DICTATORUL  VERSUS  MONICA  LOVINESCU : asasinatul politic versus libertatea cuvântului

 

 

 

 

18 noiembrie 1977 : Monica Lovinescu, victima primului atentat comandat de Ceauşescu înafara României – 19 noiembrie 1977,  ziua de naştere a scriitoarei : în comă, la spitalul Saint Louis.

 

 

 

 

Volumul Seismograme/ Unde scurte II semnat de Monica Lovinescu (Editura Humanitas, Bucureşti, 1993) conservă o amintire violentă şi o consemnare făcută de autoare în 23 noiembrie 1977 . Istoricul faptelor confirmă că în 1977, chiar cu o zi înainte de ziua ei de naştere (care este pe 19 noiembrie), Monica Lovinescu a fost victima unui atentat ordonat de Nicolae Ceauşescu, primul act de acest fel organizat şi comis înafara graniţelor României, şi care deschidea un şir mai lung de operaţiuni ordonate de Dictator pentru intimidarea şi suprimarea disidenţilor din diaspora românească. Ceauşescu nu mai suporta ideea de libertate nici măcar atunci când românii care o răspândeau trăiau deja în Lumea Liberă. Era semn că ura, resentimentul, fanatismul şi nebunia totalitară îl dezumanizaseră complet, aşa încât nu mai exludea nici măcar ideea crimei la comandă pentru a-şi atinge scopurile de subordonare absolută a societăţii şi indivizilor.

« Ieşită azi din spital unde am fost adusă în comă, dau un scurt interviu « Europei Libere » asupra agresiunii împotriva mea :

 

23 noiembrie 1977

 

Vineri, 18 noiembrie, mă întorceam acasă spre orele 5 şi jumătate după-amiaza. În curtea din faţa casei se aflu doi necunoscuţi (al doilea, pitit după un arbust, n-a apărut decât în ultima clipă). Primul care mi-a ieşit în faţă m-a întrebat în franţuzeşte, cu accent, dacă sunt « Madame Monica ». Mi-am dat imediat seama că vine din partea unor români (în Franţa nu se întrebuinţează « domn » sau « doamnă » alături de un prenume). Avea un plic mare în mână şi mi-a spus că e un mesaj, să intrăm în casă să mi-l citească. Am simţit că e ceva suspect şi am refuzat. A insistat să intre. Am refuzat din nou. Atunci a apărut şi al doilea şi au început să-mi dea în cap. Mi-am pierdut repede cunoştinţa, dar am apucat să ţip. Un trecător (funcţionar la poştă) s-a repezit şi i-a pus pe fugă. Erau – mi-a spus un vecin care i-a zărit fugind şi l-a ajutat apoi pe funcţionarul de la poştă să mă transporte în casă şi să cheme poliţia – doi tineri cam negricioşi. (…) Am ieşit din comă la spitalul Saint Louis când mi se făceau radiografiile. Azi m-am întors înainte de termen acasă (…)

Am plecat din spital mult mai devreme, deoarece voiam să fiu prezentă la conferinţa de presă a lui Paul Goma, sosit la Paris pe 19 noiembrie (de la aeroport venise direct la spital să constate punerea în aplicare a ameninţării generalului Pleşiţă, din ajun (18 noiembrie 1977), din Bucureşti*). Conferinţa de presă s-a ţinut la 24 noiembrie la Fnac-Montparnasse, unde am descris gazetarilor prezenţi agresiunea suferită, prima de acest gen iniţiată de Bucureşti la Paris ».

Monica Lovinescu (p. 259) a făcut câteva conexiuni între agresiunea comisă împotriva ei pe 18 noiembrie 1977 şi cele comise mai târziu împotriva lui Emil Georgescu, Radio Free Europe, în 1983 împotriva lui Virgil Ierunca de către agentul Bistran, sau împotriva lui Paul Goma şi respectiv împotriva lui Virgil Tănase. Atentatele erau însoţite de campanii de calomnii şi dezinformare comandate de Dictator şi de DIE în Franţa. **  Detalii publice surprinzătoare au fost adăugate de transfugul (ex-general din garda personală a dictatorului Nicolae Ceauşescu) Ion Mihai Pacepa într-un interviu acordat ziarului Le Matin de Paris (1 februarie 1985) :

« Lăsaţi-mă să vă povestesc pentru prima oară cum se defăşoară o astfel de operaţie. Ea a fost dirijată împotriva Monicăi Lovinescu. În 1977, această doamnă, o personalitate de mare valoare a intelighenţiei româneşti la Paris, care lucra la « Free Europe », a început – era Anul Internaţional al Drepturilor Omului – să denunţe violările acestor drepturi în România. Cu forţă şi persuasiune, ea a găsit cuvintele pentru a exprima ceea ce aşteptau românii : libertatea, egalitatea, libera circulaţie a persoanelor, a ideilor şi informaţiei, demnitatea, democraţia autentică. Ea a criticat în mod caustic cultul personalităţii. *** Era prea mult. DIE a primit atunci un ordin cu totul cinic de la Ceauşescu : « Să i se închidă gura. Nu trebuie ucisă. N-avem nevoie de anchete americane şi franceze ce ne-ar pune în situaţii dificile. S-o facem zob (…).  Să nu mai poată niciodată vorbi sau scrie. Să devină un exemplu de neuitat pentru ceilalţi. Să fie bătută la ea acasă pentru ca să înveţe şi ea şi alţii că nu există niciun adăpost sigur pentru calomniatorii dictaturii proletariatului. Nici chiar în propria lor casă. »  Cum D.S.T.- ul francez fusese prea eficace împotriva agenţilor români, s-a cerut palestinienilor să se însărcineze cu operaţia. Comandoul a părăsit imediat după aceea Franţa ». Operaţia fusese organizată, spune I.M.P.,  de consilierul lui Arafat, Hani Hassan – expert în dirijarea reţelelor de informaţii şi teroriste – , care lucra şi pentru dictatorul Ceauşescu sub numele de cod Annette. Ceauşescu însuşi fusese creierul operaţiunii puse la cale « în cursul unei plimbări prin grădina sa de trandafiri » împreună cu ministrul afacerilor interne, cu şeful DIE şi cu Pacepa).

La câteva decenii de la tragicul eveniment, grădina de trandafiri a Dictatorului este astăzi îngrijită de personalităţi care îl întrec în virtuţi totalitare. Însă lipsesc din spaţiul public românesc vocile civice de talia şi anvergura Monicăi Lovinescu. Cine se va opune în mod eficient ascensiunii furibunde a acestor noi vremuri huliganice ?

 

 

* Pe 24 noiembrie, la Conferinţa de presă de la Paris, Paul Goma a povestit cum, înainte de a pleca din România, generalul Pleşiţă îl convocase pentru a-i cere să nu insulte « orânduirea », avertizându-l că « braţul revoluţiei este foarte lung şi-l poate ajunge oriunde s-ar ascunde ». I-a mai spus că de altminteri va primi un semn imediat ce va sosi în Franţa. Paul Goma a adăugat : « Acest semn este agresiunea împotriva Monicăi Lovinescu, agresiune pe care o cred venită din partea poliţiei secrete româneşti » (Cf. Limite 26-27 august 1978, Paris).

** Thierry Wolton, Le KGB en France, Gasset, 1986 şi Jean-Paul Picaber, Le Pont invisible, Plon, 1987 (text specializat pe probleme de Radio Europa Liberă şi Radio Liberty)

*** Monica Lovinescu, Unde scurte, vol. II, (Bucureşti, Humanitas, 1993). « nu se putea să nu vină înapoi vremea aceea de aur când era de ajuns să înşiri slogane ca să devii scriitor, să desenezi tractorişti ca să te transformi în pictor, să compui marşuri şi tangouri cu partidul ca să fii trecut printre compozitori, să înveţi pe de rost câteva sloganuri pentru a fi încadrat între culturali ».

 

 

 

 

Angela FURTUNĂ

 

noiembrie 2010

 

Revista Acolada

http://www.editurapleiade.eu/images/static/files/11_2010.pdf

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s