Se împlinesc patru ani de la dispariția distinsei scriitoare și disidente Monica Lovinescu. Pe blogul său, profesorul Vladimir Tismăneanu face o strălucită aducere în memorie a importanței operei și atitudinii nestrămutate împotriva dictaturii http://tismaneanu.wordpress.com/2012/04/23/despre-monica-lovinescu-a-pune-capat-unei-respiratii-gatuita-de-pacat-si-de-crima/Important este și faptul că Directorul științțific al IICCMER anunță că va apărea în curând, cu spirijinul institutului,  volumul despre Monica Lovinescu in dosarele Securitatii. Este remarcabil că aceste cercetări au ajuns la un stadiu final, în timp ce în România renaște spiritul neostalinist, prin vechii oameni ai regimurilor totalitare, care altădată, ca și acum, au construit cu temeinicie (stalinism pentru eternitate), spiritul „baroc postfascisto-postcomunist, discursul autarhic, izolaționist, strident naționalist, anti-european și anti-capitalist al unor lideri politici cu memoria intelectuală defectuoasă”.

Vladimir Tismăneanu a fost desemnat încă din timpul vieții de Monica Lovinescu drept urmașul ei pe direcția filosofiei politice, tot așa cum, pe linia criticii est-etice, renumita jurnalistă și disidentă anticeaușistă îl desemnase pe distinsul critic literar Gheorghe Grigurcu (zilele acestea, maestrul din Amarul Târg împlinește 76 de ani).

Public mai jos studiile mele recente privind relația dintre Monica Lovinescu și Vaclav Havel, care este întemeiată pe  formația comună a celor doi în mediile aroniene ale epocii lor și ale valorilor Europei Centrale ale acelor vremuri. Nevoia de normalitate, așa cum o defineau cei doi, devine din nou actuală.

Plasate pe limita lucidităţii critice a sistemului comunist care făcuse în Europa de Est peste o sută de milioane de victime, raportările Monicăi Lovinescu la Havel cresc, în perioada de după 1990, mai ales din cauza lipsei de etică după care evoluează realitatea românească post-comunistă, intrată cu sprijinul Moscovei pe mâna fanaticului comunist Ion Iliescu – ce întemeiază un curent neostalinist crescător în România de după 1990 – , faţă de realitatea post-comunistă cehă gestionată de Havel, care, disident anticomunist fiind, devine ultimul preşedinte ale Cehoslovaciei (1990-1992) şi primul preşedinte ale Republicii Cehe (1993-2003). Monica Lovinescu a preluat şi continuat cu aplicaţie, după modelul Havel, teoria post-totalitarismului, crezând în puterea celor fără de putere, în lupta împotriva minciunii comuniste şi a utopiei totalitare, iar calea adoptată de ea este, tot pe urmele lui Havel, care o preluase din Mahatma Gandhi, rezistenţa non-violentă, care se manifestă constant prin scrisul de jurnal, protestul scris, critica şi jurnalismul cultural, atitudinea publică, denunţarea abuzurilor puterii totalitare, neodihnita pledoarie în Agora pentru drepturile omului şi cetăţeanului, dezvoltarea spiritului est-eticii în literatură şi artă, ca un corolar al libertăţii în epocile totalitare.

Angela Furtună

23 aprilie 2012

   


MONICA LOVINESCU şi VACLÁV HAVEL (I)

Despre vieţile trăite în adevărDispariţia prematură a lui Vacláv Havel, la doar 75 de ani, i-a reunit în jurul său, în decembrie 2011, pe preşedinţii tuturor ţărilor care au trăit tragediile Europei criminale a secolului XX: Holocaustul şi Gulagul. Havel a (re)generat, post-mortem, un fel de Curte filozofică şi politică a Neamurilor, un Sfat Global al liderilor unor ţări în care suferinţa indusă de regimurile totalitare sutelor de milioane de oameni a fost crâncenă. Pentru generaţiile noastre, această suferinţă nu a dispărut încă. Personalităţile contemporane cu Războiul Rece au avut, astfel, din nou ocazia să reviziteze temele lui Havel, devenite contribuţii esenţiale la gândirea politică şi filosofică, la etica şi la atitudinea civică de referinţă a timpurilor noastre.

Vom folosi acest prilej pentru a observa că între Monica Lovinescu şi Havel au existat mari afinităţi, datorate educaţiei şi formaţiei apropiate (în spiritul liberalismului european de secol XIX-XX şi în spiritul culturii Europei Centrale: refuzul cântecului de sirenă al ideologiilor, repudierea tentaţiilor tribaliste, respingerea mitului politic şi a proiectelor utopice, asumarea unui spirit de prevedere în faţa entităţilor supra-individuale, ca partid, stat, clasă, rasă sau naţiune). 1

Una din problematicile esenţiale care îi învecinează pe Havel şi Monica Lovinescu constă din răspunsurile oferite la tema tiranofiliei moderne, adică la ceea ce Mark Lilla căutase a explica în Spiritul nesăbuit. Intelectuali în politică. 2 Amândoi veneau din filiera intelectualilor liberali neo-tocquevillieni sau (aronieni), iar acest lucru îi făcea să aibă logistica morală necesară pentru a respinge, prin scrierile şi atitudinile lor, tentaţiile iliberale în Occident, ştiind că gândirea liberală avea o relativă lipsă de impact asupra mediilor occidentale: partidele liberale sunt mici, cele mai puternice obţinând în jur de 10% din votul popular, de regulă graţie unor concesii doctrinare3. Şi Monica Lovinescu, şi Havel, observaseră, în epocă – deşi nu s-au predat în faţa acestor realităţi – că gândirea liberală se bucura de impopularitate în rândul intelectualilor (la cei occidentali din vremea tinereţii lui Havel şi a Monicăi Lovinescu, să adăugăm şi pe cei de astăzi, din ţările teoretic eliberate de comunism în 1989, n.m.); întrebarea corectă: de ce sunt intelectualii atraşi mai curând de tiranie decât de libertate?4. Răspunsul lui Havel sau al Monicăi Lovinescu la această întrebare-cheie a filosofiei politice avea să vină după multe secole de încercări asumate, pe rând, de Platon, Xenofon, Simonides, Hieron – sau Tyrannicus, Etienne de la Boétie (1530-1563) (Discours de la servitude volontaire, ou le Contr’Un)5, sau Montaigne în Essais, şi atâţia alţii. Înşişi clasicii liberalismului din secolul al XX-lea au fost atraşi, ca şi Havel sau Monica Lovinescu, de înţelegerea cauzelor lipsei de fascinaţie a libertăţii pentru intelectuali: este vorba, desigur, de Hayek6 sau Mises, de Schumpeter 7. Şi lista nu este foarte lungă.

Dacă, la toate acestea, adăugăm observaţia că în România dejistă şi ceauşistă a funcţionat cu succes o intoxicare a propagandei comuniste ce acredita ideea conspiraţionistă conform căreia liberalismul postbelic nu a fost decât o maşinaţiune a serviciilor secrete americane8, e de înţeles de ce realitatea liberalismului occidental în secolul al XX-lea, aşa cum a trăit-o Havel sau Monica Lovinescu, este atât de puţin cunoscută şi înţeleasă la noi, după cinci decenii de izolare de Occident, urmate de alte două decenii de confuză revenire la o Europă aflată, azi, ea însăşi, într-un accelerat şi suspect metabolism ce nu este străin nici după 1989, nici înainte, de catalizele stângiste şi de eternele inginerii marca Kremlin.

Gânditorii politici de azi şi o mare parte din intelectualitatea contemporană românească sunt tentaţi să se îndepărteze din nou de ceea ce era atât de important pentru Monica Lovinescu şi Havel; aceştia clamau, în epocă, rolul vieţii în adevăr („Adevărul şi dragostea trebuie să prevaleze asupra minciunilor şi urii”), pe urmele Hannei Arendt 9, când aceasta spunea „nu ne mai putem permite să luăm doar ceea ce a fost bun în trecut şi să considerăm pur şi simplu ceea ce luăm astfel ca reprezentând moştenirea noastră, după cum nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul şi să-l privim efectiv doar ca pe o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare. Curentul subteran al istoriei occidentale a răzbit, în sfârşit, la suprafaţă şi a uzurpat demnitatea tradiţiei noastre. Aceasta e realitatea în care trăim. Şi din această cauză toate eforturile de a evada din oroarea prezentului în nostalgia unui trecut încă intact sau în uitarea pe care o anticipăm într-un viitor mai bun sunt zadarnice”. Arendt definise, de fapt, atât de corect, pilonii de rezistenţă ai organizării totalitare prin mistica utopică, sacralizarea ideologiei, mecanismele distrugerii ego-ului reflexiv. Pe urmele ei, Havel şi Monica Lovinescu s-au manifestat plenar, sub jugul regimurilor totalitare, de partea salvării sufletului omenesc, aşa cum au făcut-o şi Michnik, Leszek Kolakowski, Vladimir Tismăneanu, Norman Manea, Viorel Padina, Virgil Ierunca, Paul Goma, Dorin Tudoran, Jacek Kuron, Milovan Djilas, Agnes Heller, Ferenc Fehér, Miklós Haraszti, George Konrád, Andrei Zinoviev, Andrei Siniavski, Lev Kopelev, Danilo Kiš etc.

Dacă Vacláv Havel s-a declarat un intelectual derutat, fiind perceput totuşi drept adevărata conştiinţă a ţării sale, încercând să recupereze pentru spaţiul politic, civic şi etic ceh fructele Primăverii de la Praga, Monica Lovinescu l-a precedat, jucând un rol similar pentru cultura română, cu menţiunea că, totuşi, gânditoarea şi jurnalista română a Europei Libere a fost sistematic blocată de aparatul de propagandă ceauşist, iar imaginea sa a continuat să fie atacată, drastic deformată şi demonizată, atât înainte de 1989, cât şi după 1989, de fidelii organului Săptămâna, de autorii politicii regimului ceauşist, de aparatul de propagandă sovietică al lui Ion Iliescu (acelaşi, în fond, cu cel al lui Nicolae Ceauşescu, şi rămas la post, sub diferite cosmetizări), de culturnicii români marcaţi de maladiile misoginismului, de oligarhia neocomunistă filorusă şi anti-NATO, de numeroşi scriitori resentimentari, ostili conceptului est-eticii, pentru că ostili şi ideilor revizioniste aplicabile criticii şi istoriei literare. Deviza acestora, din urmă, rămâne: “Să se revizuiască totul, primesc, dar să nu se schimbe nimic”. Nu în cele din urmă, intelectualitatea românească suferă aproape în bloc de un viciu al stângismului de facto, în ciuda multor asumări teoretice dubioase, histrionice şi degrabă trădate, cu prima ocazie oportunistă, clientelară sau traseistă. Fenomenul şi-a exercitat constant presiunea în ultimii cincizeci de ani.

În opera Monicăi Lovinescu, invocarea lui Havel a fost întotdeauna pretextul unor dialoguri imaginare cu acesta, desfăşurate în registru etic şi politic, din care gânditoarea extrăgea concluzii şi extrapolări valabile mai ales pentru cultura română, căreia îi deplângea lipsa de personalităţi autentic verticale care să se opună dictaturii. Astfel, în filele de jurnal din Unde scurte, Jurnal indirect, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, la data de 27 aprilie 1968, Monica Lovinescu stăruie în meditaţie asupra magnetizării conştiinţei publice cehe de către Havel, în timpul Primăverii de la Praga: „sunt din ce în ce mai mulţi călători spre Praga. Mai ales printre scriitori. Şi e normal să fie aşa. În ce capitală a Europei se măsoară mai exact ca în Praga clipei de faţă, rolul pe care un scriitor îl poate juca în clipa de faţă în conştiinţa unei societăţi?” (p.276) În Răsărit, scriitorii reveneau la momentele-cheie, ieri la Varşovia şi Budapesta, astăzi la Praga, tinzând spre ceea ce Monica Lovinescu numea un fel de 1848 al spiritului, prin contrast cu ceea ce însemnase pe planul culturii comunismul din Est, care reprezentase o revenire spre trecut, o aruncare înapoi.10 Deplângând ravagiile produse literaturii române de saltul înapoi, prin păşunizarea realist socialistă, autoarea oferă o analiză de mare acribie a fenomenului, remarcând că întoarcerea nu a fost spre izvoare, fiindcă îi lipsea acea sinceritate care dădea până şi păşunismului un accent de autenticitate. Ce fel de întoarcere înapoi produsese bolşevizarea? O catastrofă, desigur, una din cele mai mari catastrofe ce afectase cultura românească, în ansamblu, pentru că era o întoarcere însoţită de prostie, de reacredinţă, de cea mai adâncă ipocrizie din câte au prezidat până acum la aplicarea doctrinelor în istorie. Este de înţeles, de aceea, faptul că reacţia intelectualului, atunci când s-a produs, a îmbrăcat şi ea o haină vetustă, o haină din secolul al XIX-lea. În deplin acord cu paradigma istorică asumată, intelectualul cu discurs civic şi etic al epocii lui Havel şi-a inserat, aşadar, revolta după una revoluţionară de tip 1848, şi nu după una plasată în social, conform schemei marxiste.11 Interesantă este, în acest context, observaţia Monicăi Lovinescu asupra intelighentsiei de la Moscova, ce are o evoluţie separată: dacă, din acest moment „1848” am exclus Rusia, nu este pentru că intelighentsia de acolo n-ar da semne de revoltă asemănătoare cu cele din Estul Europei, ci numai pentru că prototipul „1848” este înlocuit la Moscova cu un altul, un fel de decembrism al spiritului, al sacrificiului exaltat pentru el însuşi, devenit o mistică.

Absolut memorabile sunt reflecţiile autoarei asupra rolului intelectualului Primăverii de la Praga, din faza de erupţie către libertate: oricine ar fi intelectualul acesta din Răsărit, în clipele de izbucnire, reabilitează o cinste de mult pierdută a intelectualului în general. Îl citează pe Havel, care se afla în drum spre New York, unde i se va juca piesa Garden Party, şi care declara, cu prilejul unei conferinţe la Paris: „Cea mai mare problemă pe care partidul comunist o are de înfruntat astăzi stă în faptul că ideologia sa ridică o barieră între om şi realitate”. Monica Lovinescu observă că pentru intelectualii zişi de stânga din Occident, pierderea cinstei a coincis cu această barieră şi această ideologie. Bariera rămânea intactă pentru oamenii de stânga din Vest, în timp ce la Praga din 1968 sau mai devreme la Budapesta, bariera fusese sfărâmată.

Nicăieri ca în această pagină dedicată lui Havel nu scrie Monica Lovinescu atât de profund despre toxicitatea ideologiei marxiste. Căci ideologia, aşa cum s-a extins şi a proliferat printre intelectualii de stânga, nu a reprezentat numai o epidemie, ci şi o frivolitate12: pentru aceleaşi idei, în Est se murea, dar la revista pariziană Tel Quel – adică acolo unde se împleteau în mod bizar structuralismul, noul roman şi leninismul – se cădea în transă în mod snob şi frivol. În timp ce la Paris, maxismul era la modă pentru tinerii cu gusturi excentrice, la Praga se murea pentru libertate, iar un filosof ca Ivan Svitak declara că scriitorii nu vor democratizare şi democraţie, iar alţii cereau un partid de opoziţie, în timp ce Havel clama: „Trebuie însă să punem la ucenicia adevărului un întreg popor care a fost îmbâcsit de propagandă sistematică, timp de douăzeci de ani”.

Uimirea încercată astăzi de orice cetăţean răsăritean – care mai are memoria comunismului autentic, totalitar – , în faţa occidentalului de stânga amator de umanisme frivole fusese, poate, declanşată în 1968 de celebra uimire afişată de un student ceh în faţa unui gazetar occidental: „Cum e cu putinţă ca un scriitor francez să fie comunist?” La Praga, în 1968, se striga: Singurul comunism cu putinţă este cel din cimitire.

(va urma)

Angela FURTUNĂ

ianuarie 2012

1 Vladimir Tismăneanu, Mizeria utopiei, Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană, Ed. POLIROM, Iaşi, 1997, p. 147.

2 Mark Lilla, Spiritul nesăbuit. Intelectuali în politică, Ed. POLIROM; Iaşi, 2005.

3 Id., Sorin Antohi, Pentru o istorie intelectuală a tiranofiliei moderne, p. 19.

4 Id., Sorin Antohi, Pentru o istorie intelectuală a tiranofiliei moderne, p. 19.

5 Etienne de la Boétie era convins de faptul că omul este predispus la servitute voluntară.

6 Vezi Friedrich A. Hayek, Intellectuals ad Socialism.

7 Joseph Schumpeter, Capitalism, Socialism, Democracy, Harper and Row, New York, 1975 (vezi cap. Growing Hostility).

8 Mark Lilla, Spiritul nesăbuit. Intelectuali în politică, Ed. POLIROM; Iaşi, 2005. Vezi cap. introductiv semnat de Sorin Antohi, p. 23.

9 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 9, Prefaţă la prima ediţie, 1950.

10 Monica Lovinescu, Unde scurte, Jurnal indirect, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990. p. 276: „N-a fost forţată, de pildă, literatura română, din ultimii douăzeci de ani (deceniile al patrulea-al şaselea, n.m.) să se întoarcă spre un trecut în care Maiorescu nu intervenise încă, să se „păşunizeze” realist socialist?

11 Ibid. p. 277. „În ciuda unor îndelungate aparenţe, nu marxismul a dominat vremea noastră. Marxismul a îngăduit doar să se verifice profeţia lui Nietzsche care afirma că secolul al XX-lea va fi acela al fenomenului naţional”.

12 Ibid. p. 277: „Caznă şi ipocrizie în comunismul instaurat, ideologia devenea frivolă pe malurile Senei sau ale Tamisei, deoarece nu presupunea nici presiune, nici risc,ci numai o siluire a propriei tale conştiinţe pentru a o transforma într-o „bună conştiinţă”.”

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s