Periodicul Isro-Press publică un eseu intitulat Bucovina, semnat de Norman Manea.

Îl redau în cele ce urmează. Subliniez ca deosebit de interesanta referirea la Paul Celan, celebrat în cadrul Programului Anul 2010 – Anul Paul Celan.

Angela Furtună

 

Norman Manea:

Bucovina

 

Traducere din engleza: Rodica Grigore

 

La festivitatea de decernare a premiului literar al oraşului Bremen, poetul german de origine evreiască Paul Celan a subliniat faptul că se trage dintr-un ţinut locuit „de oameni şi de cărţi”. Se referea, desigur, la cosmopolita Bucovina, provincia din nord-estul României unde românii, evreii, germanii, polonezii, ucrainienii, armenii şi alte minorităţi au trăit împreună într-o atmosferă spirituala, vie şi efervescentă. Este şi regiunea unde eu şi familia mea am locuit înainte şi după Cel de-al Doilea Război Mondial, cu o întrerupere de patru ani, în timpul războiului, perioadă în care am fost deportaţi de autorităţile româneşti în lagărele din Transnistria.

Bucovina ar fi trebuit să se numească „Graftschaft”, asemenea zonei Tirolului austriac. Numele „Bucovina” vine de la faimoasele păduri de fagi din Ţara de Sus, „Silvae Faginales”, după denumirea latinească, „buk”, în slavonă, „bucovine”, după cum sunt ele numite în cronicile vechi româneşti. Germanii i-au spus „Buchenland”, adică, în româneşte, „Ţara fagilor”.

În anul 1775, Împăratul austriac impresionat de măreţia Ţării de Sus, pe atunci parte integrantă a Principatului Moldovei, a decis s-o includă în imperiul său. În 1777, populaţia nou dobânditei provincii austriece a Bucovinei a depus jurământul de credinţă faţă de Viena, moment sărbătorit cu mare pompă şi fast la Cernauti. Prinţul român Grigore Ghica, adversar înverşunat al acestei înglobări în Imperiu, a fost asasinat chiar în ziua  ceremoniei. Bucovina a fost recunoscută ca provincie autonomă, având propriul Parlament – Dieta – condus de un preşedinte român şi beneficiind de o reprezentare cu adevărat diversă şi democratică a minorităţilor naţionale, români, evrei, polonezi şi ucrainieni, fapt nu prea frecvent în acea vreme. De asemenea, Dieta avea şi un număr de reprezentanţi în Parlamentul Central de la Viena.

După Primul Război Mondial, în anul 1918, Bucovina a fost reintegrată în nou constituita Românie Mare.

În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, partea sa de nord a fost ocupată de Uniunea Sovietică. Schimbarea numelui capitalei, de-a lungul a două veacuri, din românescul Cernăuţi, în austriacul Czernowitz iar apoi, în cele din urmă, în ucraineanul Chernivtsi, spune multe despre destinul acestei regiuni stranii si fermecatoare.  Şi spune, de asemenea, multe despre un loc unic, descris ca un amestec de oraş forestier german, ghetto ucraineano-polonez, metropolă vieneză în miniatură, zonă profund rusească şi, oricât ar părea de greu de crezut, model de oraş modern american. Fosta provincie a Bucovinei este acum împărţită între partea sa ucraineană, de nord, incluzând capitala de la Cernăuţi, şi partea de sud, cea românească, având centrul la Suceava, în trecut reşedinţa lui Ştefan cel Mare, vestitul conducător moldav, acesta fiind şi locul unde m-am născut şi unde mi-am petrecut copilăria.

În timpul vizitei pe care am făcut-o în anul 2003 în fosta capitală a Bucovinei Mari, numită „mica Vienă” şi cunoscută, acum, sub numele de Chernivtsi (Cernăuţi), am descoperit, însă, cu tristeţe, un oraş complet slavizat, un loc mai degrabă in paragină.

Bucovina înseamnă, însă, nu doar un peisaj încântător, ci şi un hibrid cultural, de o mare bogăţie şi originalitate spirituala. Extraodinarele mânăstiri româneşti, monumente incluse în patrimoniul UNESCO, cu frescele lor exterioare vechi de mai bine de cinci sute de ani, vechiul cimitir evreiesc din Siret, şi el monument UNESCO şi, din punct de vedere estetic, chiar mai impresionant decât Vechiul Cimitir Evreiesc din Praga, acestea sunt doar câteva exemple istorice ale unei moşteniri căreia trebuie să-i adăugăm mari nume de creatori, cum ar fi acela al poetului naţional al României, Mihai Eminescu, al poetului evreu  Itzik Manger, al lui Abraham Goldfaden, întemeietorul primului teatru evreiesc din lume, al scriitorului german Gregor von Rezzori, al poeţilor germano-evrei Paul Celan şi Rose Ausländer şi, desigur, multi altii. Nu întâmplător, această zonă este numită şi „placenta literaturii române”, iar oraşul Cernăuţi e considerat nu doar „Ierusalimul de pe Prut” sau un soi de „al doilea Canaan evreiesc” sau „un Eldorado evreiesc al Austriei”, ci şi, ca să repetăm formularea marelui poet polonez Zbygniew Herbert, „ultima Alexandrie a Europei”.

Dacă amintim toate aceste nume reprezentative ale regiunii, nu-l putem uita nici pe acela al lui Adrian Popovici, primarul creştin al Cernăuţiului în vremea intunecatei dominaţii naziste, cel care a încercat, cu o tenacitate admirabilă, să oprească deportarea populaţiei de origine evreiască, să apere această comunitate de politica antisemită a regimului Antonescu şi de antisemitismul naţionaliştilor din zonă. După ce toate eforturile sale s-au dovedit zadarnice, el a scris despre lagărele din Transnistria cu o profundă înţelegere si compasiune: „Parcă străbătând  mileniile, un tragic destin a unit robia babiloniană cu infernul înfometării, al bolii şi al morţii din Transnistria… Jafurile la care au fost supuşi deportaţii în timpul drumului lor de-a lungul Nistrului au sfârşt prin a-i deposeda pe aceştia de tot ce mai aveau încă, pentru a nu mai pune la socoteală marşurile interminabile, făcute de oameni desculţi, pe vânt şi ploaie, prin noroaie, cu toţii fiind flămânzi şi obosiţi, desprinşi parcă din paginile Infernului lui Dante.”   (este un text romanesc sau tradus din textul meu englez??)

Acest coşmar a devenit marea temă innegurata a multor scriitori evrei din Bucovina si  nu lipseşte nici din opera mea. Este şi tema centrală, obsedantă, a poeziei lui Paul Celan, cel mai strălucit şi sumbru poet al suferintei hranite cu „laptele negru” al anihilarii, marturie eterna a ranei pe care o poartă memoria Holocaustului. Ceea ce potentează forţa lirică a scrierilor sale atât de neobişnuite este limbajul intranzitiv, expresia codificată şi adesea ermetică a solitudinii care supravietuieste si germinează si in viaţa interioară a posterităţii, puternicul său lamento, pregnant, chiar dacă, uneori, fragmentat sau surdinizat

Este tăcerea neliniştită în căutarea cuvintelor si  în căutarea unui ascultător, un fratern şi neguros TU, interlocutorul virtual şi necunoscut, capabil să insufleteasca nepieritoarea cenuşă a trecutului sângeros şi a prezentului ruinat şi efemer, într-o ultimă şi disperată încercare de a da viaţă şi expresie spectrului mut şi ars al coşmarului însuşi. În acest fel, poezia sa, în ciuda mesajului încifrat şi a vocii singulare şi discrete, se dovedeşte a fi, în egală măsură, un apel la rezistenta şi renaştere, fără de care nici viaţa şi nici arta n-ar fi posibile. In tinguirea incifrata dar vibranta, dintr-un alt timp şi dintr-o altă lume, regasim o parte a propriului nostru peisaj interior, cu oameni şi cărţi, pe care ne-am obişnuit să-l numim „incomparabila placentă culturală a Bucovinei”.

Anul trecut, în luna decembrie, aflat la Ierusalim, am avut privilegiul de a o cunoaşte pe Ilana Shmueli, fosta prietenă apropiată a lui Paul Celan. Am recunoscut pe dată, în distinsa doamna abia intilnita, întruchiparea unui anumit tip de spiritualitate şi farmec specifice Bucovinei, sensibilitatea unui mediu civilizat şi stimulator, găzduind un viu dialog multicultural, am recunoscut melancolia şi frenezia unei epoci trecute. Am discutat despre arta culinară şi dialecte, despre şcoli şi diversitate etnică, despre utopii politice şi visul genialităţii, despre marele ei profesor român de vioară şi despre loialitatea pe care o păstrează limbii germane, despre prietenii bucovineni pe care îi întâlneşte regulat în Israel sau în alte locuri din lume. Despre Paul Celan şi despre Bucovina noastră, românească, germană şi evreiască, despre bucuriile şi cruzimile propriilor noastre biografii. Am recunoscut în afabila interlocutoare doamnele de altădată din oraşul meu, din vremea copilăriei şi adolescenţei; în apartamentul mic şi elegant mi-am amintit locuintele pedante şi totdeauna curate ale cunoştinţelor mele din Suceava, pe rafturile de pe pereţii casei sale am regăsit titluri dragi din lecturile vechi sau noi, relicveleunui mediu cult, civilizat şi seducator, gazda unui intens dialog între oameni şi cărţi.

Am vorbit mult, dar am şi tăcut mult.

Mi-am amintit că, după o lungă plimbare prin Paris, alături de un Celan complet cufundat în tăcere, Zbygniew Herbert a declarat că acela a fost cel mai desăvârşit dialog pe care l-a purtat vreodată cu cineva.

Acesta poate fi şi miracolul dialogului pe care şi noi îl purtăm, necontenit, cu vechea noastră Bucovină.

 

 

 

Discurs susţinut la Colocviul Oraşul Cernăuţi în memoria eveiască,

organizat de Centrul de Studii pentru Istoria Evreiască,

New York,  8 martie 2010

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s