Cutia cu bomboane  otrăvite (3)


Atacurile imunde din campaniile media sunt întotdeauna o armă necalibrată şi antisocială. Ele nu rezolvă nimic şi nu servesc niciunui scop coerent, doar debuşează o agresivitate umană nereprimată, o flegmă a individului predispus la încălcarea normelor convieţuirii în democraţie. Folosite de intelectuali, aceste şarje reprezintă cu certitudine o formă de terorism mental, un stil care nu are nimic de a face cu actul comunicării critice cât, dimpotrivă, cu sentenţiozitatea şi cu atitudinile totalitare, rechizitoriale, lipsite de onestitate şi de miză; în niciun caz nu sunt atribuibile  exerciţiilor polemice, iar prezenţa lor în presa literară este chiar o gratuitate impardonabilă. Mediul academic şi cel alocat culturii majore trebuie să fie securizat în făţa abuzurilor pseudo-polemicii. Motivul e simplu: scopul în sine al oricărei polemici trebuie să fie o luptă de idei, dusă cu argumente şi cu bunăcredinţă, iar nu un antrenament de război interpersonal lipsit de adecvare pentru că frizează psiho-patologia şi codul penal deopotrivă. Spaţiul public românesc este, din păcate, plin ochi de dizarmonii de acest gen (comportamente mutante de criză), iar beneficiarii acestor caractere maladive, acţionând sub impuls hipomaniacal (atunci când mai sunt şi antrenaţi în spiritul forumizării ofensive) tind să se considere îndreptaţăţi în autorat deplin privind modificarea conţinutului noţiunii de normalitate (normopsihism şi normosocializare), în retrasarea limitelor conceptului de normalitate (se întâmplă o dată la fiecare epocă) – cu toate anexele sale (un mic exemplu ar fi acela al glisării pe verticală a pragului de sensibilitate privind trauma, dinspre fard către echimoze, dinspre human touch către scatoalcă sau mutaţia psihotronică, dinspre adresarea colocvială către ameninţare şi linşaj mediatic, etc.). Pentru cel lipsit de scrupule şi de autoterapie adecvată a heteroagresivităţii, atacurile mediatice mimând polemica sunt o descărcare menită a-i aduce un sentiment de satisfacţie personală stoarsă dintr-o miză schizoidă: a-l face pe cel atacat să sufere, a-l lovi în sensul său intim şi în imaginea să publică, a-l minimaliza în făţa semenilor prin utilizarea dibace a click-urilor şi alăturării cuvintelor ce închipuie un armament psihic sadic. Atacatorul mediatic de acest tip nu se supune  unui discurs  critic, ci unei devianţe psihice: el  îşi „execută” convivii (desemnaţi de o  paradoxală  taxinomie internă),  cu o bucurie  sinistră, le abandonează  stârvurile în piaţa publica, după ce experimentează tot el pe reprezentările iconice rivale diverse stadii de tortură; finalmente, atacatorul de acest tip colecţionează cu sfinţenie articolele castratoare, din care îşi va alcătui mai târziu, cu o metodică tipicară, evidenţe contabile, volume şi enciclopedii. În mod obişnuit, acest  tip de atacator preţuieşte memoria, ţine la detalii, gestionează cu acribie reacţiile victimei, pe care o urmăreşte cu perseverenţă, consemnându-i în foaia sa de parcurs, precum un medic, pulsul, temperatura şi culoarea. Neinteresat de morală, acest tip de agresor e interesat de calitatea răului produs de el victimei prin denigrare, calomnie, inducţie negativă, sugestie perfidă. Un atare ins, lovit de răceala psihotică interioară şi de lipsa de adecvare făţă de semeni, operează după criterii paradoxale, după o logică stranie lipsită de raţiune sau de onoare şi după bunul plac.

Mă voi feri să-i explic lui Laszlo Alexandru de ce atacurile nu ţîn loc niciodată de spirit polemic, cum nici antinevralgicul de valeriană. Două sunt motivele: 1. pentru că domnia sa deraiază evident şi 2. pentru că în prezentarea agresorului, schiţată mai sus, s-ar putea să recunoască nu numai pe cel fanatic atoateştiutor, ci şi pe cel imposibil de vindecat de egolatrie, deşi domnia sa se proiectează în Agora drept altul, enfin, polemist şi critic, şi pe deasupra un neprihănit reper moral pentru societatea românească. (Dimpotrivă, problema amoralităţii evidente îl transformă pe atacatorul mediatic din castrator compulsiv în autocastrator arbitrar, cu efect întârziat, după cum se va vedea mai departe, mai departe…)

Atacurile lui Laszlo Alexandru comise în Tribuna împotriva lui Gheorghe Grigurcu şi a evenimentului sucevean Zilele Monica Lovinescu din anul 2009 dedicat recuperării memoriei Monicăi Lovinescu şi reaşezării personalităţii sale în circuitul public ţin de un abject şi insolent instinct de frustrare şi de maculare de care suferă autorul.

L.A. scrie: „Angela Furtunã, în 2009, îl cheamã pe Gheorghe Grigurcu la Suceava ca sã-i dea, în plic, premiul special Monica Lovinescu. Gheorghe Grigurcu, în 2010, îi publicã Angelei Furtunã, la Acolada din Satu Mare, o seamã de gogoºi umflate despre Monica Lovinescu.

Asta e cultura românã contemporanã. Pam-pam„.

Nu, Laszlo Alexandru, cultura românã contemporanã nu este imaginaţia dumitale bolnavã, şi nici teritoriul sãrac al orizontului dumitale de aşteptare golit de conţinut etic.

Mizerabilismul sugestiilor dumitale configureazã un rebut care te îmbracã definitiv.

Gheorghe Grigurcu, citat de atâtea ori de Monica Lovinescu în operă să, este desemnat chiar de Monica Lovinescu drept continuatorul cel mai fidel al spiritului lui E. Lovinescu, dar şi continuatorul direcţiei critice a est-eticii (tot aşa cum tot Monica Lovinescu l-a considerat pe Vladimir Tismăneanu continuatorul său pe direcţia filosofic-politică).

Juriul internaţional care a acordat în 2009, cu ocazia Zilelor Monica Lovinescu de la Suceava, Premiul Naţional Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca domnului Gheorghe Grigurcu, a fost format din personalităţi notabile ale culturii române: acad. Basarab Nicolescu, dr. Ion Pop, dr. Vladimir Tismăneanu, dr. Corin Braga, dr. Valeriu Stoica.

Evenimentul a fost unul de ţinută, organizat la cel mai înalt nivel european de Consiliul Judeţean Suceava, Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbiera” Suceava, Primăria Fălticeni, Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava şi de către Colegiul Naţional „Ştefan cel Mare” din Suceava.

Recuperarea unei memorii culturale şi aşezarea ei în forma instituţională nu este un proces simplu, în această perioadă dificilă prin care trece România. Numai cei ce stau pe margini, ca L.A., şi chibiţează, dar nu construiesc nimic pentru societate, nu cunosc preţul plătit de cei de bună credinţă pentru a înfăptui câte ceva. În calitate de autor şi de coordonator de program, muncim de câţiva ani de zile la construirea temeinică a acestui brand, iar rezultatele sunt prestigioase. Este un program cu target de PR şi comunicare. Monica Lovinescu merită cu prisosinţă devotamentul nostru constant, mai ales că opera şi activitatea să ne sunt temă de cercetare, etica sa este un model, iar recuperarea acestei personalităţi este importantă mai ales ca instituţie a modelelor. Declaraţiile jignitoare din presă făcute de Laszlo Alexandru sunt nu numai o ofensă adusă domnilor Gheorghe Grigurcu şi Vladimir Tismăneanu precum şi nouă sau autorităţilor şi instituţiilor sucevene implicate în organizarea legală şi onorabilă a acestui eveniment notabil, dar reprezintă şi un veritabil scandal public care îl degradează pentru totdeauna pe Laszlo Alexandru, plasându-i la cote josnice discernământul, onoarea şi atitudinea de voit discredit faţă de Monica Lovinescu şi faţă de eforturile depuse de oameni de autentică bună credinţă.

Cel ce se autodefineşte, narcisic, drept un neliniştit inocent de serviciu al României, posedând chipurile o legitimaţie de cenzor, nu e decât un obraznic scăpat la larg. Un nimeni, ca om.

Angela Furtună

18 septembrie 2010

apărut în revista Acolada nr.9

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s