Pe 17 noiembrie 2009, în preajma ultimelor alegeri prezidențiale din România, descriam portretele robot ale celor trei candidați care alergau pentru Cotroceni: Crin Antonescu, Traian Băsescu și Mircea Geoană.

https://angela2008furtuna.wordpress.com/2009/11/17/ultima-strigare-traian-basescu-mircea-geoana-si-crin-antonescu-%E2%80%93-trei-oferte-de-presedinte-pentru-romania/

În analizele privind oferta de candidați, îl defineam pe Crin Antonescu la momentul noiembrie 2009 astfel:

„1. Crin Antonescu

M-am săturat! Să mă lase şi pe mine! Nu mai suport! Nu mai vreau!” Acesta este mesajul electoral al lui Antonescu;   el nu se afirmă pe sine ca viitor preşedinte, ci se dă cu capul de Băsescu, făcând-o cu emisii de furie şi crize, ca un copil răsfăţat. De fapt, el îşi vinde şocant o imagine ca fiind opusă imaginii lui Băsescu, lăsând să se înţeleagă că în timp ce actualul preşedinte ar fi omul rău, el, Antonescu, e omul bun.  Acest maniheism nu dă bine, pentru că e extremist, radical (de altfel, Antonescu s-a şi descris pe sine, textual, ca fiind un radical, chiar într-unul din clipurile de campanie, de parcă asta ar fi o virtute în UE şi în NATO, când nu este decât o calitate de tip România Mare).

Discursul lui Antonescu prinde foarte bine la snobi, căci numai snobii au convingerea că ceva nou şi cât mai altfel, orice, ar fi de dorit faţă de ceva mai vechi, fie şi bun.

Dominantele acestui discurs se trasează prin câteva constante: e de tipul isteric, intolerant, impertinent, inconştient, indolent. E o retorică de copil răsfăţat şi idealist, rupt de realitate. Obsedat ca un adolescent imatur de o nouă jucărie teleghidată, fie ea şi o ţară. Emitentul acestui discurs  e  stăpânit de un sindrom ce mimează parcă o tulburare de comportament: el uită că starea de adolescent perpetuu a geniilor  nu are nimic de a face cu starea de imaturitate perpetuă  a rataţilor. Transmite imaginea unui aventurier, or, o ţară derutată, scuturată de crize şi pandemii plus o mare instabilitate sistemică, nu de astfel de oameni se va agăţa, care pot agrava nesiguranţa, ci de cei cu alură de părinţi chibzuiţi, care mai agită câteodată şi nuiaua. Românii sunt atraşi, pe timp de hulă, de tipul de lider  mai autoritar, deoarece sunt conştienţi că unele trăsături naţionale îi predispun la eşecuri colective datorate injoncţiunilor dintre ei, sinucigaşe. Antonescu nu intră în mitul mână de fier cu mănuşă de catifea, care place românilor, ci, dimpotrivă, în acela de terchea berchea, oţ şi bun de gură.

Rolurile lui Alain Delon de la sfârşitul carierei au fost memorabile, iar prestaţia lui Antonescu ar putea fi mai bună, după aceeaşi logică, peste câţiva ani. O observaţie: discursul lui Antonescu suferă şi din cauză că el este un preşedinte de partid de carton, duplicitar în doctrină, gonflat de ambiţiile şi petrodolarii unei oligarhii şi neavând  reprezentativitate convingătoare –  îi lipsesc faptele importante şi programul coerent. Însăşi cariera personală îl prezintă ca pe un actor grăbit: deşi profesor, nu are nici măcar practica de dascăl la catedră, care l-ar fi familiarizat cu efortul de a corija copiii teribili şi de a face oameni din ei, astfel că a rămas el însuşi un copil non-conformist ce se refugiază din calea responsabilităţilor într-un muzeu, unde singura luptă cotidiană, în opinia publicului, e ştergerea prafului de pe vitrine.

Antonescu mizează în mod perdant pe un look aşa-zis liberal de tipul casting de modă. Este narcisic şi lipsit de empatie –  un coleric amestecat cu flegmatic care a generat un fenotip de cinic politic păgubos.”

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

Cum a evoluat Crin Antonescu în intervalul 2009-2011?

Prost, pentru că nu are stofă. Nici măsură de craniu la pălăria liberală. Monomaniacal. Ciocu-mare fără acoperire, îl descriu mulți din libericienii săi…

Copilul-teribil al acelei triplete ce candida pentru prezidențialele din 2009, Crin Antonescu, (în realitate un caz tipic de ratare cocoțată în vârful piramidei politice românești fără a avea alt merit decât lipsa de merite), nu numai că nu a învățat nimic din experiența eșecului 2009 pentru a se dezvolta pentru bătăliile politice ulterioare, dar a luat-o binișor în direcția inversă, involuând: din alianța temporară cu adversarul doctrinar (Geoană) a făcut un cal troian (USLaș) prin care a bușit în ultimii doi ani  toată doctrina propriului partid; discursul său, inițial politicianist-isteric,  a devenit populist-psihotic și  e axat numai pe imprecație și defăimare și niciodată pe elementele constructive ale unui program de țară propriu și credibil; singurul program „politic” al lui Antonescu este definit de obsesia antibăsesciană parcursă în itemi holliwoodieni, nu în termeni de rigoare politică; declarațiile sale politice sunt construite, de altfel, numai pe resentimente frivole, de fițe, și nu pe afirmații mature, de aceea nici nu se ridică măcar cu un angstrom peste jalnicele emisii de țățisme și mahalagisme oferite de antene și de alte televiziuni specializate în război psihotronic (decontate de amicii lui Gorby și  de patrihoții oligarhi ruso-români).

Sincer, regret capcana în care au căzut liberalii români, pricopsiți cu un lider fără viitor, care nu e în stare să fie mai mult decât un gigolo pentru amantele  politic-oligarhice ale lui Medvedeev sau Putin. El nu a avut forța autentică de a se ridica la înălțimea exigențelor momentului istoric actual, pentru că în afară de gură-mare și hau-hau (însușiri bune pentru politruci sau dinupăturici) este un om gol, nu e un profesionist sau un manager, nu a produs niciodată nimic decât iluzii și curenți de suprafață, buni pentru creduli și fripturiști.  Este adevărat că toate partidele românești colcăie de fosta nomenclatură comunistă (cu care Crin Antonescu s-a înfrățit prin parteneriate temeinice), și că ceea ce noi am crezut a fi perioada de trecere către democrație nu a fost, în realitate, decât o perestroika tardivă, împlinită de Iliescu și de tentaculele create de el în toate bazinele politicii românești: această perestroikă românescă a avut misiunea de a transfera și puterea economică  în mâinile celor care până în 89 o aveau doar pe cea politică (misiune încheiată de Ilici via KGB cu succes, după eternul model de la răsărit). Dar pe tot acest fundal neocomunist – care ne primejduiește major evoluția ca țară extrem de vulnerabilă, integrată în NATO și UE  mai mult din rațiuni geopolitice -, impostura lui Crin Antonescu adaugă acum și o tușă de insanitate: în toiul unui proces instabil de redresare și de salvare a României, bufonul antibăsescian, nu e capabil să bată măcar un cui pe care ar putea fi eventual răstignit dușmanul său. Strigă mereu, în schimb,  Hoțul! Hoțul!, pentru a sabota adevărul și a abate privirea lumii către o halucinație media, iar lumea să nu vadă cum, de fapt, partidul său USLaș și deciziile aberant-populiste ale aceluia din anii 2008-2009 au lăsat  electoratul și fără salarii, și fără pensii, și fără economiile bănești, și fără speranțe pe termen mediu. Recentele atacuri ale lui Crin Antonescu față de Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleșu și Vladimir Tismăneanu (după cum aflu din blogul celui din urma http://tismaneanu.wordpress.com/2011/04/24/capcana-monomaniei-crin-antonescu-intre-fatuitate-si-vacuitate/ ) denotă că arsenalul liberalului comunist mai conține o armă folosită dintotdeauna de bolșevici: intelectualofobia. Între logica lui Crin Antonescu (omul care a ajuns piesă de muzeu după ce a părăsit muzeologia de dragul celei mai vechi profesii din lume) și nebunia vera nu mai există nicio diferență. Pentru că nu logica, ci rațiunea, va alege întotdeauna omul politic bun de cel eminamente prost.

Angela Furtuna

25 aprilie 2011

Anunțuri

8 gânduri despre “Un caz de rătăcire

  1. Un portret făcut la…”meserie” acestui pseudopolitician.
    Se pare că atunci când nu eşti în stare sau nu poţi să faci ceva folositor, durabil, sănătos pentru concetăţenii tăi, ori te apuci de furat, ori intri în politică. Ori politica nu e altceva decât o cocotă, aşa cum a definit-o marele politician francez Raymond Poincare.
    Şi, zău, avem multe cocote în politica românească. Unii ar spune că aceştia sunt politicienii pe care îi merităm, ca popor. Uneori înclin să le dau dreptate.
    Cu stimă, eugeniugheorghita@yahoo.com

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s