„Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenţa decât în opera sa. Cel mai adesea opera este o mască. În cărţile sale, Nietzsche joacă un rol, se erijează în judecător sau profet, îşi atacă prietenii şi duşmanii şi se plasează – orgolios  – în centrul viitorului. În schimb, în scrisori,  se plânge, e nenorocit, abandonat, bolnav, amărât, e tocmai contrariul a ceea ce se vede în necruţătoarele sale verdicte şi imprecaţii, adevărată asumare de diatribe.” (Emil Cioran, Manie Epistolară – E. M. Cioran, Paris 1984 (Nouvelle Revue Francaise, nr. 489, octombrie 1993 – , apoi În volumul Scrisori către cei de acasă, Humanitas, 2004, p. 9)
„Eu am devenit imun la orice, la fostele credinţe şi la orice credinţă viitoare. Mai cred poate în inteligenţă şi-n focul de artificii al spiritului”. (Emil Cioran, Paris, 8 septembrie 1946 , în volumul Emil Cioran, Scrisori către cei de acasă, Humanitas, 2004, p. 19)
„În multe privinţe am avut noroc cu un prieten evreu român care se afla la Paris din 1940. L-am cunoscut în ţară mai demult. Deşi mult mai în vârstă decât mine (are 58 de ani), el a fost mai cumsecade şi mai generos decât toţi ceilalţi prieteni „creştini” laolaltă. Pot conta în orice împrejurare pe sprijinul lui. (…) În fond, toate ideile sunt absurde şi false; nu rămân decât oamenii aşa cum sunt ei, indiferent de origine şi de credinţe. În această privinţă m-am schimbat mult. Cred că niciodată nu voi mai îmbrăţişa nicio ideologie”. (Emil Cioran, Paris, 17 aprilie, 1946. În Emil Cioran, Scrisori către cei de acasă, Humanitas, 2004, p. 17)

………………………………………………………………………………………….

Un Fragment: Le Figaro Littéraire, 2 aprilie 2009

„Antiintelectualismul – marele mister al secolului al XX-lea“

„Pentru Cioran, cartea aceasta era o ruşine“


Interviu cu Alain Finkielkraut realizat de Sébastien Lapaque

(fragment)

– Care a fost reacţia dumneavoastră la lectura Schimbării la faţă a României?
Alain Finkielkraut : Citisem deja cîteva extrase din ea, în special pe cele mai redutabile, în eseul foarte critic pe care Alexandra Laignel-Lavastine l-a consacrat lui Cioran, Eliade şi Ionescu. Descoperind traducerea integrală a Schimbării la faţă a României/ Transfiguration de la Roumanie, am înţeles mai bine rolul jucat de această carte în opera lui Cioran. „Justiţiarii trecutului“, numeroşi astăzi, denunţă aici un soi de camuflaj. Cioran şi-ar fi ascuns acest păcat originar. L-ar fi făcut nevăzut pentru a vinde unui Occident naiv o imagine acceptabilă. În ce mă priveşte, cred că nu e vorba de un camuflaj, ci mai degrabă de o convertire. Pentru Cioran, această carte de tinereţe – şi chiar de adolescenţă – este resimţită ca o ruşine. Iată cum Schimbarea la faţă… l-a făcut să se îndoiască de el însuşi. Mottoul din Précis de décomposition/ Tratat de descompunere, împrumutat din Richard al III-lea al lui Shakespeare, este revelator: „Am să m-alătur negrei deznădejdi/ Şi însăşi eu duşmanca mea să fiu“1. Cioran şi-a ispăşit entuziasmele, s-a convertit la forma elegantă împotriva forţei elementare, la scepticism, la disperarea radicală şi a scris în franceză. A ales Franţa, nu ca cetăţenie, ci ca limbă, pentru a se elibera de instinct. În Schimbarea…, el scrie: „Ar trebui înlăturaţi oamenii care nu sînt devoraţi de conştiinţa unei misiuni“. În Tratat de descompunere, el arată cît de sîngeroşi pot fi oamenii care se conduc după această credinţă.

Vorbiţi despre un păcat de tinereţe. Ce eroare împotriva spiritului l-a făcut să cedeze tentaţiei fasciste? Cultul iraţionalului, vitalismul nihilist, antiumanismul, istoricismul? Sau poate disperarea?
Alan Finkielkraut : Pentru a relua diagnosticul lui Cioran însuşi, aş spune că păcatul său de tinereţe este tinereţea însăşi ca păcat. Într-un text de la începutul anilor ’50, Cioran scrie: „Pe vremea cînd eram tînăr, întreaga Europă credea în tinereţe. Tinerii sînt cei care promovează doctrinele intoleranţei şi le pun în practică, ei sînt cei care au nevoie de sînge, de răcnete, de tumult şi de barbarie“. Am impresia că Cioran pune degetul pe ceea ce a reprezentat marea dramă a secolului al XX-lea. O dramă profeţită de Dostoievski în acest dialog din Demonii în care Piotr Verhovensky îi întreabă pe conspiratori ce preferă: să se tîrască în mocirlă cu o viteză de ţestoasă sau să o străbată cu toată viteza. Un „licean entuziasmat“ îi răspunde: „Eu sînt pentru a o străbate cu toată viteza“. Cioran a fost acest licean entuziasmat. A cedat, de asemenea, istoricismului. Va reveni asupra acestei iluzii în Caietele sale: „Nu-mi cereţi să cred că Istoria are un sens şi omenirea un viitor. Omul va trece dintr-o dificultate în alta şi tot aşa pînă o să crape“. De unde se vede că întreaga sa operă este o reflecţie critică asupra acelui delir inaugural.


– Cum vă explicaţi acceptarea prejudecăţii antisemite?
Alain Finkielkraut : La originea antisemitismului său văd mai întîi megalomania cetăţeanului unei naţiuni mici, care îşi spune: „Nu sîntem nimic dar vom fi totul. O să facem să se vorbească despre noi cu orice preţ“. Fără îndoială că megalomania unei naţiuni mici, aflată la marginea Istoriei, hrăneşte invidia faţă de evrei, popor mic dar situat în centrul atenţiei. Se simte această invidie. Cu toate acestea, deşi Cioran era atunci simpatizant al acelei organizaţii monstruoase numite Garda de Fier, există o divergenţă fundamentală între el şi legionari: el nu pune pe seama evreilor marasmul românesc. Nu cedează paranoiei, o cale atît de facilă. E un element foarte important pentru a-l înţelege. Unii îl acuză că nu s-a schimbat, după Război. Că ar fi rămas obsedat de evrei şi că s-ar fi mulţumit să inverseze semnul, trecînd de la negativ la pozitiv. Această inversiune ar da dovadă prin ea însăşi de perpetuarea ostilităţii sale fundamentale. Cred că se înşală. Cred că era în fascinaţia aceasta pentru evrei ceva ce îl putea pregăti pe Cioran să le aducă omagiu evreilor. Fascinaţia lui va fi hrănită de această persistenţă a numelui evreului. El va spune: „Evreii nu sînt un popor, ci un destin“.

–         Contrar celor care-l acuză pe Cioran, dvs. credeţi în conversiunea lui sinceră şi profundă. Cum explicaţi acest proces?

Alain Finkielkraut : Cioran s-a smuls tentaţiei totalitare devenind un scriitor de limbă franceză şi înscriindu-se, în plin secol al XX-lea, în linia moraliştilor clasici. Moraliştii nu sînt oameni care moralizează, ci care dau curs unui adevăr dureros. Li se alătură începînd cu 1941, de-a lungul unui text de tranziţie, intitulat Despre Franţa, pe care îl descoperim astăzi în egală măsură. Este o carte scrisă în română, dar stilul e deja franţuzesc, lucrul se vede de minune în traducerea lui Alain Paruit. În fond, replica dată de moralişti e replica celor care nu se lasă înşelaţi de Rousseau. Pe de o parte, este ideea de a stabili un regim fără rău, găsind o soluţie politică problemei umane. Pe de alta, o luciditate neliniştită care ne vaccinează împotriva acestei tentaţii. Disperarea lui Cioran nu-l conduce, de altfel, cu necesitate la o viziune pesimistă asupra naturii umane. Am găsit un pasaj extraordinar în Caietele sale: „Ura şi evenimentul sînt sinonime. Acolo unde există ură se întîmplă ceva. Bunătatea, dimpotrivă, e statică. Ea conservă, opreşte, e lipsită de virtute istorică, frînează orice dinamism. Bunătatea nu e complice al timpului, în vreme ce ura este esenţa lui“. Nu ni-l imaginăm pe Cioran făcînd elogiul bunătăţii. Şi totuşi. Atunci cînd dispare ideea de a pune în practică un regim fără rău, rămîne ceea ce Vassili Grossman numeşte mica bunătate, bunătatea fără regim.

– Pentru a explica delirul din Schimbarea la faţă… aţi evocat supravalorizarea tinereţii. Ea e dublată de antiintelectualism, atunci cînd Cioran scrie într-o scrisoare: „Nimeni nu-şi poate găsi salvarea în biblioteci“. În loc să facem pe „justiţiarii trecutului“, n-ar fi mai bine să ne îngrijorăm la vederea acestui antiintelectualism din nou în acţiune?
Alain FinkielkrautAntiintelectualismul este marele mister al secolului al XX-lea.

I. ) Apologia acţiunii şi a forţei vitale, viaţa ca expansiune înseamnă fascismul prin excelenţă. Dar regăsim, de cealaltă parte, aceeaşi formă de ostilitate faţă de intelect, apărută pentru prima dată la populiştii ruşi atunci cînd afirmau: „O pereche de cizme valorează mai mult decît Shakespeare“. Antiintelectualismul acesta nu feroce, ci în aparenţă generos, constă în a crede că Istoria nu e făcută de intelectuali, ci de lupta oamenilor între ei.

II. ) Antiintelectualismul contemporan e diferit. El nu mai decurge din imediateţea instinctului, precum cel al tînărului Cioran, ci din imediateţea tehnicii. În universul mediatic al timpului real, nici o mediere nu e necesară, nici un efort, nici o cunoaştere, nici o bibliotecă, nici o asceză. Totul e la dispoziţie, imediat. Această formă de antiintelectualism este extrem de dăunătoare, fiindcă nu ne e propusă de o ideologie, ci ne e oferită de o tehnologie.


Angela Furtuna prezentare Centenar Emil Cioran, Librăriile Alexandria, 8 aprilie 2011

 

Angela Furtuna Conferinţa Centenar Emil Cioran

 

Centenar Emil Cioran 2011 8 aprlie Casa Cartii Librariile Alexandria

 

Centenar Emil Cioran Eveniment Casa Cartii Librariile Alexandria 8 aprilie 2011

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s