PR IN MEMORIAM  EUGENIU COSERIU 90 - EXPOZITIE DE CARTE SI DOCUMENTE IULIE 2011 BIBLIOTECA BUCOVINEI
PR IN MEMORIAM EUGENIU COSERIU 90 - EXPOZITIE DE CARTE SI DOCUMENTE IULIE 2011 BIBLIOTECA BUCOVINEI

 

CONSILIUL JUDEŢEAN  SUCEAVA

 

BIBLIOTECA BUCOVINEI “I. G. SBIERA”

 

WWW. AGONIA.RO

 

LIBRĂRIILE ALEXANDRIA

 

 

IN  MEMORIAM 

 

EUGENIU COŞERIU

 

 

… « CU GÂNDUL LA NEFERICITA BASARABIE »…

 

90 DE ANI DE LA NAŞTERE

 

(27. 07. 1921, Mihăileni, Bălţi – 7. 09. 2002, Tűbingen, Germania)

 

 

Eugen Coşeriu (sau Eugeniu Coşeriu, Eugenio Coseriu, n. 27 iulie 1921, comuna Mihăileni, judeţul Bălţi, azi în Republica Moldova  – d. 7 septembrie 2002, Tübingen, Germania) a fost un filolog romanist de origine română, membru de onoare al Academiei Române (din 1991).

A absolvit liceul „Ion Creangă » din oraşul Bălţi, apoi şi-a continuat studiile în filologie la universităţile din Iaşi, Roma; a mai studiat filosofie la Universitatea din Milano. Între 1950 şi 1963 a predat la Universitatea din Montevideo, Uruguay, între 1961 şi 1963 fiind profesor-invitat şi la Universitatea din Bonn, Germania. Din 1963 şi până la sfârşitul vieţii a fost profesor la Tübingen. Mai multe generaţii de discipoli ai lui Eugen Coşeriu constituie Şcoala de lingvistică de la Tübingen. A fost Doctor Honoris Causa a aproape 50 de universităţi din întreaga lume.

Vezi minime detalii bio-bibliografice pe Pagina Web dedicată http://www.coseriu.de/, Wikipedia http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Co%C8%99eriu , pagina electronică Eugeniu Coşeriu http://www.uni-tuebingen.de/kabatek/coseriu/indexfr.htm ,  Profesorul Eugeniu Coşeriu  – Prinţul ştiinţei lingvistice http://www.usm.md/ziar/?cat=35

………………………………………………………………….

 

 

 

La 27 iulie 2011, într-o nedreaptă uitare şi tăcere, se împlinesc 90 de la naşterea uluitorului geniu al României şi al Basarabiei, cel mai strălucit reprezentant al culturii române în planul ştiinţelor omului, lingvistul care a dominat alături de Noam Chomsky lumea lingvisticii mondiale a secolului trecut şi a înfăptuit o adevărată revoluţie copernicană în domeniul lingvisticii ca nucleu al ştiinţelor culturii, revoluţionând în acelaşi timp filosofia limbajului şi filosofia culturii: EUGENIU COŞERIU. În semn de omagiu, public acest interviu realizat de mine pe 20 octombrie 2001, când l-am revăzut pentru ultima oară pe marele savant, ce părăsise pentru câteva zile Tűbingen, pentru a se întâlni cu românii şi basarabenii în ţară, La Cluj, La Suceava, La Iaşi, la Galaţi, stiut fiind ca Bucurestiul, conform propriilor marturisiri, nu l-a prea iubit. Deja zece ani s-au scurs de la acest minunat dialog şi emoţia lui e vie. Peste tot pe unde a colindat prin lume, Eugeniu Coşeriu şi-a pus energia şi inteligenţa la lucru şi în slujba intereselor de lobby ale ţării sale, România şi nefericita Basarabie, după propria expresie ce traduce destinul tragic al acstei Provincii Române de Aur ce rătăceşte departe de ţară datorită conjuncturilor istorice şi geopolitice nefavorabile şi prelungit ostile.

Eugeniu Coşeriu a fost mentorul şi brandul academic ce a dat amploare inetrnaţională programului sucevean Colocviile Internaţionale de Ştiinţe ale Limbajului CISL, animând într-o perioadă recentă mai multe conştiinţe de lingvişti, filosofi şi scriitori din Cluj (Centrul de lingvistică coşeriană), Chişinău, Cernăuţi, Iaşi, Suceava, Galaţi, .

 

 

 

 

Fragmente celebre din gândirea lui Eugeniu Coşeriu despre adevărata Românie, despre ruşinoasa politică antiromânească a Rusiei, despre Basarabia, despre etica omului de artă şi a omului de ştiinţă, despre patriotismul liberal autentic şi despre misiunea omului de cultură autentic :

 

 

 

 

„Când li se cere, acum, să nu mai facă Istoria românilor, ci Istoria Moldovei, profesorii de istorie, în unanimitate, protestează, şi până şi ruşii care sunt profesori de istorie înţeleg că nu pot falsifica pur şi simplu istoria şi nu pot desprinde o istorie a Moldovei de istoria românilor”

„Politicienii ar trebui să cunoască bine cultura românească, să şi-o însuşească şi în mod critic, ca să ştie ce anume apără, cum apără şi de ce trebuie să apere. Să aibă un jurământ de fidelitate faţă de această cultură”

„Dumneavoastră, ca români, ar trebui să aveţi problema Basarabiei, poate mai mult decât mine, să o înţelegeţi, iară nu să spuneţi mereu „Ia mai lasaţi-mă în pace cu Basarabia asta!”, de parcă Basarabia ar fi o ţară îndepărtată şi necunoscută, străină de România…”
« Dacă ne-am afla în condiţii normale, şi istorice normale, dacă ar fi numai un grup de nesăbuiţi care ar lupta acolo (în Basarabia, n.n.) cu tot felul de trucuri şi de tertipuri împotriva limbii române, răspunsul meu ar fi acela că trebuie să ne dedicăm pur şi simplu ştiinţei, să vorbim ştiinţific despre limba română, că nu e nevoie să apărăm noi limba română, nici să criticăm sau să luăm în discuţie alte păreri contrare şi absurde. (…)Dar, din nefericire, nu ne aflăm în condiţii normale. De aceea, şi lingviştii, şi toti ceilalţi oameni de cultură, sunt angajaţi într-o luptă care e politică şi noi nu putem duce altfel lupta decît prin argumente ştiinţifice. Concluzia? Trebuie să repetăm, deci, mereu evidenţele, să arătăm mereu adevărul, să arătăm că toate citatele sînt falsificate… »

 

« Să înţelegem, mai întâi, că există această deontologie, acest a trebui să fie în cultură. Al doilea principiu: această deontologie înseamnă că, din punct de vedere al agentului culturii, implică o etică a culturii, o etică a omului de cultură care trebuie să corespundă acestui a trebui să fie al culturii. Deci, trebuie să ne opunem ideii – prezentată ca idee liberală şi foarte democratică şi care, în realitate, este reactionară – anume că aceste activităţi ar fi activităţi libere, în sensul că ar fi activităţi cu totul arbitrare, adică oricine să vorbească numai cum vrea, oricine să picteze cum vrea ori să facă ştiinţă cum vrea…Nu! Nu se poate! fiindcă activităţile libere nu sunt libere în sensul că ar fi capricioase. Activităţile libere sunt libere în sensul filosofic al cuvântului liber, anume sunt activităţi al căror obiect este infinit. Şi, când eşti agent al unei activităţi libere, îţi asumi şi responsabilitatea de a realiza acest obiect în sensul în care trebuie să fie, în sensul deontologiei, şi nu fiindcă se impune prin altceva, ci fiindcă ţi-ai asumat angajamentul. Atunci, aceste activităţi au o etică obligatorie, nu în sensul că ar fi o etică impusă, o constrângere, ci în sensul pe care-l avea cuvântul obligatio în limba latină, însemnând legământ, adică angajament. Când începi orice activitate în acest sens, te angajezi. Dacă vorbeşti, te angajezi să vorbeşti cum trebuie, să vorbeşti ca lumea, dacă pictezi, te angajezi nici să nu mâzgăleşti, nici să nu corespunzi numai gustului publicului care poate fi unul fără educaţie estetică. Toţi artiştii adevăraţi şi care simt această morală, această etică a artei, spun „aşa se pictează”, adică înţeleg că ei au responsabilitatea subiectului universal. Adică „pictez aşa pentru că aşa trebuie”, iară nu „pictez aşa pentru că altfel nu pot vinde”. Cel ce pictează numai în maniera ca să poată vinde nu mai este o fiinţă morală, nu mai respectă etica artei. Tot aşa şi în ştiinţă, trebuie să opereze etica ştiinţei. Înţeleg, deci, că, în realitate, toţi oamenii de cultură serioşi, atât cei care produc cultură, cât şi cei care trasnmit cultură, ştiu că există o deontologie a culturii şi că, din punct de vedere al fiecărui subiect, asta înseamnă că există o etică a omului de cultură.
Acestea sunt principiile pe care încerc să le afirm oriunde m-aş afla… Am spus mereu, în diferite ocazii, diferitelor personalităţi cu care am avut onoarea să stau de vorbă: există o etică particulară a ştiinţei şi a omului de ştiinţă
 ».

 

 

„De aceea, spun întotdeauna, să nu urmăm, de exemplu, anumite mode numai pentru că sunt mode şi sunt actuale: să ne întrebăm dacă ele corespund într-adevăr eticii culturale, iar dacă nu suntem convinşi nu trebuie să le acceptăm”.

 

 
„Toată discuţia mai recentă din jurul lui Eminescu a fost într-adevăr o discuţie ruşinoasă şi infamă. S-a creat un fel de anti-mit, pretinzându-se că în timpul comunismului ar fi fost pus în circulaţie mitul Eminescu. În loc să se lupte împotriva celor care ar fi creat acel mit şi să se spună de ce ei nu aveau dreptate, s-a luptat, în realitate, împotriva lui Eminescu (…)… S-a încercat chiar o revizuire – Cazul Eminescu – dar nu în sens într-adevăr critic, şi s-a afirmat că Mitul Eminescu s-ar fi născut acum, de curând, iar cei ce susţineau asta nici nu erau măcar sumar informaţi, nu citiseră ce scria, de exemplu, prin 1922 deja Ilarie Voronca, ce scria Fundoianu, care nu erau suspecţi de a fi naţionalişti, fiindcă erau amândoi evrei. Să vedeţi ce scriu ei despre Eminescu şi cum îl înţeleg ei tocmai ca geniu poetic şi de ce spun ei că Eminescu este un geniu poetic. Şi acum vin alţii şi pretind că nu, că s-a creat un nou Eminescu mult mai târziu! Este vorba, fără îndoială, despre multă ignoranţă. Nimeni dintre cei care au aderat la această teorie nu a citit ce scrisese Voronca sau Fundoianu despre Eminescu…

 
 « Deci, soluţia, strategia propusă de mine este educaţia culturală. Cred ca ea s-a făcut deja, mai mult sau mai puţin indirect, în Basarabia, în această privinţă, şi prin învăţători şi prin profesori de limba română. La ora actuală profesorii de limba română nu mai acceptă (chiar dacă li se spune că limba oficială este, prin Constituţie, limba moldovenească) decât termenul de „limba română”. Când li se cere, acum, să nu mai facă Istoria românilor, ci Istoria Moldovei, profesorii de istorie, în unanimitate, protestează, şi până şi ruşii care sunt profesori de istorie înţeleg că nu pot falsifica pur şi simplu istoria şi nu pot desprinde o istorie a Moldovei de istoria românilor.
Speranţa mea este că această generaţie, care este generaţia bolnavă din Basarabia şi generaţia incultă din Basarabia, se va stinge biologic. Îi va lua locul o nouă generaţie, una care nu va mai putea fi înşelată. Să ştiţi că mulţi dintre cei de acum au fost atât de înşelaţi, încât ei sunt de-a dreptul de bună credinţă atunci când sunt convinşi că unele falsuri istorice sunt adevărate. Conştiinţa lor, prin ignoranţă şi manipulare, s-a îmbolnăvit ».

« Aici sunt două atitudini la care eu mă opun, în general cu foarte puţin succes, pentru că nu pot participa la toate discuţiile şi la lupta actuală din România: două atitudini care îmi par, ambele, reprobabile. Una, este atitudinea aşa-zisă pozitivă excesivă care consideră valorile româneşti ca valori absolute şi le consideră la acelaşi nivel pe toate. (…)Cealaltă atitudine este, dimpotrivă, atitudinea hipercritică privitor la tot ce este românesc ».

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 INTERVIU

 

 

…CU  GÂNDUL  LA  NEFERICITA  BASARABIE…

 

 

 

Angela Furtună în dialog cu Eugeniu Coşeriu –

20 octombrie 2001

 

„Lipsa de critică, pe de o parte, dar şi atitudinea hipercritică faţă de valorile româneşti, pe de altă parte, au adus mereu mari prejudicii culturii şi limbii române, iar în prezent pot fi considerate cei mai mari inamici pe termen lung şi cu consecinţe incalculabile pentru cultura românească”

„Când li se cere, acum, să nu mai facă Istoria românilor, ci Istoria Moldovei, profesorii de istorie, în unanimitate, protestează, şi până şi ruşii care sunt profesori de istorie înţeleg că nu pot falsifica pur şi simplu istoria şi nu pot desprinde o istorie a Moldovei de istoria românilor”

Angela Furtună: – Veniţi, cu interes şi cu bucurie, pentru a cincea oară, la lucrările Colocviului Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului de la Suceava, al cărui „mentor spiritual”(conform prof.univ.dr. Ion Horia Bîrleanu, decanul Facultăţii de Litere de la Suceava) aţi devenit deja, după ce aţi dat curs, cu mulţi ani în urmă, invitaţiei prof. univ. Iordache, iniţiatorul acestui renumit eveniment cultural ce a atras atenţia şi participarea universitarilor şi specialiştilor din toată lumea. Universitarii şi oamenii de cultură suceveni au, astfel, şansa ca, deşi plasaţi oarecum excentric (în condiţiile în care conceptul nou de „localism creator” pare să anuleze eternele dispute centru vs. periferie), să aibă în Domnia Voastră un mentor de avengură, în care, bunăoară acad. Iorgu Iordan (şi nu numai, deşi atît de tîrziu!) vedea pe „cel mai erudit contemporan”. Ce v-a determinat să vă asumaţi această cale regală faţă de tinerii lingvişti şi cercetători din această parte a lumii?

Eugeniu Coşeriu: – Mai întîi, vă fac o confesiune….Să ştiţi că nu e vorba numai de Suceava; „mentor spiritual” al universitarilor din Suceava: da, dar nu numai…Eu am avut norocul şi bucuria, în acelaşi timp, de a fi considerat, mai mult sau mai puţin, mentor în foarte multe centre de cultură, nu doar la Suceava, tot aşa şi la Chişinău, şi la Bălţi (oraşul în care am urmat eu liceul), şi în alte oraşe din România, înaintea Sucevei (cronologic vorbind), la Constanţa, la Craiova, la Cluj, apoi, mai tîrziu, la Timişoara, la Sibiu, adică aproape peste tot unde există universităţi. Şi intenţia mea este să ajut, în măsura posibilităţilor mele, în toate eforturile şi bunele intenţii spre o lingvistică, sau, mai complex spus: spre o ştiinţă într-adevăr fondată şi bine informată…Iar faptul că se întîmplă, iată, la Iaşi sau la Suceava, sau (recent) la Galaţi, nu are, în realitate, nici o importanţă specială, nu este o referinţă numai pentru Suceava. Pe de altă parte , poate că am, într-adevăr, unele preferinţe pentru unele locuri din România. Suceava a fost, totuşi, Cetatea de Scaun, aşa că ea va avea întotdeauna în ochii mei o mare importanţă, mă va determina să mă concentrez pe discipolii de aici, pentru a trimite către viitor o şcoală ce aminteşte de o glorie din vremuri realmente înfloritoare şi din punct de vedere ştiinţific. Pe de altă parte, Bălţi este oraşul copilăriei, unde am urmat şcoala. Liceul „Ion Creangă” de la Bălţi este o perioadă fericită pentru mine, este instituţia de învăţământ unde am fost elev şi de unde am amintirea unui liceu cu adevărat excepţional, unul din cele mai bune din toată ţara. (Să nu uităm cum am plecat eu de aici, căci este o întreagă poveste de copil aruncat de istorie în aventura vieţii şi a morţii… Plecarea mea de acasă a fost dureroasă. Dar a fost norocul meu că am plecat la timp. De aceea spuneam mereu că îi sunt recunoscător tatei care în a treia sau a patra zi după ultimatumul istoric de tristă amintire, întorcându-se din sat, mi-a spus: „Tu nu poţi rămâne aici, trebuie neapărat să pleci în lume, deşi aceasta ne doare pe toţi”. Şi, într-adevăr, tata m-a însoţit până la Prut, am trecut podul desculţ la Ştefăneşti şi aici, din ultimii bani pe care îi mai avea, bietul tata mi-a cumparat o pereche de sandale… Asa am plecat eu spre Truşeşti, judetul Botoşani, unde aveam un prieten, fără să ştiu nimic despre viitorul ce mă aştepta). Chişinău este capitala Basarabiei şi a fost de două ori capitala românismului, deci se înţelege că pentru fiecare din aceste oraşe am câte un motiv de preţuire şi de sensibilitate ce urcă din biografia mea.

A.F. – În Basarabia natală, românofobia ruşilor a fost sancţionată prompt de Domnia Voastra, atunci cînd aţi afirmat tranşant că „ a promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română, este, din orice punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic e o absurditate şi o utopie; iar din punct de vedere politic e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, prin urmare, un act de genocid etnico-cultural”. Atitudinea aceasta, afişată de Domnia Voastră – „cel mai mare lingvist român în viaţă” (cf. prof.univ.dr. Emil Constantin, rectorul Universităţii „Dunărea de Jos”) -, vine să sprijine decisiv eforturile românilor de ambele părţi ale Prutului de a-şi apăra limba şi cultura. Ce cale consideraţi că este apropriată pentru a se merge mai departe în acest sens şi care trebuie să fie argumentele şi strategiile lingviştilor în această chestiune? Lingviştii pot să înfluenţeze politicul?

E.C. – Dacă ne-am afla în condiţii normale, şi istorice normale, dacă ar fi numai un grup de nesăbuiţi care ar lupta acolo (în Basarabia, n.n.) cu tot felul de trucuri şi de tertipuri împotriva limbii române, răspunsul meu ar fi acela că trebuie să ne dedicăm pur şi simplu ştiinţei, să vorbim ştiinţific despre limba română, că nu e nevoie să apărăm noi limba română, nici să criticăm sau să luăm în discuţie alte păreri contrare şi absurde. Sau, după cum spun eu elevilor mei, nu căuta să demonstrezi că doi şi cu doi fac patru celui care spune că doi şi cu doi fac trei sau fac cinci. Cel care spune o absurditate ar avea în realitate obligaţia să demonstreze de ce afirmă ceea ce afirmă, desi absurd. Pentru că nu putem, mereu, fără întrerupere, să repetăm toate adevărurile evidente şi să luptăm pentru ele, să le demonstrăm celor care afirmă neadevăruri evidente.
Dar, din nefericire, nu ne aflăm în condiţii normale. De aceea, şi lingviştii, şi toti ceilalţi oameni de cultură, sunt angajaţi într-o luptă care e politică şi noi nu putem duce altfel lupta decît prin argumente ştiinţifice. Concluzia? Trebuie să repetăm, deci, mereu evidenţele, să arătăm mereu adevărul, să arătăm că toate citatele sînt falsificate, că atunci când ei spun, de exemplu, că şi Iorga ar fi spus că Basarabia este a altora ş.a., acolo nu e decât un fragment scos dintr-un context. Iorga spune, de fapt, cu totul altceva. Trebuie să luptăm mereu în acest stil. Se observă, însă, că astfel ne pierdem, în parte, forţe importante şi esenţiale, prin acest fapt de hărţuire, care nu întâmplător este dirijat împotriva noastră. De aceea, mă gândeam că soluţia cea mai buna şi strategia cea mai corectă şi utilă ar fi ca oamenii de ştiinţă să se concentreze asupra unei categorii: anume, aceea a profesorilor de limba română şi de literatura română şi a învăţătorilor, recomanându-le cu prioritate lor să facă apărarea; ei, adică, să fie,mai întâi, convinşi, şi să înţeleagă care este adevărul şi să apere apoi limba, să apere cultura, să afirme această cultură, pe care întâi trebuie să şi-o asume ca fiind cultura lor naţională…În acest mod s-ar putea permite oamenilor de ştiinţă să ducă ştiinţa mai departe, fiindcă altminteri, dacă oamenii de ştiinţă nu mai fac decât apărarea limbii române, rămânem, dintr-un punct de vedere, pe loc. Dar noi nu trebuie să rămânem pe loc, pentru că ştiinţa avansează, creează mereu idei noi, moduri noi de a pune problemele. Iar noi trebuie să adăugăm, în aceste condiţii, când suntem forţaţi să ne risipim şi cu apărarea limbii române, multă muncă. Spunea însuşi Goethe, undeva, despre poezie, că aceasta reprezintă unu la sută inspiraţie şi nouazeci şi nouă la sută transpiraţie. Asta aş vrea să adaug şi eu, extrapolând, despre cariera universitară în lingvistică şi în general în ştiinţă, căreia i se dedică astazi un universitar cu pretenţii, anume că ea este o carieră ce se întemeiază pe răbdare şi pe muncă. Pe multă răbdare şi pe multă muncă.
Deci, soluţia, strategia propusă de mine este educaţia culturală. Cred ca ea s-a făcut deja, mai mult sau mai puţin indirect, în Basarabia, în această privinţă, şi prin învăţători şi prin profesori de limba română. La ora actuală profesorii de limba română nu mai acceptă (chiar dacă li se spune că limba oficială este, prin Constituţie, limba moldovenească) decât termenul de „limba română”. Când li se cere, acum, să nu mai facă Istoria românilor, ci Istoria Moldovei, profesorii de istorie, în unanimitate, protestează, şi până şi ruşii care sunt profesori de istorie înţeleg că nu pot falsifica pur şi simplu istoria şi nu pot desprinde o istorie a Moldovei de istoria românilor.
Speranţa mea este că această generaţie, care este generaţia bolnavă din Basarabia şi generaţia incultă din Basarabia, se va stinge biologic. Îi va lua locul o nouă generaţie, una care nu va mai putea fi înşelată. Să ştiţi că mulţi dintre cei de acum au fost atât de înşelaţi, încât ei sunt de-a dreptul de bună credinţă atunci când sunt convinşi că unele falsuri istorice sunt adevărate. Conştiinţa lor, prin ignoranţă şi manipulare, s-a îmbolnăvit.

„Toată discuţia mai recentă din jurul lui Eminescu a fost într-adevăr o discuţie ruşinoasă şi infamă. S-a creat un fel de anti-mit, pretinzându-se că în timpul comunismului ar fi fost pus în circulaţie mitul Eminescu. În loc să se lupte împotriva celor care ar fi creat acel mit şi să se spună de ce ei nu aveau dreptate, s-a luptat, în realitate, împotriva lui Eminescu.”

A.F.: – Ultimul congres la care aţi participat (se pare, dacă informaţiile verificate de mine vor fi fost complecte, că a fost chiar ultimul din viaţa domniei sale, n.n.) a fost cel de Limbi Romanice de la Salamanca. Ce aspecte noi v-au reţinut atenţia ?

E.C.: – Nu au fost aspecte noi, cum îndeobşte se întâmplă în lumea lingviştilor, unde evoluţiile spectaculoase nu sunt nici măcar presupuse, căci ele ar fi o anomalie, iară nu regula. În congresele internaţionale actuale este foarte greu să se prezinte, în realitate, noutăţi. Se prezintă mai mult sau mai puţin bilanţul celor ce s-au făcut până acum (şi acesta numai parţial). Este un fel de experienţă sau de purgatoriu folositoare tinerilor, care încep să se afirme şi prezintă câte ceva în congrese la debutul vieţii lor ştiinţifice şi universitare. În realitate, progresele se fac la universităţi şi apoi, când e vorba de congrese, se fac la congresele mai reduse ca tematică, ori la simpozioane – acestea având o tematică mult mai specifică şi nu privesc, de fapt, (ca în cazul Salamanca) toate limbile romane şi toată problematica limbilor romane, şi care este şi problematică generală. În realitate, nu pot fi afirmate prea multe noutăţi. Pe de altă parte, la un congres mare, nu se poate şti, înainte de a fi publicate toate actele congresului, tot ce s-a comunicat în toate secţiunile paralele, care sunt cel puţin zece la număr şi la care este imposibil să fii prezent. Poţi fi prezent numai la puţine şedinţe plenare, unde de obicei auditoriul este foarte avizat. Bilanţul îl facem, mereu, după, după ce s-au publicat actele, şi apoi se pot urmări mai întâi rezumatele (deşi adesea şi acestea pot lipsi, fiind prezente numai titlurile, ceea ce face ca efortul ulterior de documentare şi informare corectă să se prelungească mult).

A.F.: – La o recentă masă rotundă, pe tema multiculturalităţii, care a avut loc tot la Universitatea din Suceava, un punct de vedere (pe care nu l-aţi respins) se referea la faptul că, actualmente, dilema noastră culturală nu se mai pune în termenii Cultură şi/ sau Limbă majoră vs. Cultură şi/ sau Limbă minoră, ci în forma omologării. În condiţiile în care Europa culturala i-a asimilat cu promptitudine pe unii români (Tristan Tzara, Panait Istrati, Eugène Ionesco, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Brâncuşi, Victor Brauner, George Enescu, Eugeniu Coşeriu), de ce credeţi că există atâtea bariere în calea asimilării/ omologării egale atât a culturii, cât şi a limbii române ?

E.C.: – Nimeni nu poate cunoaşte toate limbile importante. Avem senzaţia că este vorba de ignorarea limbii şi culturii române, de necunoaşterea lor. În realitate, suedezii ar putea spune acelaşi lucru. Cine ştie suedeza, între toate celelalate limbi? Cine cunoaşte poezia suedeză actuală? Sau cine cunoaşte poezia croată actuală? Prin urmare, mulţi s-ar putea plânge că sunt ignoraţi. Deci fiecare ţară ar trebui să încerce să-şi afirme valorile, mai întâi să decidă care anume îi sunt într-adevăr valorile, şi cele de tradiţie, şi cele actuale, care se pot ridica la un nivel internaţional. Pentru aceasta trebuie, mai întâi, să fie înţelese aceste valori şi în ţările respective. Trecând în România, am văzut cu toţii ce s-a întâmplat cu Eminescu. Toată discuţia mai recentă din jurul lui Eminescu a fost într-adevăr o discuţie ruşinoasă şi infamă. S-a creat un fel de anti-mit, pretinzându-se că în timpul comunismului ar fi fost pus în circulaţie mitul Eminescu. În loc să se lupte împotriva celor care ar fi creat acel mit şi să se spună de ce ei nu aveau dreptate, s-a luptat, în realitate, împotriva lui Eminescu. S-a ajuns să se publice, în reviste care păreau serioase, lucruri într-adevăr înjositoare, să se critice modul în care poetul se îmbrăca, şi figura lui personală, felul cum arăta, că era mic de statură…Altcineva, în altă parte, critică poeziile lui spunând numai că nu îi plac, dar recunoscând în acelaşi timp că nu le-a citit !!! Şi astfel de lucruri se publică şi se acceptă în ţara lui Eminescu…Este de necrezut !!!

A.F. – Pentru că există acum, în cultura română, în literatura română, poate din snobism, sau poate dintr-o necesitate compensatoare a absenţei unui veritabil proces politic al comunismului în ţarile est –europene, un curent al revizuirilor care pune o falsă problemă, creează o falsă problemă, devenită veritabilă crispare contemporană: revizuire de dragul revizuirii…Este, inevitabil?, un proces de sanitate, pe cât de indreptăţit politic, pe atât de nedrept din punct de vedere al valorilor autentice…

E.C.: – Da. De exemplu, s-a încercat această revizuire – Cazul Eminescu – dar nu în sens într-adevăr critic, şi s-a afirmat că Mitul Eminescu s-ar fi născut acum, de curând, iar cei ce susţineau asta nici nu erau măcar sumar informaţi, nu citiseră ce scria, de exemplu, prin 1922 deja Ilarie Voronca, ce scria Fundoianu, care nu erau suspecţi de a fi naţionalişti, fiindcă erau amândoi evrei. Să vedeţi ce scriu ei despre Eminescu şi cum îl înţeleg ei tocmai ca geniu poetic şi de ce spun ei că Eminescu este un geniu poetic. Şi acum vin alţii şi pretind că nu, că s-a creat un nou Eminescu mult mai târziu! Este vorba, fără îndoială, despre multă ignoranţă. Nimeni dintre cei care au aderat la această teorie nu a citit ce scrisese Voronca sau Fundoianu despre Eminescu…

„De aceea, spun întotdeauna, să nu urmăm, de exemplu, anumite mode numai pentru că sunt mode şi sunt actuale: să ne întrebăm dacă ele corespund într-adevăr eticii culturale, iar dacă nu suntem convinşi nu trebuie să le acceptăm”

A.F.: – Cu ocaza celui de al doilea Colocviu Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului de la Suceava, regretatul profesor şi prieten al Domniei Voastre, Mihail Iodache (memoriei căruia aţi dedicat conferinţa susţinută în ziua de 19 octombrie 2001) afirma că, „legat de perspectivele pe care Colocviul le oferă cercetătorilor noştri, la Suceava s-a constituit un nou centru al semioticii româneşti”. Astăzi, la atâţia ani distanţă (erau, la vremea aceea , şapte ani deja, n.n.) şi cunoscând evoluţia calităţii şi prestigiului ştiinţific al manifestării, consideraţi că profesorul Iordache a avut „gura aurită”?

E.C. : – Da, cred că da. Eu vreau să explic de ce am crezut că e necesar să dedic şi acea conferinţă din 19 octombrie, precum şi alte aspecte ale activităţii mele de la Suceava, memoriei domnului Iordache. Profesorul Iordache îmi era necunoscut înainte de a fi eu invitat la Colocviul de la Suceava. El mi-a devenit prieten după aceea, fiindcă mi-am dat seama de entuziasmul care îl mişca pe acest om, ca şi de sacrificiile pe care le făcea, chiar în sens fizic, pentru a ridica Suceava ca centru care să aibă un anumit profil, care să aducă ceva bun şi nou în cultura românească. Ceva nou, interesant, actual şi care se putea pune la acelaşi nivel al unor aspecte ale culturii occidentale. Am înţeles, ulterior, că aici se făcea cu multă seriozitate ceva nou şi realmente serios şi actual, fiind vorba atât de contribuţii la cultura locală, cât şi de contribuţii la cultura românească , dar şi de contribuţii la cultura universală. De aceea, am participat la toate colocviile următoare, în afară de unul, când eram prea departe, în America de Sud. Cu aceeaşi dorinţă am venit şi acum, deşi nu mă aflu în condiţii normale de sănătate.Sora mea îmi spunea să nu vin, să nu mă joc cu sănătatea, dar uite că totuşi am venit, pentru a revedea Suceava şi cercetătorii de aici, jucându-mă, totuşi, cu sănătatea.

A.F.: – Prof. univ.dr. Mircea Borcilă consideră că sunteţi „ cel mai strălucit exponent al culturii române în planul universal al ştiinţelor omului”, atribuindu-vă şi rolul de „adevărat întemeietor al disciplinei centrale a umanioarelor, cel care a pus bazele conceptuale ale ştiinţelor culturii în general”. Din această perspectivă, domnule Eugeniu Coşeriu, aţi înfăptuit o „adevărată revoluţie copernicană în domeniul lingvisticii ca nucleu al ştiinţelor culturii”. În acest sens, există o cheie de evaluare şi valorizare pe care recomandaţi să o urmeze cercetătorii şi elevii dumneavoastră, cei ce se vor aşterne la lucru pe calea noii semantici perspective istoric- culturale şi a poeticii culturale pe care aţi deschis-o?

E.C.: – În general, ştiinţa şi epistemologia nu oferă o „cheie” şi ar fi foarte periculos să ofere „chei”. Singurul fapt care se poate sublinia aici este acela că în cultură avem anumite tradiţii pe care trebuie să le dezvoltăm, că în toate activităţile culturale oamenii, toate fiinţele umane implicate, sunt active ca agenţi ai culturii, şi că, deci, toţi înţeleg şi cunosc ce este cultura, în toate formele ei, ce este arta, ce este limbajul, ce este ştiinţa, în toate formele ei, chiar dacă nu fac ei înşişi multă cultură, ştiinţă, artă s.a. În cultură lucrurile se petrec diferit faţă de ştiinţele naturii. Cu adevărat, în ştiinţele naturii trebuie să ştim ce s-a stabilit ca valabil până la noi, plecând tocmai de la acel adevăr. În ştiinţele culturii, avem tradiţii ce ne duc foarte departe. Trebuie să identificăm cum s-au dezvoltat aceste tradiţii, precum şi în ce direcţii vom continua a le dezvolta. Deşi s-au făcut greşeli, devieri, trebuie să înţelegem că fiecare a vrut să spună ceva cu privire la ceea ce ştia, pentru că omul, prin natura sa, ştie ce este cultura ca activitate a omului. Deci, dacă se poate semnala ceva care nu este o cheie, ci este un sens, un principiu, ar fi acest principiu al tradiţiei şi al noutăţii în tradiţie, ca dezvoltare a tradiţiei. Se înţelege că trebuie să cunoaştem tradiţia şi este foarte greu să cunoaştem toată tradiţia, să mergem mai departe de tradiţia limitată pe care o poate avea cultura unei ţări. Peste tot poţi găsi alte rădăcini, alte căi pe care le înţelegi tocmai pentru că eşti fiinţă umană. În acelaşi timp, aceasta implică, referitor la tot ce se face astăzi, principiul pe care eu îl numesc principiul antidogmatismului, adică să nu spui niciodată că cineva nu are dreptate pur şi simplu, ci să te întrebi mai întâi în ce sens poate are dreptate, fiindcă toţi oamenii de bună credinţă care îşi propun să atingă ceva cu privire la ştiinţele culturii pleacă în mod necesar de la o intuiţie care este sigură sigură – intuiţia pe care o poate avea omul cu privire la propriile sale activităţi – şi că, deci, e posibil să apară pe parcurs anumite devieri; în acest sens, e necesar să se vadă întotdeauna care a fost intuiţia ce a suferit apoi devieri, alterări etc. sau, cum spunea altcineva şi susţin şi eu, nici o greşeală – în ştiinţele culturii – nu e numai greşeală, ci fiecare greşeală – ca greşeală a unei persoane de bună credinţă – trebuie să conţină un sâmbure de adevăr pe care suntem datori a-l căuta.

A.F.: – Aţi afirmat, la sesiunea omagială din 9 mai pe care v-a dedicat-o Academia Română cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, că evenimentul acela avea pentru dumneavoastră semnificaţia „acceptării unui sens al doctrinelor ştiinţifice care trebuie să se bazeze pe un principiu deontologic al culturii, pe o morală a omului care face ştiinţă”, furnizând prin aceasta „ nu o restrângere a libertăţii, ci o asigurare, asumare a ei”. Despre acest veritabil model „neotradiţionalist”(cf. acad. Iorgu Iordan) pe care-l oferă lumii personalitatea dumneavoastră umană şi ştiinţifică, aş afirma că el trage un semnal de alarmă asupra nevoii actuale acute de deontologie, de morală, fără de care lumea, incluzând aici şi spaţiul valorilor, ar putea sucomba. De ce credeţi că această instituţie a modelelor clasice se clatină astăzi? Este oare nevoie de noi mari tragedii ale limbilor şi ale culturilor pentru a o revigora ?

E.C. – Răspund mai întâi la ultima parte a întrebării, şi spun: Nu, nu cred că e nevoie nici de o prăbuşire şi nici de o criză a culturilor. Trebuie să înţelegem, însă, mai întâi, următoarele două lucruri esenţiale: că, în general, nu numai în cultură, există, începând cu Hegel, această identitate între a fi şi a trebui să fie. Prin urmare, atunci când vorbim de esenţa ştiinţei, de esenţa artei, de esenţa limbajului ş.a., vorbim de fapt întotdeauna de cum trebuie să fie, pentru că aceasta este adevărata fiinţă, cum trebuie să fie. Cum facem când definim omul: dacă definim omul ca fiinţă raţională şi ni se spune că da, dar sunt unii oameni iraţionali, noi spunem, da, într-adevăr, sunt oameni cărora le lipseşte ceva. Îngroşând puţin şi extrapolând, când analizăm acest lucru în plan fizic, dacă cineva e şchiop, nu putem spune că oamenii nu mai au două picioare, nu putem susţine că specia umană nu mai este bipedă…Să înţelegem, mai întâi, că există această deontologie, acest a trebui să fie în cultură. Al doilea principiu: această deontologie înseamnă că, din punct de vedere al agentului culturii, implică o etică a culturii, o etică a omului de cultură care trebuie să corespundă acestui a trebui să fie al culturii. Deci, trebuie să ne opunem ideii – prezentată ca idee liberală şi foarte democratică şi care, în realitate, este reactionară – anume că aceste activităţi ar fi activităţi libere, în sensul că ar fi activităţi cu totul arbitrare, adică oricine să vorbească numai cum vrea, oricine să picteze cum vrea ori să facă ştiinţă cum vrea…Nu! Nu se poate! fiindcă activităţile libere nu sunt libere în sensul că ar fi capricioase. Activităţile libere sunt libere în sensul filosofic al cuvântului liber, anume sunt activităţi al căror obiect este infinit. Şi, când eşti agent al unei activităţi libere, îţi asumi şi responsabilitatea de a realiza acest obiect în sensul în care trebuie să fie, în sensul deontologiei, şi nu fiindcă se impune prin altceva, ci fiindcă ţi-ai asumat angajamentul. Atunci, aceste activităţi au o etică obligatorie, nu în sensul că ar fi o etică impusă, o constrângere, ci în sensul pe care-l avea cuvântul obligatio în limba latină, însemnând legământ, adică angajament. Când începi orice activitate în acest sens, te angajezi. Dacă vorbeşti, te angajezi să vorbeşti cum trebuie, să vorbeşti ca lumea, dacă pictezi, te angajezi nici să nu mâzgăleşti, nici să nu corespunzi numai gustului publicului care poate fi unul fără educaţie estetică. Toţi artiştii adevăraţi şi care simt această morală, această etică a artei, spun „aşa se pictează”, adică înţeleg că ei au responsabilitatea subiectului universal. Adică „pictez aşa pentru că aşa trebuie”, iară nu „pictez aşa pentru că altfel nu pot vinde”. Cel ce pictează numai în maniera ca să poată vinde nu mai este o fiinţă morală, nu mai respectă etica artei. Tot aşa şi în ştiinţă, trebuie să opereze etica ştiinţei. Înţeleg, deci, că, în realitate, toţi oamenii de cultură serioşi, atât cei care produc cultură, cât şi cei care trasnmit cultură, ştiu că există o deontologie a culturii şi că, din punct de vedere al fiecărui subiect, asta înseamnă că există o etică a omului de cultură.
Acestea sunt principiile pe care încerc să le afirm oriunde m-aş afla… Am spus mereu, în diferite ocazii, diferitelor personalităţi cu care am avut onoarea să stau de vorbă: există o etică particulară a ştiinţei şi a omului de ştiinţă. Eu cred că dacă este ceva de imitat în ceea ce am făcut eu, poate nu sunt exact faptele pe care le-am stabilit şi, poate, uneori, nici ideile, în sensul în care le-am formulat eu, ci această atitudine etică în raport cu ştiinţa: să spui întotdeauna adevărul, numai adevărul chiar dacă acest adevăr este periculos şi plin de riscuri. Să respecţi întotdeauna părerile celorlalti, aşa cum v-am mai arătat,în măsura în care sunt păreri sincere şi fundamentate; să vezi, până şi în fiecare eroare, care este sâmburele de adevăr, să nu asupreşti pe nimeni cu adevărul tău, ci să stai de vorbă şi cu adevărul celuilalt ş.a.m.d. Deci, această atitudine etică este, cred, lucrul cel mai important. Fără îndoială, se ajunge mai târziu la anumite înălţimi, prin desăvârşire profesională şi morală, ceea ce presupune forţă profesională, ştiinţifică şi morală pe măsură; cu această atitudine, însă, poţi dobândi ulterior o pozitie mult mai solidă, numai şi numai în condiţiile în care nu ai căutat-o şi numai dacă n-ai încercat să o atingi prin neadevăr, sau prin escrocherii şi potlogării ştiinţifice, cum îmi place mie să desemnez speculaţiile şi plagiatul, care, şi ele, există, iar din câte se pare, există pe scară prea extinsă şi rafinată, din păcate.
Deci atitudinea etică este faptul fundamental. Eu cred că, în ceea ce mă priveşte, şi această atitudine etică era răsădită de acasă. A fost educată, este adevărat, în Italia, iar, apoi, şi în alte ţări unde care am trăit, unde am lucrat, unde am creeat si prin contactele pe care le-am avut. Dar am convingerea că se trage şi din tradiţia noastră din Moldova de nord, din anumite cutume şi obiceiuri, tradiţii şi deprinderi morale care există încă şi astăzi şi care s-au păstrat acolo. Dintotdeauna am susţinut că nu este un fapt întâmplător că tocmai în Moldova de nord s-au născut Eminescu şi Creangă, Sadoveanu şi Iorga, George Enescu şi Ciprian Porumbescu, sau pictorul Luchian, Hasdeu, Stere, şi atâţia alţii. Prin urmare există cu certitudine anumite tradiţii, există acolo o atmosferă aparte care le menţine încă active. Probabil că asta urcă şi vine şi din anumite legături mai vechi cu restul culturii europene, care au avut loc în trecut, cu şcoala latină din Polonia, de exemplu. Au fost , în număr semnificativ, moldoveni la Universitatea din Cracovia, şi acest fapt mi-a atras mereu atenţia, chiar de la inceputurile ei. Unii dintre ei s-au pierdut, este foarte adevărat, şi nu s-au realizat, dar câte ceva din acel spirit a rămas ca tradiţie, ca o matrice transmisă cel puţin pe cale orală.
Principiile acestea etice ale omului de cultură eu le afirm mereu…

A.F.: – Cu strălucire şi cu multă perseverenţă, instituind prin atitudinea Domniei Voastre un veritabil model…

E.C.: – De aceea, spun întotdeauna, să nu urmăm, de exemplu, anumite mode numai pentru că sunt mode şi sunt actuale: să ne întrebăm dacă ele corespund într-adevăr eticii culturale iar, dacă nu suntem convinşi, nu trebuie să le acceptăm. Nu trebuie să mâzgălim, când suntem pictori, şi nu trebuie să afirmăm lucruri arbitrare, dacă suntem oameni de ştiinţă ş.a.m.d.

„Politicienii ar trebui să cunoască bine cultura românească, să şi-o însuşească şi în mod critic, ca să ştie ce anume apără, cum apără şi de ce trebuie să apere. Să aibă un jurământ de fidelitate faţă de această cultură”

A.F.: – În cadrul procesului actual de lărgire a globalizării şi extindere a multiculturalităţii, la care a subscris din punct de vedere politic şi România, vor apărea (dar de ce să nu remarcăm că, deşi camuflate, ele deja există) inevitabilele conflicte între limbi şi între culturi. Teza coşeriană aplicată acestei chestiuni suprinde trei atitudini ce pot apărea între limbile majoritare şi limbile minoritare: naţionalismul lingvistic sănătos (pe care-l consideraţi „ politic justificabil, rezonabil şi pozitiv”), şovinismul lingvistic şi colonialismul lingvistic (apreciat de Domnia Voastră drept „cel mai agresiv, negativ şi inacceptabil”). În ce poziţie – eventual de conflicte lingvistice şi culturale – anticipaţi, chiar şi ipotetic, că s-ar putea trezi cîndva românii, cu limba şi cultura lor, în contextul unei viitoare Românii membră deplină a Uniunii Europene şi a NATO, şi ce argumente ştiinţifice trebuie să-i însoţească şi să-i lumineze pe viitorii noştri (mai buni, mai înţelepţi) politicieni ?

E.C.: – După cum ştiţi, eu nu fac politică şi politica mea este doar politica deja implicită în ştiinţă şi în activitatea ştiinţifică şi pedagogică de transmitere a culturii şi a ştiinţei. Însă, dacă pot să-mi permit să dau un sfat politicienilor, este să fie ei mai întâi culţi, ca să poată apăra cultura românească, în diferitele ei aspecte. Politicienii ar trebui să cunoască bine cultura românească, să şi-o însuşească şi în mod critic, ca să ştie ce anume apără, cum apără şi de ce trebuie să apere. Să aibă un jurământ de fidelitate faţă de această cultură. Aici sunt două atitudini la care eu mă opun, în general cu foarte puţin succes, pentru că nu pot participa la toate discuţiile şi la lupta actuală din România: două atitudini care îmi par, ambele, reprobabile. Una, este atitudinea aşa-zisă pozitivă excesivă care consideră valorile româneşti ca valori absolute şi le consideră la acelaşi nivel pe toate. În acest sens, s-a format o adevărată ideologie: se citează, spre exemplu, autori români din străinătate, şi se pun la acelaşi nivel valori net diferite, dar toţi sunt numiţi „genialul cutare…, genialul cutare…, genialul cutare…”. E discutabil, evident, dacă sunt geniali cu toţii, sau dacă nu sunt geniali, iar în cazul în care ar fi geniali, oare sunt la acelaşi nivel?…De exemplu, Panait Istrati este un scriitor minor, deci nu vom exagera să spunem că „noi îl avem pe Panait Istrati, care este o valoare universal㔺.a. Cioran este un filosof de valoare relativă. Marele nostru geniu din străinătate a fost Eugen Ionescu, care este la cu totul alt nivel decât Cioran…Deci nu putem spune, iată, Eugen Ionescu, Emil Cioran şi Panait Istrati…ci, pentru fiecare din aceste trei nume, trebuie obligatoriu să distingem trei nivele diferite. Contează aici valorificarea valorilor naţionale, evident, dar cu simţ critic şi având în vedere scara valorilor. Când spuneam asta unui discipol al meu, el mi-a răspuns „da, dar vedeţi cum sunt românii, ei şi despre dumneavoastră exagerează acum, că sunteţi cel mai mare de pe glob, şi tot aşa…” Eu i-am răspuns că asta şi pe mine mă supără, într-adevăr. Dacă o spune cineva care ştie şi care, astfel, poate judeca, mă măguleşte. Dar dacă o spune toată lumea, şi cei care nu ştiu nimic, atunci e mai bine să se abţină să mă laude. Cine nu cunoaşte şi alţi lingvişti nu poate să spună despre mine că sunt „marele lingvist”. Numai într-un singur caz accept toate aceste laude, şi anume în cazul nefericitei Basarabii, fiindcă acolo am devenit un simbol de luptă naţională. Acolo nu pot, în consecinţă, să îmi permit să spun „ nu mai exageraţi în privinţa mea, lăsaţi-mă în pace cu asta”… Pentru ei am devenit o armă, şi eu înţeleg că este datoria mea să servesc ca armă şi ca simbol acestui nefericit popor.
Cealaltă atitudine este, dimpotrivă, atitudinea hipercritică privitor la tot ce este românesc. Atrag atenţia, din nou, asupra acelei discuţii publice infame şi ruşinoase cu privire la Eminescu.
…Ce români au fost propuşi pentru premiul Nobel şi nu l-au luat? Pentru a reveni la critica primului tip de atitudine. Nichita Stănescu, da. Partizanii atitudinii pozitive excesive au spus: cum? Alţii, da, şi Nichita Stănescu, ba? Eu zic. Dar, într-adevăr, merita, oare, Nichita Stănescu? Cunoaşteţi care este nivelul altor poeţi din alte ţări pentru a susţine că s-a făcut o injustiţie cu nepremierea românului Nichita Stănescu? Eu unul spun că nu i-aş fi dat premiul. Poate că i l-aş fi dat, deşi comportarea politică nu l-a onorat, lui Sadoveanu, de exemplu, pe care îl consider la alt nivel. Iar, dacă lucrul ar fi fost posibil, i l-aş fi dat, fără îndoială, lui Eminescu. Concluzia este că trebuie să fim lucizi în ceea ce priveşte valorile noastre şi să nu exagerăm. Eu recomand să fugim de atitudinile exagerate, hiperbolizante, mai ales ce vin în absenţa bunei cunoaşteri atât a valorilor noastre, cât şi a valorilor universale deja consacrate, la care raportăm mereu şi adăugăm judecăţile de valoare. Vorbind despre premiul Nobel şi literatura română…necesitatea recuperării simţului realităţii este urgentă…Să luăm, de pildă, romancierii Americii de Sud. Să vedem diferenţa, cât sunt de mari, şi cum întrec cu mult valoarea maculaturilor scrise şi publicate în limba română !
Cât despre atitudinea hipercritică, ea produce o umilire în faţa Occidentului, o umilire lipsită, şi ea, de critică. Adică tocmai valorile noastre, încă necunoscute şi, de aceea, şi neapreciate deocamdată la un nivel corespunzător, sunt respinse fără drept de apel şi se exagerează, în schimb, dintr-un tradiţional şi păgubos snobism, cu tot ce apare mai ales în Franţa, dar şi în America sau restul Europei, fără să se înţeleagă că şi acele valori nu sunt toate la acelaşi nivel şi că există şi valori româneşti realmente superioare lor. Bunăoară, referitor la cazul meu chiar, într-un fel de enciclopedie a lingvisticii apar o mulţime de termeni propuşi de nişte necunoscuţi străini care nu au nici o valoare şi care nu rămân şi care nu sunt apreciaţi în străinătate, dar nu apar nici măcar termenii fundamentali pe care i-am introdus eu şi care sunt recunscuţi peste tot şi deja utilizaţi peste tot în mod curent. De ce nu apar aceşti termeni? Tocmai pentru că i-am introdus eu, adică un român. Sau, uneori, idei ale mele, recunoscute în străinătate foarte bine, apar ca idei ale altora, care nu recunosc că în multe afirmaţii ale lor mă citează, de fapt, pe mine.
În concluzie, lipsa de critică, pe de o parte, şi atitudinea hipercritică faţă de valorile româneşti, pe de altă parte, sunt respinse de mine. Ele au adus mereu mari prejudicii culturii şi limbii române, iar în prezent pot fi considerate cei mai mari inamici pe termen lung şi cu consecinţe incalculabile pentru cultura românească.
Se înţelege că acest lucru este contingent… adică şi din cauza informaţiei foarte fragmentare, dar şi datorită, mai mult sau mai puţin, hazardului, fiecare a aflat (în România) ce s-a putut afla de către el de peste graniţe, crezând, la un moment dat, că una sau alta ar fi marea doctrină răspândită în străinătate. În străinătate se poate întâmpla la fel. Bunăoară, Sorin Alexandrescu publică o antologie stilistică în care singura lingvistică textuală ce este total ignorată este tocmai lingvistica mea textuală, iar, în mod absolut regretabil şi chiar scandalos, această antologie apare ca fiind …actuală !
În străinătate se produce o revoluţie în lingvistica textuală, iar în România mulţi aşteaptă mai întâi să vadă ce se spune acolo, pentru a urma apoi această cale, prin imitaţie! „Dacă e apreciat în străinătate, atunci îl putem aprecia şi noi”, se gândeşte în ţară. Dupa ce am închis această mică paranteză, trebuie să reafirm că discuţia aceasta vine, deci, din mai vechea discuţie din jurul cauzelor care menţin cultura română şi limba română în statutul de marginale. Culturii româneşti, atât cât o stăpânesc eu, îi lipseşte simţul critic şi, în acelaşi timp, cel autocritic. Adică, înteleg prin aceasta, simţul critic în alegerea modelelor şi în cunoaşterea culturii în general. Noi, în România, am considerat întotdeauna Franţa şi, în parte, pe bună dreptate, ca izvor al culturii universale în general şi ne-a lipsit o panoramă mai vastă cu privire la restul culturii europene. În particular, mai ales în ceea ce priveşte critica. Dar experienta mi-a atras atenţia asupra faptului că, în Europa, ţări critice cu adevărat sunt Italia şi Anglia, şi mult mai puţin Franţa. Asta e valabil şi în lingvistică, dar şi în alte domenii. Or, noi, aici, din motive istorice arhi-cunoscute, ne-am limitat în general la Franţa, numai la Franţa, fără să avem şi simţul valorilor şi al diferenţelor de nivel, acestea din urmă, de altfel, nefiind măcar recunoscute în Franta, nici în general şi nici în ceea ce ţine de cultura franceză ca atare.

Cât priveşte afirmaţia dumneavoastră cu Academia Română, în realitate au fost anumite lucruri subterane, care poate nu au fost remarcate în răspunsul meu. Nu sunt deloc mulţumit de repercusiunea concepţiei mele şi a activităţii mele în România, unde s-au urmat tot felul de orientări mai mult sau mai puţin trecătoare şi nu s-a înţeles, în realitate, care este sensul activităţii mele. Singurul care a pătruns foarte serios în toată concepţia şi activitatea mea a fost profesorul Borcilă de la Cluj, cel care a şi creat acest centru de lingvistică integrală ce acum deja produce ceva în sensul acestei lingvistici. Bucureştiul, în schimb, până acum a fost surd. La Academia Română, se spune, şi aţi citat şi dumneavoastră, da…există cutare sau cutare afirmaţie despre mine şi care ar fi importantă pentru că ar fi spus-o Iorgu Iordan. Dar trebuie să ne întrebăm: pe plan internaţional, Iorgu Iordan se află la acelaşi nivel cu Eugeniu Coşeriu? Şi se poate spune, în consecinţă, că îl apreciem pe Eugeniu Coşeriu fiindcă a spus-o Iorgu Iordan? Nu cumva ar trebui să spunem contrariul, adică poate că îl apreciem pe Iorgu Iordan, fiindcă a spus-o Eugeniu Coşeriu?

A.F.: – Totusi, se pare că Profetul se întoarce în ţara lui şi începe să fie Profet şi în ţara lui…Eu vă doresc să aveţi înainte timpul , sănătatea şi energia, ca acum, clocotitoare, ca să mai puteţi creşte o generaţie, două, de lingvişti…

E.C. : – Dacă va da Dumnezeu şi Maica Precista…

„Dumneavoastră, ca români, ar trebui să aveţi problema Basarabiei, poate mai mult decât mine, să o înţelegeţi, iară nu să spuneţi mereu „Ia mai lasaţi-mă în pace cu Basarabia asta!”, de parcă Basarabia ar fi o ţară îndepărtată şi necunoscută, străină de România…”

A.F.: – Vă asigur că, la rândul nostru, dar , desigur, nu atât cât Domnia Voastră, facem şi noi ce putem şi cât putem pentru Basarabia, necontenind a afirma interesele Basarabiei.

E.C. : – Vă voi relata, fără plăcere, o întâmplare care a devenit emblematică din punct de vedere al atitudinii: am fost foarte supărat la un eveniment din Bucureşti, o lansare de carte, când mă aflam între invitaţi, şi, imediat după ceremonii, s-a spus şi mi s-a spus şi mie : „aşa sunt basarabenii ăştia, mereu vin cu Basarabia, Basarabia”, la care eu am replicat ca este normal aşa, se înţelege că basarabenii vin cu problema Basarabiei în România, şi „dumneavoastră, ca români, ar trebui să aveţi problema Basarabiei, poate mai mult decât mine, să o înţelegeţi, iară nu să spuneţi mereu „Ia mai lăsaţi-mă în pace cu Basarabia asta!”, de parcă Basarabia ar fi o ţară îndepărtată şi necunoscută, străină de România”…

A.F.: – Da, este o atitudine foarte periculaosă, cu consecinţe istorice şi culturale, pe termen lung, de o mare gravitate… Un gest de spălare pe mâini, prin care ţara–mamă nu îşi apără în nici un fel copilul propus spre sacrificare…Eu am văzut discursul Domniei Voastre de la Academia Română şi nu pot uita legătura de suflet pe care aţi făcut-o, la acea ocazie, cu un eveniment politic important nu numai pentru Basarabia, ci şi pentru evoluţia conceptului de democraţie în zona aceasta a lumii…

E.C. : – Da, am spus, în acele împrejurări, în faţa onoratei asistenţe de la Academia Română: „ Sunt foarte fericit că această zi coincide cu ziua când a fost eliberat Ilie Ilaşcu”…

Suceava, 20 octombrie 2001

http://angelafurtuna2008.over-blog.com/pages/_Eugeniu_Coeriu_in_dialog_cu_Angela_Furtun-1009451.html

 

 

EVOCARE

EUGENIU COŞERIU

PE  ROMÂNIA  CULTURALĂ

 

De  ANGELA FURTUNĂ

 

 

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8813

( Hyperion nr. 3 – 2005)

 

Pe Eugeniu Coseriu l-am întâlnit pentru ultima oara în ziua de 20 octombrie 2001, la Suceava, când mi-a acordat acest extraordinar interviu, din care am publicat, ulterior, în acelasi an, un prim fragment într-o revista literara judeteana, unde textul a fost cu greu acceptat si plasat marginal, iar pentru impunerea lui a fost nevoie sa fac demersuri obositoare, lovindu-ma de opozitia îndârjita a unor gloriole literare locale. În acea toamna frumoasa, la Universitatea “Stefan cel Mare” de la Suceava, Anul European al Limbilor se încheia, cred, prin editia a -VI-a a Clocviului International de Stiinte ale Limbajului, al carui mentor domnul Eugeniu Coseriu devenise înca de la debutul manifestarii internationale, initiata de regretatul professor Mihail Iordache pe la începutul anilor 90. Înscriindu-si traiectoria internationala pe creasta valului de “rasturnare lingvistica” produs prin deschiderea spre post-modernitate a integralismului lingvistic, colocviul de la Suceava devine, de la an la an, o prestigioasa institutie a integrarii noastre europene, ca si o avanscena a celor mai coerente politici lingvistice, fundamentale pentru aceasta parte a Europei. În acele zile, am celebrat din nou diversitatea lingvistica europeana, încurajarea studiului limbilor straine, dezvoltarea si aprofundarea competentelor si a performantelor lingvistice, în prezenta unui auditoriu international de elita, alaturi , între altii, de prof. Jean- Claude Coquet, directorul Centrului National de Cercetari Stiintifice din Franta (participant la aventura structuralista, fenomenolog si filosof marcant al limbajului) si Paul Elie Levy, directorul Centrului Cultural Francez din Iasi. Nu în ultimul rând, ca amfitrioana si organizatoare excelenta a întâlnirilor din jurul eminentului om de cultura Eugeniu Coseriu, s-a remarcat, si în acele împrejurari, o personalitate de exceptie a lumii lingvistice si a francofoniei, anume prof. univ.dr. Sanda -Maria Ardeleanu.La acea editie a Colocviului International, Eugeniu Coseriu a acordat o binevenita atentie noului spatiu european al cercetarii, conturat prin problematica reperata de specialistii din România, Ucraina si Republica Moldova. Cu acea ocazie, a fost înfiintata Asociatia Internationala pentru Ocrotirea Limbilor (AIOL), al carei presedinte de onoare a fost ales domnul Eugeniu Coseriu. Un loc aparte în cadrul lucrarilor colocviului l-a ocupat sectiunea lingvisticii integraliste coseriene în care, sub patronajul savantului Eugeniu Coseriu si a prof. univ. dr. Mircea Borcila, au fost etalate cele mai noi aspecte din cercetarea de specialitate desfasurata de Centrul de Lingvistica Integralista de la Cluj, primul si cel mai important din România ultimilor ani, caruia i se alaturasera si nucleele de cercetatori de la Iasi, Sibiu, Timisoara, Suceava.

În cadrul acestei sectiuni coseriene, duminica, 21 octombrie, la ora 16, academicianul prof.univ.dr. Anatol Ciobanu de la Universitatea de Stat din Chisinau a propus ca « având în vedere valoarea incontestabila a personalitatii si operei coseriene (care numara peste 350 de titluri de lucrari publicate) si recunoasterea internationala larga de care se bucura (peste 40 de universitati i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa), savantul Eugeniu Coseriu sa fie nominalizat pentru Premiul Nobel ».

…Pe 7 septembrie 2005 s-au împlinit trei ani de când Eugeniu Coseriu ne-a parasit, dupa ce, prin întreaga sa opera, a întemeiat o noua planeta pentru cercetarea lingvistica mondiala, guvernata de “saber linguistico”, concept care, coroborat cu contributiile lui Noam Chomsky, celalalt titan al secolului lingvistic trecut, a revolutionat filosofia limbajului si filosofia culturii.

(Angela Furtuna)

„Eugeniu Coseriu este un om universal, a carui stiinta o împartasim multe popoare si, prin urmare, fiecare îl considera «al sau».“

(prof.dr. B. Garcia Hernandez, Madrid)

“Principala rasturnare pe care o produce savantul român în gîndirea limbii fata de lingvistica lui Saussure este plecarea de la ipostaza parole (în termenii din interpretarea dicotomica saussuriana: langue-parole), si nu de la ipostaza langue. Accentul pus pe realitatea vorbirii (în interpretarea tricotomica a functionarii limbii: sistem-norma-vorbire) a avut drept consecinta readucerea în prim plan – în sensul conceptiei lui Humboldt – a raportului originar dintre fiinta umana si limba, limba pe care omul a creat-o, creîndu-se pe sine. Iar gîndirea acestui raport a trebuit sa produca modificari si în modul de a întelege limba – sistem, diferit de conceptia lui Saussure despre langue: nu doar un domeniu al memoriei, un „dictionar” într-un numar nedeterminat de exemplare, cunoscut în diferite grade de vorbitori, ci un Sistem – „ansamblu de posibilitati (…), de libertati, admitînd realizari infinite „, în spatele carora se afla tot atîtea modalitati prin care fiinta umana se asaza în lume, percepe lumea sau intra în comunicare cu fiinta lumii. Acesta este principalul drum deschis de Eugeniu Coseriu, prin cele doua studii teoretice fundamentale, în esenta lor complementare, Sistema, norma y habla (1952) si Sincronia, diacronia e historia (1958), fundamentat în continuare, din alte unghiuri, prin Teoria del lenguaje y linguistica general (1963), El hombre y su lenguaje (1977), prin studii de semantica etc. Pe acest drum s-a putut revela rolul esential pe care l-a avut limba pentru fiinta umana în asigurarea conditiei de fiinta libera, prin dezvoltarea creativitatii. Prin aceasta întelegere, opera lui Coseriu iese din marginile restrînse ale lingvisticii – stiinta a limbii, deschizîndu-se filozofiei limbajului într-un raport de consubstantialitate cu filozofia culturii.”

(prof.univ. dr. Dumitru Irimia, Iasi)

“O, da, exista un „model Coseriu” si ne-ar placea sa o afle cât mai multi dintre tineri. Ca este un model intelectual, o stiu nu numai românii si nu numai fostii lui studenti de la universitatile din lume în care a predat. Reputatia lui în lumea savanta, mai ales a Europei, n-a fost egalata de nici un lingvist al nostru. În alte continente, el reprezinta Europa, si este de ajuns sa stim ca în Japonia au fost traduse zece lucrari ale sale pe vremea când înca nu existau lucrari traduse în româneste. Specialist desavârsit, Eugeniu Coseriu era convins, în acelasi timp, ca lingvistica trebuie sa se deschida larg si catre alte stiinte ale omului. Pe de alta parte, nu cunosc multi lingvisti din epoca noastra care sa fi expus atât de clar principiul responsabilitatii publice a lingvistului, pornind de la ideea ca lingvistica nu este numai o stiinta a omului, ci si o stiinta umanista, adica pentru om. Eugeniu Coseriu este un model si pentru ca a pus în practica propriile lui principii privind moralitatea omului de stiinta care, spunea el, nu poate fi despartita de morala în genere: a avea încredere în semeni, a încerca sa vezi partea pozitiva din pozitii si afirmatii, a nu crede ca numai cei care spun ceva nou sau îsi închipuie ca spun ceva nou spun si un lucru important”

(prof.univ. dr. Nadia Anghelescu. Bucuresti)
“Avea o cultura lingvistica vasta, cu lecturi profunde în domeniul filozofiei, esteticii, literaturii etc. (de la Platon si Aristotel la Sfântul Augustin si G. Vico, pâna la Kant, Hegel, W. von Humboldt si la autorii italieni moderni, B. Croce, A. Pagliaro, A. Banfi), fiind cu informatia la zi. Biblioteca sa era, ca bogatie si valoare, unica. Lui E. Coseriu i se potriveste caracterizarea de „ascet al stiintei”, pe care el o folosise cu privire la Al. Rosetti, dar în alt sens. Daca, în cazul lui Al. Rosetti, asceza a însemnat faptul ca s-a dedicat toata viata unei singure opere „Istoria limbii române”, E. Coseriu a fost un ascet în sensul ca a facut mari sacrificii (chiar în viata personala) pentru a se consacra în întregime stiintei. Era temut de confrati. La congrese, conferentiarii aveau emotii când intra E. Coseriu în sala. Putea fi subiectiv în aprecieri, dar nu pe linie stiintifica, unde era necrutator de obiectiv. Era foarte prietenos cu colaboratorii apropiati, cu românii în general, cu basarabenii în special”

(prof.univ. dr. Nicolae Saramandu)
“Caracteristicile „modelului Coseriu” se cuprind în mare în cele cinci principii filozofico-lingvistice ale cercetarii stiintifice, enuntate de autorul nostru si comentate pe larg de acum la bastina, unde a revenit dupa o jumatate de secol de absenta. Ele sînt formulate astfel: principiul obiectivitatii, principiul umanismului, principiul traditiei, principiul antidogmatismului si principiul utilitatii practice.

Dar despre „modelul Coseriu”, cel uman, intelectual si profesional, nu se poate vorbi cu referire la comunitatea stiintifica lingvistica de la noi, care este silita de puterea actuala sa renunte la utilizarea denumirii adecvate a limbii exemplare, una singura în estul romanitatii. Conducatorii comunisti îsi asuma drepturi de specialisti în materie, netinînd cont de opiniile solid argumentate ale comunitatii stiintifice din tara si din lume, ignorînd cu nonsalanta si cele spuse în repetate rînduri de lingvistul numarul unu al contemporaneitatii.”

(acad. Silviu Berejan, Chisinau)“

Profesorul Coseriu, înainte de a fi fost român în general, era basarabean în special. Pentru destinul tragic al basarabenilor în istoria de dupa 1812, dar mai ales dupa 1944, avea o coarda deosebit de sensibila a inimii. Coseriu, stiut ca om adesea dur si cu inflexibilitati în multe privinte, pentru tot ceea ce era în legatura cu Basarabia natala arata deodata o caldura si generozitate care-l surprindeau pe cel care nu-i cunostea aceasta slabiciune. Desi la Universitatea din Tubingen si-au facut studiile numerosi germani din Basarabia (cf. Luminita Fassel, Das deutsche Schulwesen in Bessarabien, 1812-1940. Munchen, 2000), de fapt, mai ales prin profesorul Coseriu s-a stiut aici unde se afla aceasta provincie si care sînt problemele ei vechi si actuale.”

(prof.univ. dr. Luminita Fassel, Tubingen)“

Acest miracol, vreau sa cred, s-a produs gratie unui foarte complex si rar context istoric si cultural: a rasarit un copil minune, dar unde? Într-un sat basarabean. Dar acel sat se afla încadrat în România Mare, iar acea Românie Mare avea o scoala si un sistem de învatamânt european, cu adevarat european. Apoi, norocul a facut sa scape ca prin urechile acului de ocupatia sovieto-ruseasca, sa faca studii într-o tara europeana, în cadrul unei culturi si spiritualitati de prim rang. Aici mi-am amintit de colegul domniei sale, italienist si spaniolist, profesorul Nicanor Rusu, care, revenit sau readus fortat dupa 1944 la Chisinau, aici si-a macinat în van talentul si eruditia. A ajuns sa fie internat la psihiatrie, de unde mi-a trimis un caiet cu impresii extrem de interesante despre cartea mea „Zbor frânt”, dar care caiet a disparut în mod enigmatic, de nu l-am mai putut descoperi nici pâna astazi… Mai stii? O fi zacând în vreunul din dosarele arhivelor secrete, pe care le pazesc cu atâta strasnicie pâna azi toti diriguitorii acestei asa-zise Republici Moldova cu a ei „asa-zisa limba moldoveneasca de stat”… Alaturi de Mircea Eliade, de Emil Cioran, Eugen Ionescu – Eugeniu Coseriu a salvat de la rusine numele de român si a ocrotit spiritul românesc în lume…”

(Vladimir Besleaga, scriitor, Chisinau)

“Ceea ce am învatat eu de la Coseriu a fost, în primul rînd, faptul ca limba nu este ceva impus din afara omului ca un produs finit, ci ea se creeaza în mod continuu prin vorbire ca activitate libera si intentionala a omului. Prin asumarea acestui punct de vedere, am cîstigat curajul de a avansa în cercetarile mele lingvistice într-o perspectiva cu totul noua.”

(prof.univ.dr.Katsuhiko Tanaka, Tokio)

“Pentru mine Eugeniu Coseriu este un enciclopedist al sec. XX. Aceasta caracterizare este cu atât mai importanta cu cât secolul care a trecut a fost unul în care, mai ales în a doua jumatate a lui, s-au practicat specializarile în domenii restrânse. A contribuit la aceasta pregatire teoretica exceptionala, cu stapânirea perfecta a diverselor conceptii filozofice, si mânuirea perfecta a numeroase limbi. O forta fizica iesita din comun îi permitea sa lucreze zilnic multe ore fata de ceea ce eram obisnuiti noi, ceilalti (într-o dimineata am trecut pe la camera lui într-un hotel din strainatate si am ramas mut când abia îl vedeam prin norul de fum ramas de la tigarile pe care le fumase toata noaptea: dormise doar doua ore!).

Este un model greu de urmat. Geniile nu pot fi urmate fara riscul de a crea o lamentabila pastisa.”

(acad.Marius Sala, Bucuresti)

“În anii de dupa 1990, lingvisti din centrele academice si universitare Bucuresti, Cluj-Napoca, Iasi, Chisinau si Balti, prin traducerea si editarea câtorva lucrari ale savantului, prin invitarea acestuia pentru sustinerea unor cicluri de conferinte si lectii, ca si prin organizarea de manifestari stiintifice (printre care o semnificatie aparte au avut „Lecturile coseriene” de la Chisinau, ce ar trebui sa continue), au facut doar un început în ceea ce priveste receptarea operei coseriene. Deoarece Magistrul, înteleptul, a fost o constiinta critica, recuperatoare si integratoare a lingvisticii, impunând ca firesc sentimentul de obligatio fata de menire si profesie, trebuie sa ne învrednicim de adevarata onoare ce ne revine de a întelege si de a cultiva, prin lucrarile noastre si ale elevilor nostri, lumina si spiritul pe care ni le-a transmis.”

(prof.univ.dr.Stelian Dumistracel, Iasi)

“Pe acel val impetuos de energie modelatoare dintre razboaie, din care pîna la noi au ajuns doar slabe reverberatii, a început de fapt constituirea ca personalitate a basarabeanului Eugeniu Coseriu. Ramîne doar de presupus cîti dintre tovarasii sai de generatie ar fi putut sa-l urmeze la propriu si la figurat, daca nu intervenea ghinionul istoriei. Norocul sau a fost ca, printr-un concurs de împrejurari, raspunzînd poate unui impuls secret, s-a desprins la timp din locul condamnat la distrugere, la risipire, la pierdere a oricarui temei în care s-a nascut, reusind sa-si salveze astfel un traiect al spiritului asumat înca din tinerete. Norocul înstrainatului.”

(Valentina Tazlaoanu, scriitoare, Chisinau)

“Autoanaliza pasionanta pe care o ofera autorul în Lingvistica integrala (Bucuresti: Editura Fundatiei Culturale, 1996) revela rolul pe care l-au avut în acest proces de decantare, de formare a conceptiei proprii teoria lui F. de Saussure, experienta proprie, contactul avizat si profesional cu un mare numar de limbi, meditatia asupra unor texte filosofice, dar si sugestiile desprinse din lectura a multiple studii lingvistice ocupîndu-se de fapte din variate limbi si tratate din perspective teoretice si metodologice diverse. Lecturile din Saussure si Humboldt, Hegel si Croce, Aristotel si Leibnitz, dar si interesul multilateral manifestat fata de fenomenul lingvistic în toata diversitatea sa – de la universal pîna la „vorbirea” individuala, manifestata în „textul” particular si concret, dar si confruntarea cu problemele (socio)lingvistice din Uruguay si din alte parti ale lumii, în diverse momente ale „istoriei” complicate a autorului, participa toate, evident cu pondere diferita, la constituirea viziunii globale, în trei ipostaze, a fenomenului lingvistic. Lingvistica integrala se constituie treptat, ca rezultat al regîndirii unor probleme particulare; iar includerea lor într o perspectiva de ansamblu contribuie la situarea mai exacta si la întelegerea lor mai rafinata si mai profunda.”

(prof.univ.dr.Valeria Gutu Romalo, Bucuresti)

“Coseriu se numara, incontestabil, printre putinii care „au vazut idei”. Înzestrarii naturale, pentru care nu avem nici merit, nici vina, el a dovedit din nou ca, pentru a realiza ceva, trebuie sa i se adauge munca si pasiunea. Coseriu a avut si noroc, chiar daca meritat. Comunitatea stiintifica de azi din tarile noastre, care are mai putin noroc, trebuie sa-i suplineasca lipsa prin munca, pasiune si speranta.”

(prof.univ.dr. Ioana Vintila Radulescu)

“Este un paradox ca în Basarabia, care l-a dat lumii pe Coseriu, sa se editeze sub „înalt patronaj” un pseudodictionar – cel al limbii moldovenesti. Este o insulta si la adresa poporului român basarabean, si la adresa stiintei si a tuturor savantilor-lingvisti de la noi si din afara care s-au consacrat limbii române si adevarului istoric. Este o insulta si la adresa regretatului savant Eugeniu Coseriu.”

(Valentina Butnaru, scriitoare, Chisinau)

“Prin originalitatea, autenticitatea si perenitatea operei sale, prin valoarea ei universala, Eugeniu Coseriu a devansat stiinta lingvistica mondiala. L-am putea numi, deci, „omul care a venit din viitor”, atribuindu-i – fara exagerare – titlul de „supramodel Coseriu.”

Dupa cum este stiut, întreaga sa opera stiintifica a fost scrisa în spaniola, germana, franceza si italiana, deci este cunoscuta si apreciata mai bine în strainatate, decât acasa – în România si Republica Moldova. Operele din prima perioada a creatiei coseriene, de la Montevideo (1951-1962), au fost scrise în limba spaniola si editate la Madrid: „Sistema, norma y habla”, „Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje”, „La geograf?a lingu?stica”, „Logicismo y antilogicismo en la gram?tica”, „Determinaci?n y entorno”, „Sincron?a, diacron?a e historia” si „Teor?a del lenguaje y lingu?stica general”. O data cu stabilirea Profesorului, în 1963, în Germania, la Universitatea Tubingen, urmeaza o alta perioada a creatiei sale, cu o serie de lucrari importante, scrise, în principal, în limba germana. Este vorba despre doua volume de reconstructie a istoriei gândirii lingvistice europene („Die Geschichte der Sprachphilisophie von der Antike bis zur Gegenwart. Eine ?bersicht” T. I: Von der Antike bis Leibniz. Tubingen, 1969: T. II: Von Leibniz bis Rousseau. 1972.), si alte doua carti consacrate „posibilitatii si limitelor” unei abordari generative în lingvistica („Einfuhrung in die transformationellen Grammatik”. – Tubingen, 1970, si „Leistung und Grenzen der transformationellen Grammatik”. Tubingen, 1975), care, laolalta, întregesc Programul Lingvisticii Integrale, elaborat de marele savant în primul deceniu al sederii sale la Tubingen. E de mentionat, de asemenea, trei volume din ultimul deceniu al secolului ce s-a scurs, care reprezinta o abordare aristotelica a logosului semantic pâna la filosofia hegeliana a limbajului („Die deutsche Sprachphilisophie von Herder bis Humboldt”. T. I-II, Tubingen, 1993; „Wilhelm von Humboldt. Die deutsche Sprachphilisophie von Herder bis Humboldt”. T. III, 1994; si „Die Sprachwissenschaft in 20. Jahrhundert. Theorien und Methoden”. Tubingen, 1995).

Opera de baza a lui E. Coseriu a fost tradusa în peste 40 de limbi din lume: în engleza, germana, italiana, portugheza, rusa, în alte limbi slave, în japoneza, coreeana, finlandeza etc.

Dupa 1990, au fost traduse si în limba româna peste 10 volume, pâna la acea data în româna au fost cunoscute doar câteva studii de proportii mici.

Este de datoria noastra ca monumentala opera lingvistica a lui Eugeniu Coseriu sa devina un bun al poporului din care a facut parte. Traducerea integrala si punerea ei în circulatie larga trebuie sa constituie o urgenta si un deziderat de interes national. Acesta va fi cel mai frumos omagiu al nostru adus memoriei luminoase a celui care a fost Eugeniu Coseriu.”

(Andrei Crijanovschi, lingvist, Chisinau)

“Abandonând tonul elogios, caruia însusi Eugeniu Coseriu i se împotrivea, vom sublinia ca e absolut necesar sa promovam opera marelui lingvist în licee, dar mai ales la universitati, la facultatile de profil, unde ar trebui organizate seminare si cursuri speciale consacrate mostenirii coseriene.

Revenirea sa acasa înseamna mai mult decât suntem în stare sa constientizam acum. Vom întelege cu adevarat ce este Eugeniu Coseriu pentru noi, românii basarabeni, dar si pentru stiinta mondiala, doar atunci când îi vom cunoaste cu adevarat opera în reala ei dimensiune. Însa lucrul acesta, cu regret, nu se va întâmpla atât de curând, în special la Chisinau.”

(Ana Bantos, scriitoare, Chisinau)

“Întîlnirea mea cu profesorul Coseriu s-a întîmplat în 1995, la Suceava, la Colocviul International de Stiinte ale Limbajului, colocviu de semiotica inaugurat de Eugeniu Coseriu si Mihail Iordache, decanul de la Literele de la Suceava, un alt nume scump inimilor noastre, ale celor de la Balti. Eram la acea editie a colocviului împreuna cu profesorul Gheorghe Popa. E cunoscut nivelul foarte înalt stiintific al acelor sedinte la care lua parte si fondatorul. Era prima noastra participare la o întrunire stiintifica de atare nivel si, fireste, eram frustrati. Din momentul cînd a aflat ca sîntem de la Balti, Eugeniu Coseriu ne-a coplesit si, as spune, ne-a protejat cumva cu atentia lui. O meritam doar prin simpla întîmplare de a fi fost de la Balti. Ne-a prezentat, ne-a aratat lumii. I-am dat atunci unul din primele numere ale Semnului, primul, probabil, cu o tinuta grafica si poligrafica demna de toate criticile. Arata însa revista la toata lumea si se mîndrea ca la Balti, unde îsi facuse studiile liceale si unde debutase ca scriitor, au mai aparut niste oameni ai scrisului.”

(Maria Sleahtitchi, scriitoare, Balti)

“Una din cele mai remarcabile calitati ale intelectualului Coseriu era capacitatea de a gândi cu claritate clasica, carteziana, complexitatea problemelor modernitatii târzii. Profesional era un constructor, un edificator de institutii. Uman avea o generozitate remarcabila fata de cei tineri si înzestrati, atât intelectual cât si caracterial. Avea o afectiune speciala si exigenta pentru tinerii care veneau din România sau Basarabia.”

(prof.dr. Aurel Codoban, Cluj)

„Adevarul trebuie afirmat si aparat chiar cu riscul închisorii sau cu riscul vietii”, ne învata în ultima sa venire la bastina marele savant, presimtind parca recaderea în primitivism care ne ameninta azi din nou…

A înteles lumea si s-a daruit lumii, încât este cel mai îndreptatit basarabean sa ceara acestei lumi ratacite sa ne lase macar câteva picaturi din sângele cu care am hranit popoare, ca sa ne putem înfatisa cu ele, ca noi însine la judecata de apoi.”

(Serafim Saka, scriitor, Chisinau)

“Viata si opera marelui savant sunt exemplare pentru comunitatea stiintifica de azi. Un „model Coseriu” ar include: eruditie, perseverenta, toleranta fata de opiniile altora, tenacitate, fidelitate în raport cu tine însuti, munca si iar munca.

Desi era deja un nume de rezonanta în lingvistica mondiala, Dictionarul enciclopedic român, editia din 1962, nu i consacra nici un rând. În România, a început sa se vorbeasca despre opera lui Eugeniu Coseriu abia la sfârsitul anilor saizeci, când savantul participase la Congresul International de Romanistica de la Bucuresti si tinuse un discurs (primul-sic!) în limba româna. Mai târziu, în 1976, la Bucuresti îi va aparea, în Antologia de semantica, un studiu tradus. În prezent, la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj exista un Centru de studii integraliste, în cadrul caruia este cercetata opera coseriana. Conform afirmatiilor lui Mircea Borcila, Dictionarul de concepte fundamentale ale lingvisticii integrale, pe care îl elaboreaza Centrul.., „trebuie sa raspunda tocmai acestei exigente capitale: aceea de a reprezenta toate contributiile majore ale celui mai mare lingvist al lumii” (Mircea Borcila, Eugeniu Coseriu, fondator al lingvisticii ca stiinta a culturii// Un lingvist pentru secolul XXI, Editura Stiinta, Chisinau, 2002, p. 37). În Basarabia postbelica, subiectul Coseriu a ramas tabuizat pâna la începutul ultimului deceniu al secolului trecut. (Se stie ca lingvistica din republicile ex-sovietice era o stiinta politizata ca si celelalte si nu accepta teoriile elaborate de savant. „Cu toate acestea, si în pofida prezentarii critice a lui Zvegincev în prefata la versiunea rusa a studiului Sincronie, diacronie si istorie, aspecte importante ale conceptiei coseriene, inclusiv ale lexematicii, au patruns si în acest spatiu cultural”, ne informeaza Eugenia Bojoga în articolul Valorizarea lexematicii în doua contexte diferite: fosta U.R.S.S. si Spania, inclus în volumul citat anterior). Opera lui Eugeniu Coseriu ramâne pâna azi nevalorificata integral. Posteritatea care, speram, va cunoaste mai bine opera acestui intelect de exceptie va trai înca multe clipe de revelatie stiintifica.”

(Margareta Curtescu, scriitoare, Balti)

“Exista un „model Coseriu” valabil pentru comunitatea stiintifica de azi. Aflat ca si alti români în dizgratiile istoriei, Eugeniu Coseriu a reusit sa obtina pozitia unei autoritati centrale în lingvistica mondiala, sa devina un expert suprem al ei, manifestînd, în tot ceea ce a facut, o ambitie culturala a globalitatii. Este un arhitect înzestrat al unei cariere stiintifice de o probitate rar întîlnita la noi, pe care au tinut s-o onoreze toate academiile si universitatile care se respecta. A manifestat un netarmurit devotament pentru luturile natale, pastrînd o memorie ancestrala a radacinilor. E. Coseriu a avut si ambitia sa fie un excelent ambasador al spiritului românesc oriunde i-a fost harazit sa semene întelepciune si sa cultive minti. E printre putinii români care s-au realizat plenar si ma gîndesc cu groaza ce s-ar fi întîmplat cu Domnia sa, daca ar fi ramas în tara.”

(prof.dr. Anatol Moraru, scriitor, Balti)

“Cred ca opera lui Coseriu trebuie mai întâi bine valorificata, pentru ca, de fapt, noi înca nu realizam cât de întinsa este aria tematica a operei sale. M-am convins de acest lucru când am descoperit, aproape întâmplator, niste materiale care vizeaza teoria traducerii, de care ma ocup si eu – si întâmplarea poate face parte din modalitatile de receptare. Dar, de fapt, ar trebui sa avem o bibliografie completa a lucrarilor coseriene, din care oricine ar putea sa aleaga ceea ce-l intereseaza mai mult. Îmi displace aceasta forma de exprimare – cu trebuie, e necesar etc., înteleg ca cineva concret trebuie sa-si asume responsabilitatea si truda de a aduce opera lui Coseriu mai aproape de noi, dar acuma înca nu vad cine ar fi aceasta „persoana fizica sau juridica”.”

(prof.dr.Irina Condrea, Chisinau)

“Eugeniu Coseriu a fost un cetatean devotat al tarii Limba Româna, dar a fost renegat mai bine de cinci decenii. Publicat si recunoscut în întreaga lume, „acasa”, cum spunea savantul, s-au învrednicit sa-i dea atentie abia dupa 1992. Cu toate acestea, el nu a ramas fara descendenti în spatiul Limbii Române. În buna traditie a Scolii de la Tubingen, activeaza Centrul de studii integraliste de la Cluj, condus de profesorul Mircea Borcila. La Balti, a fost inaugurat laboratorul „Eugeniu Coseriu”, care, cred, va fi un promotor tenace al ideilor savantului.

Sper ca, asa cum referindu-ne astazi la activitatea lui Eugeniu Coseriu, invocam discipoli din Germania, Spania, Portugalia, Italia, Japonia, America sau Africa, vom vorbi, în cîtiva ani, si despre succesori din Bucuresti, Iasi, Cluj, Brasov, Chisinau sau Balti. Nu numele lui Eugeniu Coseriu are nevoie de aceasta, ci noi, pentru a dainui prin el.”

(prof. univ.dr.Lucia Turcanu, scriitoare, Balti)

“Am dat mâna cu genialul lingvist în 1994, când el tinuse un referat de-a dreptul superb la Congresul al V-lea al Filologilor Români (Iasi-Chisinau, 6-9 iunie). Pe buzele tuturor se aflau cuvintele Domniei sale: „A promova sub orice forma o limba moldoveneasca deosebita de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greseala naiva, ori o frauda stiintifica; din punct de vedere istoric si practic e o absurditate si o utopie; si din punct de vedere politic, e o anulare a identitatii etnice si culturale a unui popor si, deci, un act de genocid etnico-cultural”.”

(dr.Ion Ciocanu, scriitor, Chisinau)

“Nu cred ca se poate vorbi de un „model” pentru ca figura umana, intelectuala si profesionala a lui Coseriu a fost exceptionala si o exceptie este o exceptie tocmai de la regula. Cu greu va fi o regula a viitorului. De aceea, privind cu neîncredere comunitatea stiintifica de azi, e bine sa nu ne facem iluzii. Pentru ca drumul urmat e acela al specializarii înguste, opus celui al lui Coseriu, care a fost în mod constient asumat, unul al interdisciplinaritatii. Coseriu poate fi un „model” doar daca prin model se întelege un ideal intangibil si neatins înca, la care privesc însa toti aceia care se tem de partializare. Coseriu nu era, dupa cum se stie, numai un poliglot capabil sa se miste cu dezinvoltura în atîtea limbi diferite ale caror literaturi le cunostea foarte bine. Coseriu era un lingvist care a ales interdisciplinaritatea, care crease, de fapt, din disciplinaritate cîmpul propriei cercetari facînd astfel interdisciplinara lingvistica. În conceptia sa filosofica limbajul, aspect distinctiv al umanitatii omului, trebuie sa constituie centrul stiintelor umaniste. De aceea stiintele umaniste trebuie sa recurga la limbaj si la studiul limbajului, la lingvistica, în care îsi gasesc propria legitimare si sensul lor ultim iar, pe de alta parte, studiul limbajului trebuie sa se largeasca, ramificîndu-se în trans si interdisciplinaritate care, s-o spunem împreuna cu Vico, constituie „lumea civila”.”

(prof.dr. Donatella Di Cesare, Roma, Italia)

“Am avut ocazia sa-l întîlnesc pe Coseriu în mai multe rînduri la Tubingen, Munster si Berlin. Am apreciat capacitatea lui de a asculta, imensa sa cultura. Împartaseam acelasi gust pentru literatura italiana si bucataria italiana. El rezuma, în felul sau, romanistica si romanitatea totodata. “

(prof.dr. Francois Rastier, Paris, Franta)

“Într-adevar, s-ar putea vorbi de un model stiintific coserian, cel putin în domeniul semanticii structurale si functionale, deoarece a fost si continua sa fie aplicat si dezvoltat de catre diversi cercetatori, cum ar fi: G.Salvador, H.Geckeler, G.Wotjak s.a. În cadrul lingvisticii în ansamblu, Profesorul E.Coseriu aduce, cum se stie, o viziune integrala asupra fenomenelor relationate cu vorbirea în general si cu limba în particular. Din studiile lui Coseriu transpare o conceptie asupra limbajului articulata pe nivele care are ca baza activitatea lingvistica concreta si care presupune o inversiune a punctului de plecare al lui F. de Saussure în investigatia lingvistica: nu limba constituie centrul de interes al lingvisticii, ci vorbirea. Aceste idei, expuse de timpuriu de Coseriu (a se vedea studiul sau Determinaci?n y entorno, publicat pentru prima data în 1955, deci aproape cu 50 de ani în urma), ne surprind astazi prin modernitatea lor, deoarece coincid cu unele curente actuale, care reclama o lingvistica nu doar a enunturilor, ci si una a enuntarii.”

(prof.dr.Rosario Gonzalez Perez, Madrid, Spania)

“As vorbi mai putin de un ” model Coseriu”, cît mai curînd despre un „model al lingvisticii si al romanisticii”, instituit de Coseriu. Profesorul cunostea nu doar faptele particulare ale limbilor romanice, ci si istoria constituirii pas cu pas a acestui domeniu, abordînd totodata o problematica imensa a acestui domeniu. Îmi amintesc de ultima mea întîlnire cu profesorul Coseriu, cu putin înainte de decesul sau. Vizitîndu-l la Kirchen, lînga Tubingen, în august 2002, el mi-a povestit, nu fara mîndrie – aceasta nu-i lipsea, dar cine ar fi îndraznit sa-l laude personal în timpul vietii – despre numeroasele sale manuscrise neterminate, în care a putut sa indice anumite probleme doar sub forma de schita. Din pacate, nu a mai prins în viata aparitia monumentalei sale opere Geschichte der romanischen Sprachwissenschaft („Istoria lingvisticii romanice. De la începuturi pîna în 1492”) aparuta recent la aceeasi Gunter Narr-Verlag sub îngrijirea lui R. Meisterfeld. Nu îndraznesc sa apreciez cît interes prezinta conceptia sa lingvistica si lucrarile de filosofia limbajului pentru tînara generatie. Cert este ca vor gasi oricînd raspîndire, chiar daca în cercuri restrînse, din simplul motiv ca sînt prea „dificile”. De fapt, lectura studiilor lui Coseriu presupune în prealabil multe cunostinte în diferite discipline adiacente lingvisticii.

Într-un cuvînt, în Germania pastram amintirea unui mare Profesor, care a hotarît si a marcat drumul în viata al majoritatii elevilor sai. Nu întîmplator Universitatea din Tubingen îl va comemora peste cîteva saptamîni – la 12 decembrie 2003 – , în cadrul Facultatii de Litere pe cel care a fost si ramîne simbolul acestei facultati.”

(prof.dr. Rudolf Windisch, Rostock, Germany)

“Pentru mine opera lui E. Coseriu constituie fundamentul lingvisticii, servindu-mi ca un fir calauzitor în activitatea mea didactica si de cercetare. Aceasta deoarece conceptia lui E. Coseriu ofera o solida baza epistemologica si metodologica pentru toate domeniile lingvisticii: atît pentru descrierea limbilor romanice, a diferitelor niveluri ale limbilor particulare – semantica, gramatica, formarea cuvintelor etc. – cît si pentru lingvistica textului, filozofia limbajului sau istoria lingvisticii. De aceea cred ca teoria integralista are o mare importanta nu numai pentru lingvistica actuala, ci si pentru studiile viitoare asupra limbajului si a limbilor.”

(prof.dr. Wolf Dietrich, Munster, Germany)

“Revenirea lui Eugeniu Coseriu, dupa 1990, în România nu a fost prea simpla si nici univoca. Prima institutie care l-a omagiat la înaltimea prestigiului marelui savant a fost Fundatia Culturala Româna (actualul Institut Cultural Român), iar Universitatea „Babes-Bolyai” de la Cluj s-a angajat, prin intermediul unui grup de remarcabili profesionisti, coordonat de prof. Mircea Borcila, într-o metodica strategie de promovare a operei lui Eugeniu Coseriu. Pe de alta parte, este de neînteles ezitarea Academiei Române, care nu a initiat nici pâna la aceasta data un amplu program de traducere si editare a lucrarilor celebrului lingvist…”

(Vasile Gârnet)

……………………………………………………………………………………………

ANGELA  FURTUNA

 

BIBLIOTECA BUCOVINEI

PR IN MEMORIAM  EUGENIU COSERIU 90 – CU GANDUL LA NEFERICITA BASARABIE

 

8 IULIE 2011

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s