Pe blogul său, Vladimir Tismăneanu semnalează importanța discuției publice pe marginea temei propuse de Andrei Pleșu în eseul Sindromul Uriah Heep ( http://tismaneanu.wordpress.com/2010/10/22/nimic-de-adaugat-andrei-plesu-despre-hormonii-resentimentului/ ). Simptomatologia urii, a resentimentului și a pasionalității psihotice ce a cuprins societatea românească, mai ales în zona politicului și discursului civic, a generat monștri în masă. Sindromul e endemic și de neoprit.

Acum câteva decenii, un conducător de școală psihiatrică românească afirma, mai în glumă, mai în serios, că spitalele de nebuni au fost inventate pentru ca acei rămași pe dinafară să aibă impresia să sunt sănătoși. Realitatea pare acum să indice faptul că politica românească a generat o astfel de patologie socială și psihologică gravă, ce ține de nebunia vera: logica se întoarce împotriva rațiunii,  discernământul împotriva eticului, condiția socio-politică împotriva condiției umane. Practic, nimeni nu a rămas necontaminat. Poate doar adevărații nebuni, care oricum se considerau de mult, în mintea lor, Stalin, Hitler, Ceaușescu, și luau și tratament pentru asta. Or, noul animal politic românesc, extrem de periculos, circulă liber și înafara tuturor taxinomiilor psihiatrice de până azi , generând pentru multe decenii de aici încolo noi taxinomii ale normopsihismului actual: nu e bolnav, conform noilor criterii, omul agresiv, omul psihotic, omul care urăște și care distruge oamenii din jur doar prin manipulare ideologică. Sunt condamnați, însă, la verdicte dure și la eliminare, oamenii onești, curați sufletește, cei ce nu s-au pervertit, prin subliminalitatea discursului politic românesc – o formă de devianță mentală clară -, la violența imorală și la instinctele asasine. Se întâmplă accelerat o tragedie colectivă, și nu mai e mult până la finalul ei absolut apocaliptic: de meditat la toate acestea. Precum în vorba psihiatrului, politica românească demonstrează că este un spital de nebuni, dotat cu multe paturi încă goale în care continuă să vină noi pacienți cărora nu le mai place să rămână afară. Datorită ei, din ce în ce mai mulți cetățeni români care au mai rămas întregi la minte trăiesc sentimentul că sunt de fapt internați în România. Pentru a se elibera din această țară devenită o cămașa de forță plină de ură, românii emigrează pe capete.

Angela Furtună

Nebunie politică prin psihoză resentimentară de grup inflamând electoratul românesc

Sindromul Uriah Heep: Andrei Plesu despre hormonii resentimentului

22/10/2010

Nu cred ca se poate formula mai precis un diagnostic al subteranelor infamiei, al veleitarismului impertinent, al tupeului  pe cat de fals smerit, pe atat de gaunos, decat o face Andrei Plesu in acest exceptional eseu.  Sa-i improsti cu noroi pe cei care construiesc intru spirit, sa le contesti buna-credinta reducandu-i, prin mecanisme diabolizante, la conditia de vermina, sa-i acuzi ca au “suflete de sclavi” pe cei pe care te prefaceai ca ii admiri candva, cata vreme tu, procurorul auto-desemnat, ai fi un fel de Edmond Dantes, de erou fara prihana, este o jalnica performanta care ne poate face fie sa suradem, fie sa oftam. In ambele cazuri, cu dezgust. Pentru ca este vorba de ceea ce as numi, amintindu-mi de pseudo-umilul, servilul, alunecosul, unsurosul, obsecviosul, duplicitarul personaj din romanul lui Dickens “David Copperfield”, sindromul Uriah Heep. (VT)

Cine pe cine besteleste?

de Andrei Plesu

(Dilema Veche, 27 octombrie 2010)

O deprindere rudimentară, dar devenită lege în România de azi este saltul la beregată al oricui împotriva oricui. S-ar zice că de-asta a avut loc marea răsturnare din decembrie 1989: ca să aibe Gigi ocazia să se răfuiască nărăvaş cu Nelu. Sau mai spectaculos: ca să poată Gigi şi Nelu să dea de pămînt dezlănţuit, euforic, voluptuos cu toţi grangurii, cu „aşa-zisele“ elite, cu gaşca antipatică găştii proprii. Trăim într-o atmosferă de front. S-a dat drumul la beşteleală generală, la bîtă, la parapon. Cineva face treabă? Nu-i nimic. Îl vom căuta de bătături. Ne vom interesa de taică-său, de vreun amor clandestin, de echipa de fotbal pe care o preferă. Oricum, putem spune despre „venerabilul“ care ne enervează tot ce ne vine la îndemînă: îl putem lua peste picior, îi putem poci numele, îl putem înjura de mamă. De ce scrie omul pe forum? Parcă îl văd stingînd lumina, punîndu-şi pătura în cap şi pornind, cu fălcile încleştate, la luptă. După care poate adormi sedat, pe laurii anonimatului. Nu e de ici-de colo să ştii că tocmai ai plasat cîteva sudalme între ochi vreunui ministru, sau lui Patapievici, sau lui Liiceanu. Şi încă sub pseudonim, din fotoliul comod de-acasă! A doua zi, poţi povesti amicilor sau logodnicii, la un şpriţ: L-am făcut praf pe cutărică. I-am zis-o! Nu l-am iertat! Nu mă las pînă nu-l văd arşice! Dar forumistul insomniac are, pînă la urmă, un „ce“ inocent. În fond, nu face decît să-şi satisfacă solitar mici vanităţi, mici veleităţi, mari (şi triste) frustrări. Vrea şi el să-şi umple ziua şi noaptea cu ceva. Să se încontreze cu lumea şi cu soarta. Să-şi etaleze talente şi deşteptăciuni necunoscute încă de planeta ignară.

Mai grav e cu cei care, sub semnătură proprie, fac din indispoziţie, ură şi demolare o profesie. Fie că s-au aliniat, disciplinaţi, unei tabere cu agendă fixă, fie că vor palida glorie de a atîrna cu maxilarele încleştate de haina gloriilor reale, fie că au ulcer, fie că n-au nimic de spus dacă n-au ce înjura, ei umplu paginile cîtorva gazete cu fierea meschină, previzibilă a unor idiosincrasii mlăştinoase. Trăiesc de la o zi la alta cu ochii pe uliţă. Iar cînd le trece pe dinainte „duşmanul“, se grupează năvalnic într-o cohortă de lătrători isterici. Asta e „slujba“ lor. Cu asta se ocupă. Altă treabă nu par să aibă.

Cum ar trebui să arate, totuşi, într-o ambianţă normală, exerciţiul – atît de necesar – al spiritului critic? Nu vorbesc de jurnaliştii care au tirul fixat pe Guvern. Cîştigă şi ei o pîine, iar Guvernul oferă, slavă Domnului, materie primă pentru un secol de furie. Vorbesc însă de cei care îşi întreţin umorile sumbre încercînd să producă fisuri în mantaua cîtorva personaje notorii, fie ele antipatice sau mai puţin antipatice, dar care şi-au cîştigat, prin prestaţia lor civică şi profesională, dreptul de a fi trataţi cu un minim respect. O regulă de bun-simţ ar fi aceasta: ca să conteşti statutul cuiva, trebuie să ai tu însuţi un statut. Să exişti. Să pui, la o adică, ceva pe masă. Nu orice nubilă ţanţoşă poate ieşi la portiţă ca să bombăne genunchii Ginei Lollobrigida. E nevoie de un dram de îndreptăţire, de oarecare acreditare: să fii măcar Miss Ferentari, sau Miss Tecuci! Altfel, asistăm la un spectacol ridicol, în care se dă cu golul în plin, cu cvasi-nimicul în ceva consistent. Ca să demolezi o autoritate, trebuie să fi cîştigat, la rîndul tău, o autoritate cît de cît comparabilă. Despre cineva care a tradus în limba română Platon, Heidegger şi Schelling, care a oferit o ediţie critică a lui David Armeanul (ultimul comentator grec al lui Aristotel), care a scris cîteva cărţi de filozofie originală şi a marcat cel puţin o generaţie cu Jurnalul de la Păltiniş şi cu Epistolarul, despre cineva care a întemeiat o editură prestigioasă cum este Humanitas şi a format cîteva serii de studenţi prin prelegerile sale universitare, despre cineva de genul ăsta nu se poate pronunţa, cu o nonşalanţă de bistrou, orice scrib nărăvaş, incapabil să sară peste propria lui umbră. O carte de interviuri (care trăieşte în primul rînd prin cei intervievaţi) nu e o carte de vizită suficientă pentru a intra pe scenă cu grimase jupiteriene. Autorul, mai curînd placid şi incolor pînă la o vreme, s-a descoperit brusc năpădit de hormoni. O unsuroasă poftă de succes (dacă nu cumva un oportunism servil) îl face să sară etapele şi să ridice sever degetul mai sus decît i-o îngăduie propria statură. Un altul, a cărui prestaţie publică se reduce la o carte de bombăneli acre plus o antologie de alte cîteva bombăneli, se mişcă şi el elastic prin peisaj, încercînd să-şi facă un portret prin mîzgălirea cîtorva portrete ceva mai curăţele. Îţi vine să întrebi: cine sînteţi fraţilor? În numele cărei isprăvi personale vorbiţi? De ce vă irosiţi tinereţile aruncînd, otrăviţi, cu praştia? Daţi-ne ceva! Altceva decît resentimentele dvs. ambalate „jurnalistic“ sau „sociologic“. Scrieţi ceva solid, impozant, pentru instrucţia şi plăcerea cititorilor. Ocupaţi-vă de înzestrarea proprie, nu de găurile din statuia altora! Mîrîiala nu e o specie a creativităţii. Regăsiţi-vă! Agitaţia dvs. bilioasă nu ajută şi, de fapt, nu interesează pe nimeni! Prin verdictele dvs. iritate, cei vizaţi nu pierd nimic, iar dvs. nu cîştigaţi nimic. Încercaţi, în sfîrşit, să existaţi! Şi dacă n-o faceţi, nu daţi vina pe cei care există deja. Nu vă stă în cale nimic, în afara propriei dvs. îndîrjiri. Vă războiţi cu „intelectualii lui Băsescu“? Să fim serioşi. Nici Liiceanu, nici Patapievici nu s-au inventat în 2005. Şi nu vor dispărea în neant după încheierea acestui mandat prezidenţial. Încercaţi o mică terapie prin umor: de ce să combateţi „găştile pentru“ întemeind, simetric, o „gaşcă anti“. Penser contre c’est penser comme!Adică cine se încăpăţînează să beştelească cade pînă la urmă exact în păcatul pe care îl reproşează celor beşteliţi: psihologia de haită, solidaritatea impură, iluzia puterii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s