Despre liberalizare şi cădere în compromisuri

Istoria nu este numai o disciplină ştiinţifică, ci şi o armă în încercarea, mereu reluată, de-a da societăţilor o conştiinţă de sine. În această privinţă, eşecul nostru este răsunător. Însă nu ne putem permite să fim pesimişti. Vor veni generaţii care vor înţelege. Lucrul se va petrece atunci când memoria va reuşi să coabiteze cu voinţa de-a construi. Însă generaţiile tinere ne vor pune întrebări la care va fi greu să răspundem » (Ion Vianu, 22, 04 ianuarie 2011)

« Intransigenţa în România nu mai are vârstă, dar nici compromisul » (Monica Lovinescu, august 1972)

Starea actuală a vieţii literare româneşti şi a moravurilor aferente se aseamănă uluitor cu cea dintre iulie 1971 şi iulie 1972 (Conferinţa Naţională a Partidului), sub aspectul seismelor create printre scriitori (şi intelectuali) de alăturarea marilor speranţe morale  şi a  căderilor etice spectaculoase…Ideal şi decepţii ; iluzii de ascensiune, urmate de prăbuşiri irepresibile ;  purism etic dublat de refugiul în autonomia esteticului (găselniţă colaboraţionistă) şi în veritabilă găunoşenie…Revizitarea Jurnalului  indirect al Monicăi Lovinescu (planificat să apară în 1972, dar publicat abia în 1978) readuce cu acribie în atenţie detaliile ţintite de autoare :  analiza aşa-zisei « liberalizări » în literele româneşti.

În anii 70, ca şi astăzi, liberalizarea nu a reprezentat decât o simplă asumpţie enunţiativă care a consolidat în fapt eternitatea stângii extremiste, stalinismul fără frontiere, reflexele autogenerative ale măştilor gauchismului aplaudat de Occidentul lax…

Monica Lovinescu a consacrat un capitol aparte naşterii scriitorului disident în acel timp al liberalizării : ea rememorează istoria anului când a apărut şi în lumea românească un tip de scriitor pe  atunci inedit în România ; acela care, ca în Rusia, văzându-se interzis la el acasă, nu se resemnează şi-şi trimite cărţile spre publicare în Occident : Paul Goma.

Succesul atins de Goma dincolo a deranjat toate elitele din ţară. Cel mai mult, însă, a deranjat curajul său.

Curajul este o noţiune discreditată în literatura noastră prin felul în care a fost sistematic folosită în mod ipocrit, observă Monica Lovinescu. Noţiunea de curaj trebuie evitată (Augustin Buzura), uitată (Virgil Ierunca), revizuită (Monica Lovinescu), reanalizată (Jeni Acterian), pentru că a devenit desuetă (Marin Mincu), inadecvată (Adrian Marino), simplistă (Alexandru Paleologu). Nu ne spunea oare Vladimir Jankelevici în Tratatul Virtuţilor nu există virtute mai uşor de pastişat decât curajul şi că orice etică a curajului ar trebui să înceapă printr-un tablou al parodiilor sale? Monica Lovinescu sugerează că tabloul parodiilor ar putea fi net îmbogăţit prin observarea anumitor fenomene din viaţa literară românească. De la scriitorul care vrea să facă o revoluţie cu poliţia, Eugen Barbu, până la acela care construieşte o carte aparent curajoasă, respectând toate tabu-urile impuse de regim. Al. Ivasiuc, cu Păsările, exemplele nu lipsesc. În totul, un conformism previzibil, dublat de un curaj de operetă : a spune, ocazional, fără a critica abrupt, numai ceea ce nu deranjează (în timp ce ceilalţi nu contenesc să exprime la modul encomiastic ideologia oficială) poate trece drept un act de curaj într-o dictatură, dar nu şi în lumea liberă ; a emite adevăruri ambalate bizar, care nu contrariază cenzura din cauză că nu exprimă atitudini opuse regimului, poate trece drept un act curajos, când de fapt este doar un monument de ambiguităţi…Din astfel de simulacre ale unui curaj exploatat cu indecenţă şi oportunism s-au născut cariere literare communist-glossy, tectonici « axiologice » (adversarii revizionismului ştiu de ce se tem), şocante compromisuri ale Binelui inutil cu Răul obligatoriu, dar toate soldate cu un final fericit până în zilele noastre. În fond, lipsa de caracter nu este penalizată de nicio rigoare.

Întreaga problemă a liberalizării, spune Monica Lovinescu, s-a pus – şi am pus-o şi noi – în termeni de generaţii. De câte ori am repetat-o? Liberalizarea aşa a început: prin ivirea unei noi generaţii, prima din istoria noastră, care avea dreptul, bazându-se pe un criteriu etic, să-şi respingă în bloc predecesorii compromişi de-a lungul realismului socialist. Admiraţia, tot atât de necesară tinereţii ca şi contestarea, nu putea să şi-o manifeste decât în jurul unor rare excepţii ale tăcerii – Lucian Blaga, Ion Barbu. O generaţie fără părinţi spirituali. Dar pentru a-şi întemeia dispreţul şi susţine negarea ar fi trebuit să fie o generaţie a veghii, o generaţie fără somn. I se cerea prea mult? Mult mai puţin de fapt decât cerea ea însăşi unor predecesori care avuseseră dacă nu scuza cel puţin explicaţia teroarei.

Valabil şi în zilele noastre, îndemnul la veghea asupra naşterii noilor forme ale gândirii şi atitudinilor totalitare este nu numai actual, ci de-a dreptul necesar.

Monica Lovinescu arată care au fost cauzele abdicărilor şi trădărilor: din această generaţie pornită la drum cu mai multe drepturi (ca n-a avut de cucerit fragmentele de libertate acordate de sus, ci numai de a şti să le salvgardeze), dar şi cu datorii sporite pe măsura acestor drepturi, a început, pe la sfârşitul lui 1968, să se desprindă o nouă gardă a compromisului, alcătuită din cei care voiau să profite estetic, sără să plătească etic. Să combine, adică, ascensiunea socială şi în partid – achitată prin discursuri şi articole de prostituţie festivă – cu opera neîntinată estetic prin care pătrunzi şi rămâi în istoria literară. Avântul acestei noi gărzi a compromisului a fost, o clipă, frânt, de Tezele din iulie…” Finalmente, însă, toate generaţiile şi-au dat mâna în compromis, cu rare excepţii…(Tânăra generaţie de prin 1960 şi ceva a irupt cu o întrebare aproape urlată – unde ne sunt bătrânii ? – dar propria ei demisie ne obligă azi, spunea Monica Lovinescu în august 1972, la a doua întrebare, cu urmări probabil mai grave deoarece implică viitorul : unde ne sunt tinerii ?)

Asistăm, după aproape patruzeci de ani de la aceste reflecţii, la recăderea tuturor generaţiilor în compromisuri (deşi din motive diferite) ; aceste abdicări vizează mai ales subminarea anticomunismului, precum şi legitimitatea curentului anticomunist la douăzeci de ani după căderea dictaturii. Autorii acestor ambiguităţi morale şi ai noilor curenţi nihilişti provin în mare măsură din lumea literară şi din intelectualitatea cu vizibilitate publică. Întrebarea pe care ar pune-o astăzi Monica Lovinescu, în condiţiile noilor distorsiuni, ar fi până unde se vor întinde eternii curteni fără frâu ? Căci nu bătrâneţea sau tinereţea îi defineşte la noi pe apostolii compromisului, ci laşitatea şi oportunismul…

Se vor trezi scriitorii români din strania somnolenţă a atitudinii care a făcut şi continuă să facă din ei, în tot universul comunist, un fel de orfani ai curajului ? Continuând cu îngrijorare logica Monicăi Lovinescu, am updatat universul comunist la momentul 2011, pentru că, în fond, astăzi nu sunt schimbări esenţiale de semnalat…

Angela Furtună

5 ianuarie 2011

 

Revista Acolada

http://www.editurapleiade.eu/images/static/files/12_2010.pdf

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s