http://www.editurapleiade.eu/images/static/files/5_2011.pdf

Despre câteva maladii totalitare occidentale

 

 

 

 

Monica Lovinescu a scris adesea despre diverse forme ale totalitarismului occidental, despre ideologia sovietică în Europa Războiului Rece şi după, despre amprenta puternică a stalinismului asupra intelectualilor occidentali europeni; istoricii aveau să o reconfirme, atât în timpul vieţii ei, cât şi mai târziu. Între aceştia, Stéphane Courtois sau Marc Lazar au scris pe larg – nu fără scandal, pentru că subiectul îi deranjează şi astăzi pe naivii gaucharzi –  despre gravele maladii ale stângii occidentale (îl citez, în cele ce urmează, pe cel din urmă): Războiul Rece(1947 – 1991, n.m.) a fost sinonim cu un apogeu al mişcării totalitare comuniste în realitatea franceză (Marc Lazar, Partidul Comunist Francez în Războiul Rece, publicat în culegerea Apogeul Regimurilor Totalitare în Europa, 1935-1953, coord. Stéphane Courtois. Ed. Vremea, 2008, p. 560). De menţionat şi faptul că „temerarul Curtois” (cf. Doina Jela Despois) – coordonatorul faimoasei Cărţi negre a comunismului – a avut curajul, alături de doar câţiva alţi cercetători contemporani (între care Monica Lovinescu, Alain Besançon sau Vladimir Tismăneanu, n.m.), de a pleda pentru necesitatea studierii împreună, în tot cazul cu egală îndreptăţire, a celor două totalitarisme care au însângerat secolul XX: nazismul şi comunismul. Curentul totalitar care a fascinat stânga europeană, mai ales cea franceză, nu se stinge nici în anii 80, nici astăzi, iar autoarea consemnează adeseori toate acestea în memorii (reconfirmându-şi mereu îngrijorarea în faţa conştiinţei nefericite a barbariei, de care vorbise altădată şi Hegel), precum o face şi în acea zi de duminică, 4 octombrie, 1981: „Socialiştii francezi încep să semene  într-adevăr cu comuniştii: aceeaşi dezinvoltură în minciună, demagogia acoperind realul şi neţinând seama de el. Diferenţele – din fericire – mai există şi sunt mari, în primul rând: libertatea. Ameninţată? Mi-e greu a crede, dar cum faptele se încăpăţânează să le contrazică teoriile, mai ştiu ce se poate întâmpla cu aceşti doctrinari înguşti care dispun de toată puterea? În orice caz, suntem invadaţi de institutori, trăim sub domnia lor  de cap pătrat.”(Unde scurte, Ed. Humanitas, 1990).

Critic constant al radicalismului totalitar, Monica Lovinescu parcurge toate registrele, de la Hannah Arendt până la un Olavo de Carvalho. Cum era de aşteptat, vindecarea Occidentului de aceste fascinaţii ideologice întârzie să apară în timpul vieţii autoarei, şi cu atât mai mult în zilele noastre, dominate de revenirea pulsiunilor totalitare ale Rusiei (pulsiuni care nasc, la rândul lor, reacţii de apărare, cum este cea anunţată pe 16 mai a.c. de miniştrii apărării din Grupul de la Vîşegrad – Cehia, Ungaria, Slovacia şi Polonia – , de a crea o structură militară comună care să contracareze ameninţarea unei Rusii din ce în ce mai active în fostele ţări comuniste). Militarizarea V4 este un tip de răspuns la noile efecte colaterale ale ideologiilor totalitare. Dar nevoia de utopie reîncepe, în mod evident, să ameninţe mecanismele de comunicare şi securitatea Europei. Totul este reciclat, şi chiar extins (vezi Orientul Mijlociu actual) din epoca Războiului Rece : de la strategiile militare, la războiul informaţional şi propagandă sau ideologie. Nevoia şi recursul la utopie sunt din nou văzute drept strategie politică  sau măcar de programare mental-lingvistică, ideologică şi militară prin discurs politic. Reflecţiile pe seama comunismului ale Monicăi Lovinescu, sau ale lui Arthur Koestler, Manès Sperber, Danilo Kiš sau Leszek Kolakowski  redevin actuale şi interesante, cu tot cu radiografia aventurilor intelectuale şi politice privind ascensiunea, degradarea urmată de refacerea contemporană a  radicalismului utopic în Estul şi Centrul Europei (v. şi, updates, Vladimir Tismăneanu, Mizeria Utopiei, Ed. Polirom, 1997).

 

Trăind la Paris şi cunoscând bine fascinaţiile intelighenţiei franceze pentru stânga, fie ea şi totalitară – şi pe care, dacă nu o scuză, lumea franceză doar o mustră de ochii lumii –,  Monica Lovinescu surprinde de atâtea ori, cum şi în 9 iunie 1968, la câteva săptămâni după revolta din mai (pe care unii francezi o aşteptaseră ca pe un irepresibil 1848) câteva din cauzele ce nutresc permanenta nevoie de revoluţie (dar şi de violenţă, radicalism, nihilism şi protest) ce caracterizează o majoritate semnificativă a intelectualilor francezi : « în timp ce în Răsărit revolta tineretului îşi are rădăcinile într-o realitate socială şi politică intolerabilă, în Apus, asistăm la un fel de contestare de lux, a îmbuibării. A te revolta pentru că ţi se întâmplă să consumi prea mult, într-o lume în care, peste frontierele tale, se mai moare de foame, a protesta pentru că duci lipsă de « ideal », când idealurile ce au fost propuse de-a lungul acestui secol au dus lumea acolo unde e, a purta răzmeriţă în numele libertăţii într-o ţară liberă, când jumătate din Europa este lipsită de libertate în numele unui marxism din care îţi faci un stindard, a pomeni de revoluţie culturală, când în China ea acoperă realitatea tragică pe care o ştim, înseamnă mai mult decât un non-sens – o frivolitate intolerabilă, o sfidare adusă celor care suferă cu adevărat în timp ce tu îţi oferi iluzia suferinţei. » (Monica Lovinescu, Unde Scurte, Ed. Humanitas, 1990, p. 284 ) Noutatea revoltelor studenţeşti din mai 1968 consta mai ales din miezul aceastei mişcări ce se dovedea oarecum atipică ; deşi impulsul revoluţionar părea că nu mai vine de la Moscova, toată lumea comunistă lucidă s-a străduit în acele zile să împiedice contactele dintre muncitori şi studenţi : « ofensiva studenţească era îndreptată nu numai împotriva societăţii de « consum », dar şi împotriva comunismului oficializat », lucru remarcat de Monica Lovinescu drept fără precedent de la războiul spaniol încoace. Merită să subliniem că şi anarhiştii ce reapar în Europa de astăzi de pe diferiţi versanţi totalitari reamintesc mult de anarhiştii despre care Monica Lovinescu nota, în 1968 – la revoltele pariziene –, că desenează o ecletică geografie inventivă a unui comunism ce păruse epuizat de centralism : anarhismul şi troţkismul,  sau că repun în circulaţie vechi ideologii din secolului al XIX-lea (precum  cele semnate Herbert Marcuse sau Louis Althusser) ca reciclări ale unor ilustre utopii marca Bakunin (traducătorul lui Marx, autodidact inspirat care descoperă pe Hegel mai întâi la lumina moralismului mistic al lui Fichte, şi care, în numele lui, glorifică, până la extaz « ceea ce e »).

Portretul pe care i-l face Monica Lovinescu lui Bakunin, teoreticianul anarhismului colectivist, merită reţinut (Monica Lovinescu, Unde Scurte, Ed. Humanitas, 1990, p. 284 ), pentru că, dincolo de expresivitatea oferită radicalului absolut (de la a cărui moarte se împlnesc la 1 iulie 135 de ani), el conţine, prin extrapolare,  substanţa şi fardurile ce cosmetizează figurile noilor radicali din zilele noastre: « personalismul » ce se opune oricărui colectivism, estetismul – Bakunin considera că o transformare doar cantitativă ar duce spre o « vulgaritate universală »- , individualismul, negatorul frenetic, hegelianismul, religiozitatea, materialismul, pozitivismul, ateismul, celebra credinţă « spiritul de distrugere este, în acelaşi timp, un spirit creator » (principiu care, prin extrapolare, a umplut astăzi noua lume de radicali cu tricouri Che ori cu zvastici şi cu fani pe măsură), dublate însă de toleranţă la opiniile altora şi de o patimă a libertăţii atât de devastatoare încât orice formă de centralism, de organizaţie, de program teoretic îi repugnau. Monica Lovinescu observă că visul utopic al lui Bakunin a fost reluat întocmai, la 1968 (doar terminologia era diferită în 1968), sau, adăugăm noi, în 2010, când reeditarea visului utopic decurge cu cel mai firesc şi straniu aplomb.

Monica Lovinescu stăruie să reţinem că democraţia lui Bakunin urma să fie « o transformare calitativă, o revelaţie nouă, vie şi autentică, un cer nou şi un pământ nou, o lume tânără şi frumoasă în care toate disonanţele se vor rezolva într-o unitate armonioasă », iar pe de altă parte, tot în nota utopiei, ne spune scriitoarea, spiritul bakunian punea la cale un vis prin care revoluţia nouă avea şi ea să depăşească economicul : « noi nu vrem să transformăm lumea, ci să schimbăm viaţa ». Bakunin dixit. Nu la fel spune, oare, şi stânga europeană actuală, parfumată cu acelaşi iz totalitar ? Lecturile din Voslensky, Castoriadis, Deustcher, Pozner sau Lasky etc. nu fac decât să ne reconfirme « suspiciunile », la contactul cu fenomene de tipul grupului parlamentar GUE/NGL, alianţă a partidelor de extrema stângă din UE, şi tranchilizanta lui lozincă: „O nouă speranţă răsare în Europa. O nouă viziune inspiră un număr tot mai mare de europeni şi îi uneşte către o mobilizare puternică pentru a rezista împotriva impunerii drumului cu sens unic, fără întoarcere al capitalismului care este de fapt o încercare de a bloca umanitatea într-o nouă regresie socială şi culturală. Condiţia popoarelor, subiecţilor sociali şi a indivizilor este marcată de insecuritate, incertitudine şi precaritate. O nouă rezistenţă împotriva exploatării capitaliste se dezvoltă puternic.(…)Să luptăm împreună pentru o nouă societate, pentru o lume a dreptăţii fără exploatare şi război.”  Faţă de aceste forme recente ale propagandei occidentale de stânga, Monica Lovinescu nu ar putea decât să observe, aşa cum a făcut-o şi în iunie 1968, că “pentru stânga intelectuală din Occident, utopia, socialismul, comunismul se află mai departe la stadiul de nostalgie. Aceeaşi stângă, care păruse salvată de irealism în urma revoluţiei maghiare, când se ivise la Paris un curent “revizionist” (…) se dovedeşte aptă doar să accepte mai departe substanţa sistemului şi se dovedeşte incapabilă să renunţe la speranţa mesianică” (Monica Lovinescu, Unde Scurte, Ed. Humanitas, 1990, p. 298).

Stranie şi cocoţată mereu pe baricadele amăgirii, această stângă totalitară occidentală – ce îşi dă azi mâna cu ideologiile religioase extremiste – nu face decât să-şi răstignească adepţii pe un relief accidentat construit din oglinzile deformante ale unui mimetism al trecutului. Nicio speranţă pentru omenire, aşadar…

 

 

Angela Furtună

 

Mai 2011

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s