« Moartea în regimul comunist nu e moarte, ci chin. Și nu vreau să mor în chinuri »

 

In Memoriam Pericle Martinescu, la 100 de ani de la naştere

 

(n. 11 februarie 1911, d. 24 decembrie 2005)

Moto: “Nu pot să nu mă întreb: e oare mai bine să-ți petreci viața având dreptate împotriva tuturor decât greșind alături de toți

(Monica Lovinescu, 7 decembrie 1982)

Un caz notabil de psihanaliză culturală: mărturiile privind est-eticul aici şi dincolo. Situați de o parte și, respectiv, de cealaltă a Cortinei de Fier și acoperind în scrierile lor memorialistice perioade de timp pe alocuri superpozabile, au existat doi scriitori care și-au scris jurnalele cu cerneluri sufleteşti și morale înrudite: Monica Lovinescu și Pericle Martinescu. Prima, cu un plus de acid şi de spirit est-etic adăugat celui cronicăresc și critic estetic, de pe pozițiile criticului aflat în largul occidental al perspectivei asupra moravurilor și culturii românești; cel de al doilea, zugrăvind cu răbdare și acribie, și din interiorul sistemului, bizareriile sinistre şi dantelăria patologică drapând o epocă istorică mai întâi de bolșevizare iar mai apoi de nivelare a valorilor prin comunismul triumfalist. Ambii, punându-și existența sub semnul unei mărci a sacrificiului asumat, au realizat – fiecare prin memoriile sale -, dar și împreună – prin conjugarea mărturiilor privind acea epocă -, o frescă inegalabilă a epocii Răului politic roşu absolut care, împreună cu extrema dreaptă – verde – ce i-a premers, a aruncat România într-un stadiu de înapoiere greu de depășit.

Interpretarea anticei probleme a „sensului viețíi” și a „înțelepciunii” revine, obsesiv și terapeutic, ca un adevărat sistem circulator în operele celor doi, așa încât finalmente autorii au depus mărturia unor conștiințe care evaluează aproape medical, diagnostic şi analitic, România caragialesc-comunistă din perspectiva grotescului mascaradei care nu a contenit timp de decenii, după cum aprecia, într-un registru de evaluare similar, și Norman Manea (Plicuri și portrete, Ed. Polirom, 2004, p. 205).

Elaborând un studiu comparativ pe cele două opere memorialistice, semnate de Monica Lovinescu și de Pericle Martinescu, o primă observație e aceea că există importante abordări înrudite în legătură cu experienţa literară sub comunism. Ceea ce îi desparte, totuși, ține de experiența diferită a libertății și demnității, legată efectiv de dictatură: Pericle Martinescu, a cărui viață a fost marcată de totalitarism prin coercițiile de a se afla zi de zi sub presiunea directă, adoptă un stil sobru, reținut, fidel detaliilor semnificative, constatativ, stil care îi oferă certitudinea de a mărturisi cu economie de mijloace ororile care se petreceau sub ochii lui; totul, în această calitate e martor, decurge cu o anume resemnare și nicidecum detașat complet de spiritul tragic, care însă este estompat de un anumit umor amar ş dominat de rațiunea omului lucid ce sacrifică orice revoltă interioară de dragul importanței misiuni pe care și-o asumă: aceea de a furniza posterității o frescă fidelă a realității, o depoziţie testimonială cu penel sufletesc de victimă blândă. La Monica Lovinescu, elementele jurnalului și ale memoriei au o altă anvergură: ea nu a fost martora reflectării directe a realității românești, doar un receptor al fluxurilor de vești sosite din țară pe canale credibile și onorabile, și tocmai de aceea, printr-o anume detașare, interpretările și cronicile sale au fost însoțite de verdicte critice remarcabile, oneste, de jurisprudenţa omului cultivat pur sânge, de patosul intelectualului anticomunist militant, de spiritul de devotament pentru discursul public etic, de raţionalitatea unei minţi analitice geniale, nedispusă la compromis şi netolerând abdicările.

Pericle Martinescu se întâlnește cu Monica Lovinescu pe mai toate palierele de discurs din domeniul analizei istorice şi critice a epocii de bolşevizare a României, a efectelor acesteia asupra literaturii şi scriitorilor. Bunăoară, în definirea caracterului utopic al comunismului, păstrând aceeaşi viziune cu a Monicăi Lovinescu, deşi cei doi evoluau separat şi în epoci diferite, Pericle Martinescu arată, încă din 1952, că „lucrul cel mai înspăimântător în lumea comunistă este că nimeni, dar absolut nimeni (și sînt gata să afirm că nici „geniul” omenirii), nu crede în comunism, dar pe toate cărările întâlnești oameni care declară că sînt gata „să moară pentru comunism”. Acesta este cu adevărat un lucru înspăimântător, deoarece de la astfel de „fanatici” nu te poți aștepta decît la cele mai îngrozitoare atrocități” (7 ani cît 70, Pagini de jurnal 1948 – 1954, Ed. Vitruviu, București, 1997). Printr-o plastică figură, el aseamănă lupta dintre comunism și restul lumii cu o luptă inegală, dar tocmai de aceea foarte periculoasă. O compară cu o partidă de șah între doi adversari inegali. Unul calculează fiecare mișcare, are un plan de atac, vrea să câștige cu cât mai puține mișcări, celălalt – care nu știe decât să mute piesele – , deși a pierdut dama, o tură, un cal, un nebun, nu înțelege că trebuie să cedeze și joacă mai departe până la pierderea tuturor pieselor de pe eșichier, având pur și simplu ambiția de a nu ceda și „de a rezista până la sfârșit”. Ăștia sunt comuniștii. De aceea lupta este foarte periculoasă, pentru că ambiția jucătorului năuc ar putea costa viața tuturor „pieselor” de care dispune.

Există însă speranță, spune Pericle Martinescu mai departe: că celălalt jucător, fiind cu mult superior, ar putea să facă un mat pe neașteptate, chiar dacă toate piesele adversarului său sunt pregătite pentru atac.

Despre acest fanatism, surprins de P. Martinescu în sentinţe literaturizate, Monica Lovinescu medita, mai târziu, în termenii tehnici ai criticii utopiei marxist-leniniste, utopie în numele căreia politicienii de extremă stângă – prin similitudine aparţinând unui palier comun de valori cu cei de extrema dreaptă – au sacrificat mereu ființa umană reală, drepturile omului și cetățeanului, au negat drepturile fiinţei umane la prezent, au bulversat scara valorilor.

Nu mai puțin spectaculoase sunt referințele care îi apropie pe cei doi scriitori prin concluziile lor privind colaboraționismul scriitorilor români cu regimul bolșevic și cu cel comunist, ulterior ceauşist. Sancţiunile aplicate de Monica Lovinescu lipsei de moralitate a unor scriitori români sunt deja binecunoscute(le-am analizat în multe din studiile anterioare publicate de mine în 2009 și 2010) ; merită să stăruim, de data aceasta, mai mult asupra imaginii de ansamblu oferită de Pericle Martinescu în aceeași speţă, precum și asupra procedeului de deconstruire la care autorul recurge pentru a descrie mecanismul colaboraționist în timpul bolşevismului şi al dogmatismului socialist (asumare morală, psihologizantă şi sociologizantă, unică în literatura română, şi tocmai de aceea de o inestimabilă valoare). „E de observat, spune autorul, cum, de la o vreme, Scânteia preferă vechilor și fidelilor ei colaboratori numele unor academicieni și scriitori care „se lasă” mai greu”. Pentru a-i ajuta, redacția le pune la dispoziție anumite materiale, ba poate le dă și o schemă a articolului, cerându-le numai să facă frazele respective și să semneze. Pentru masa cititorilor, apariția unui astfel de articol ar putea să aibă oarecare miraj. Căci, sătui de alde Baranga, Brucan, Breslașu, Liman, Șelmaru, și chiar de Beniuc, sau alții, cititorii – cred tovarășii – se vor lăsa mai influențați de nume ca Sadoveanu, Săvulescu, Camil Petrescu sau George Călinescu, meditează Pericle Martinescu.

Dar tot autorul ajunge la concluzii care denudează o anumită prostie a tovarășilor: nu mai e nevoie să demonstrez că tovarășii se înșeală, sosește observația. Ceea ce ar merita oarecare discuție, crede el, este ușurința cu care asemenea personalități ale culturii noastre se lasă târâte în asemenea mascaradă, pe deplin conștiente că fac jocul politicienilor și că fiecare rând ce poartă semnătura lor nu numai că nu le face cinste sau nu le aduce nicio mângâiere, ci, mai mult încă, înseamnă propria lor compromitere în fața națiunii.

Miza actului de colaborare este, în acea perioadă a bolșevismului, însăși viața autorului. Pericle Martinescu deconstruiește mecanismul: când s-a prezentat la d-ta agentul, cu materialul respectiv, și ți s-a cerut să scrii un articol, nu poate fi vorba de niciun fel de discuţie sau rezervă – cu atât mai puțin de refuz – căci aceasta ar însemna o autocondamnare la moarte. Și cine are chef să se condamne singur la moarte în regimul comunist? Așa că lașitatea, grefată pe un foarte complicat calcul, intră în funcțiune.

Nu lipsite de o tulburătoare sinceritate – cu atât mai importantă pentru verosimilitatea discursului – sunt introspecțiile autorului, care își face rechizitoriul moral în chiar interiorul teoreticei prezumţii de vinovăţie: „m-am întrebat adeseori ce aș face dacă aș fi pus într-o astfel de situație? Desigur, aș face ceea ce mi se cere, adică aș scrie. Și aceasta nu numai fiindcă sunt un om lipsit de eroism – la ce ar folosi astăzi (1952, n.m.) eroisnul?- dar mai ales fiindcă nu vreau să mor ca victimă a comunismului. Oricât nu m-aș teme de moarte, oricât aș aștepta-o ca pe o eliberare, ca pe o cufundare într-un somn plăcut și nesfârșit, totuși nu vreau să mor de moarte comunistă.” Este, desigur, un caz tulburător, o declarație unică în istoria literelor noastre, când acceptul unei eventuale colaborări cu regimul în dauna deontologiei profesiei este atribuit de emitent unui gest de revoltă anticomunistă, în sensul că orice moarte e de preferat morții cauzate de ocupantul comunist, și atunci cu atât mai bine e de dorit evitarea ei. După o atare explicație, conceptul de lașitate îşi pierde din temei, eîn condiţiile în care devine, de fapt, un fel de virtute inversată, pentru că descrisă într-un sistem de referință etic şi psihic de avarie, ca formă de antimaterie psihică şi socială generată de Gulag.

Desigur exasperat în fața posibilității de a colabora cu Puterea totalitară, autorul își torturează imaginația și construiește incredibile mecanisme de apărare în fața morții, scuze și explicații aproape abracadabrante – dacă nu sunt interpretate exact în domeniul absurdului ce caracterizează universul concentraţionar – , toate convingătoate, pentru că împing sinceritatea până la delirul de salvare, ceea ce nu face decât să mărească umbra înspăimântătoare a Călăului imaginar: „dacă a treia zi după ce se va prăbuși acest regim îmi va fi dar să mor, voi muri fericit; cu o zi înainte însă de prăbușirea lui, moartea îmi va fi cumplită și tristă. Și apoi moartea în regimul comunist nu e moarte, ci chin. Și nu vreau să mor în chinuri. Căci dacă viața mea a fost un chin – uneori voluptuos, adeseori foarte amar – cel puțin moartea vreau să-mi fie o bucurie. Iar o astfel de bucurie nu-mi va fi îngăduită decât după salvarea din acest regim odios și criminal.

Iată o justificare a lașității noastre actuale!” (12 noiembrie 1952)

Există, în acest tip de creuzet al conştiinţei civice frământate de apocalipsele eticului, şi nucleele conştiinţei critice, şi germenii conştiinţei literaturii. Cu acest material au scris, au trăit şi au depus mărturie prin jurnale şi Monica Lovinescu, aflată de partea liberă a Cortinei de Fier, şi Pericle Martinescu, închis în rezervaţia sovietizată din Războiul Rece. În fond, mergând pe urmele raţionamentului făcut şi de Mircea Martin (Viaţa Românească, noiembrie 1978) şi rămas valabil până azi, adevărata conştiinţă se află la acei creatori pe care meditaţia susţinută asupra propriei activităţi îi face să treacă în modul cel mai firesc în alt domeniu şi să-şi comunice experienţa în termeni apţi de a o impune ca exemplară. Monica Lovinescu definea această exemplaritate sub forma est-eticului, netolerând aşa zisa neimplicare canonică a scriitorului sub dictatură sau laxitatea autonomiei esteticului. De aceea, viziunea sa asupra registrului critic şi respectiv asupra celui polemic este riguroasă, alocând variantei intelectuale maximum de încredere. Pericle Martinescu a reuşit, în ciuda tuturor barierelor ridicate de totalitarism în calea creativităţii şi a libertăţii de expresie, să nu coboare, la rândul său, de la acest reper care, astfel, îi asigură valabilitate.

Angela Furtuna

Iunie 2011

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s