbi.
– În prezent, este profesor şi writer in residence la Bard College (Washington, SUA)
– Locuieşte în: Washington

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s