Să nu-l uităm pe Tony Judt

 

 

 

 

 

 

De Clémence  Boulouque

angela furtuna  - traducere din le magazin litteraire decembre 2010

 

(Le Magazin Littéraire, decembre 2010)

Traducere şi adaptare de Angela Furtună

…………………………………………………………………………………………………………….

Înapoi la secolul al XX-lea. O istorie a gândirii contemporane. Pentru a pune capăt erei uitării, Tony Judt, traducere din engleză de Sylvie  Taussig, Pierre- Emmanule Dauzat, éd. Héloïse d’Ormesson, 624 p., 27 E.

…………………………………………………………………………………………………………………….

Tony Judt s-a stins la 6 august anul trecut, la 62 de ani. Mobilizându-şi inepuizabila activitate intelectuală împotriva maladiei Charcot care îl întemniţase în propriul corp, istoricul a dictat până în ultima zi de viaţă: două cărţi şi o mulţime de articole, în douăzeci şi două de luni. Această forţă morală a lui Tony Judt (2 ianuarie 1948 – 6 august 2010) este ultima şi cea mai dureroasă manifestare a unei vigori intelectuale rar întâlnite pe care traducerea în franceză, Retour sur le XX-e siècle, doreşte să o sublinieze.

În 2005, încă de la apariţia sa, Après-guerre, un veritabil dosar de nouă sute de pagini al Europei din 1945 până în 1989, a devenit o lucrare de referinţă, unanim apreciată de academii dar şi de marele public. Publicat trei ani mai târziu, ca un ecou plin de referinţe, Retour sur le XXe siècle este o culegere de articole apărute între 1994 şi 2006, majoritatea dintre ele în The New York Review of Books.

Format la Cambridge şi profesor la Universitatea din New York, unde a condus Institutul Remarque (institut înfiinţat de Tony Judt, cu scopul de a încuraja studiile europene pentru americani precum şi relaţiile americano-europene bazate de dialogul dintre culturi şi pe înţelegerea mutuală, n.n.), Tony Judt era unul din acei intelectuali publici cu reacţii prompte în dezbaterile publice pe linia temelor sale predilecte: problemele sociale, Europa şi Franţa, curenţii lor politici de stânga, încarnările şi reîncarnările marxismului, intelectualii, Israelul şi o anumită idee despre iudaism. Franţa, în mod paradoxal, l-a recunoscut în foarte mică măsură pe cel care, în toată lumea, este salutat ca unul din cei mai mari istorici contemporani. Această ţară cu care autorul avea o afinitate electivă, fusese primul lui câmp de studiu; începând cu teza sa intitulată La Reconstruction du Parti socialiste (1921-1926), sub redacţia Annei Kriegel. Ei, şi britanicului George Lichtheim, îi este dedicată această ultimă apariţie. Doi polemişti, doi gânditori care divorţaseră de marxism, care au ştiut să ţeasă împreună istoria socială şi intelectuală a Europei: două datorii şi o filiaţie.

Gustul pentru polemică al lui Tony Judt reprezintă mărturisirea tăcută a unei nostalgii, grefate unui idealist dezamăgit. Evreu englez cu rădăcini est-europene, dintr-o familie marxistă, sionist de stânga în tinereţea sa, Tony Judt a stârnit multe controverse provocatoare privind Israelul, cărora acest volum le dă un înţeles. Totuşi, el nu încetează să examineze iudaismul şi să clameze ceea ce crede că îl defineşte în mod exemplar: astfel provoacă ideile lui Koestler sau Sperber, pe acelea ale excluşilor, dintr-o Mitteleuropa defunctă care îşi mărturiseşte eşecurile: „Exterminarea trecutului – prin proiect, neglijenţă sau bună intenţie – este definitoriu pentru istoria timpurilor noastre. Iată de ce memoria anistorică a unei comunităţi marginale care s-a aflat în vârtej poate însă să reprezinte cel mai bun ghid al epocii noastre. Nu este obligatoriu să fii evreu pentru a înţelege istoria Europei în secolul XX, dar îţi poate fi de folos”.

Formula lui Isaac Deutscher, „Juif non Juif”, pe care Tony Judt o citează în legătură cu Koestler, este explicită şi lămuritoare. În relaţiile sale, omul este dezrădăcinat, „fiind mereu uşor tangent propriilor afinităţi”, cum descrie  Edward Said. Cosmopolit devenit o figură proeminentă a naţionalismului palestinian şi al studiilor postcoloniale, cel din urmă împărtăşea câte puţin cu cei care se revendicau din linia sa. Un neînţeles în care se regăsea şi Tony Judt. Taxat drept gânditor de stânga, el îşi clamează gusturile pentru istoria dead white men, adică a culturii clasice; postmodernul, discuţiile de gender sau cultural studies, pretexte pentru revendicări identitare, îi sunt mai puţin agreabile. El vede în toate acestea o invazie a memoriei şi o corupţie a proiectului care duce la disoluţia întregii societăţi şi a profesiei de istoric. Arogarea identităţilor duce la fragmentarea societăţilor, ca şi noile tehnologii: economia se substituie prin urmare politicului în chip de cel mai mic numitor comun şi desemnează programe electorale lipsite de suflet sau de viitor.

Pe firul acestor critici se profilează întrebările şi indignările privind lumile noastre, dar şi eşecurile politicului. „Paradoxul, bineînţeles, este că însăşi  reuşita statelor bogate şi a economiei lor mixte – asigurând stabilitatea socială şi demobilizarea ideologică […] – a condus tânăra generaţie politică la atitudini explicite pentru realizarea acestei stabilităţi şi pasivităţi cât şi pentru a solicita diminuarea „obstacolului” unui Stat care […] să se interpună”. Istoricul de stânga nu ar fi putut decât să deplângă terenul pierdut de către social-democraţie şi incapacitatea ei de a forja o viziune. Există încă această aspiraţie la o rectitudine morală, fie şi în miezul falimentului idealurilor, pe care îl decelează în dragostea nebună pentru Camus şi pentru Premier homme la apariţia sa în Franţa.

Pentru că moralistul veghează  în Tony Judt. Memoriile aproximative, acea „charabia” a lui Althuser, intelectualii americani pervertiţi de era Bush, reprezintă resurse de combustie infinite – în care prefera să-şi plaseze prieteniile mai degrabă decât convingerile. Admiraţia sa pentru istoricul Eric Hobsbawm nu-l conduce către  îmblânzire atunci când fondul său marxist se încăpăţânează să ignore crimele comise în numele cauzei. Ca şi Aron, care, îşi aminteşte, cunoscuse mai bine scrierile lui Marx decât cei mai mulţi dintre marxişti, sau precum Kolakowski, Judt excelează în urmărirea genealogiilor gândirii ale cărei texte fondatoare le cunoscuse, adesea, chiar în versiunea lor originală. El scoate la iveală similitudini imperceptibile şi implacabile şi face din criticile sale adevărate eseuri. Astfel, în jurul unei revizuiri a biografiei Hannei Arendt, el subliniază că analiza sa făcută imperialismului trebuie să ia în considerare pe John Hobson, idem Rosa Luxemburg – fidel, prin aceasta, indicaţiilor pe care însăşi Arendt le dăduse în a sa carte intitulată Vies politiques (1974). Îi place să citeze nume care nu mai sunt citite, de la Margarete Buber-Neumann la Sidney Hook sau Alva Myrdal. Textele sunt reprezintă adevărate reparaţii în faţa… hipermenziei amnezice.

O predilecţie pentru sarcasm, á la Kraus, străpunge adesea impecabilul său discurs. Pasiunile cele mai puternice sunt însoţite totuşi de un surâs în colţul gurii – atunci când Tony Judt notează comentariul lui Mary McCarthy privind un dineu londonez cu „zombies imbéciles” sau când se bucură sarcastic de titlul unei opere de Kolakowski, „Mes vues correctes sur presque tout”, ca răspuns dat unor adversari. Culege de asemenea roadele reflecţiei asupra social-democraţiei, până şi la o ultimă conferinţă ţinută în octombrie 2009 – după mărturisirea tuturor, fiind una din cele mai grandioase ore intelectuale new-yorkeze. De aici s-a născut volumul III Fares the Land, dictat din mers şi apărut în martie 2010 în Statele Unite: un breviar dedicat celor doi fii ai săi, un manual de lucru pentru tinerele generaţii în scopul regăsirii sensului politicii. Retour sur le XXe siècle trasează de asemenea autoportretul intelectual  care va prelungi, într-un mod mai intim, cartea Memory Chalet, publicată în Statele Unite toamna trecută, o culegere de miniaturi autobiografice apărute în The New York Review of Books pe durata ultimelor lui luni de viaţă. Studenţii săi recunosc în scrierile acestea tonul precis şi limpezimea care îi caracterizau conversaţiile. Lui Tony Judt i-a plăcut să predea, să dăruiască gândire, să dea de gândit şi să ţintească departe cu gândul. Să transmită convingerea că istoria ştie să lumineze politicul, în căutarea „acelei societăţi mai bune”. În ultimele sale dialoguri, faţă cu boala, se mărturiseşte, onest, de a nu mai fi avut alte resurse, nici speranţe, decât acelea de a-şi lăsa cărţile să-i continue opera, către ceilalţi. Retour sur le XXe siècle îşi dezvăluia deja, întreagă, această forţă a unei chemări – o conştiinţă care îşi scrutează moştenitorii.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s