http://www.editurapleiade.eu/images/static/files/7-8_2010.pdf  , p.25

CUTIA  CU  BOMBOANE  OTRĂVITE (2)

Așa cum arătasem în episodul I, Laszlo Alexandru a devenit adeptul unui curent radical ce dorește să spulbere personalități românești cu impresia că umorile pamfletului / polemicii pot ține loc de spirit critic; de accesele  dumisale beneficiază, între alții, Monica Lovinescu, Mircea Eliade, dar îi urmează mai recent şi Nicolae Manolescu sau Gheorghe Grigurcu; și lista e lungă. Viața literară a lui L.A. nu poate avea loc decât cu consum mare de adrenalină (la offroad e la fel), deși am fi preferat un consum mai mare de idei în loc. Iar moda de a-ţi face carieră literară prin atacul la maeştri nu e nouă şi nici lipsită de succes în România. Că premizele discursului polemic al lui L.A. sunt asimilabile pozițiilor unui rechizitoriu sumar și ale unei intransigențe lipsită de adecvare, în absența aptitudinilor de a percepe sensul continuum-ului istoric, nu mai surprinde pe nimeni. Vorbim deja de un stil.  (Păcat, însă, de irosirea prin pulsiunile polemicii chioare în dauna criticii raționale a unui intelect care a tot promis, în prima sa tinerețe, opere critice).

Laszlo Alexandru a devenit un radical serios, dotat cu lozinci, cu compulsie și cu obsesie. Dar mai ales cu pretenția de a revizui literatura română în absența unor criterii clare. Eu însămi am scris – nu fără îngrijorare – despre ascensiunea (nestăvilită în ultimul timp) a acestui tip de combustie a terorismului intelectual. Ea nu are nimic de a face cu dezbaterea adevărată de idei, serioasă şi complexă, despre urgența căreia  în spațiul românesc  însăși  Monica Lovinescu atrăgea atenția încă din 1989 : « dezbaterea va trebui, printre altele, să evite și oscilarea de care vorbeam la început, recurentă în viața noastră literară, între vanitățile provinciale ale unei entități superioare și masochismul negării tuturor  izvoarelor tradiționale » (Monica Lovinescu, Unde scurte V, Pragul , Ed. Humanitas, București, 1995, volum ce stă sub motoul, parcă predestinat, al lui Camus : «fiecare idee falsă sfârșește în sânge, dar e întotdeauna sângele altora»).

Cu Mircea Eliade, pentru care cere socoteală Monicăi Lovinescu ( revenim, aşadar, la articolul Ce am învăţat de la Monica Lovinescu ? din Tribuna no.185 din 2010), L.A. are o mai veche răfuială, nedomolită de niciun argument, fie el istoric, politic sau critic. Defectul vine dintr-o plasare nepotrivită în sistemul de referinţă. Atunci când îl raportează la epoca sa pe Eliade, L.A. pare că alunecă pe o pistă unde goleşte interbelicul de toată esența și de toată complexitatea istorică, or aceasta este prima eroare pe care o face L.A., și încă din intenție pur ideologică (iar după el se iau și alții – mai ales din zona unor analişti israelieni ocazionali şi ceva mai radicali (din cauza slabei informări asupra operei eliadiene), însă nu și din cei iluştri, ce predau în universitățile israeliene şi americane importante, cum este distinsul profesor Moshe Idel, asupra căruia voi reveni mai jos).  L.A. afirmă – în mod greşit – că Monica Lovinescu  s-ar fi implicat « trup şi suflet în apărarea tinereţii fasciste a lui Mircea Eliade » şi că « în acei ani, Monica Lovinescu ar fi fost mai prietenă cu Mircea Eliade decât cu discuţia liberă despre complicităţile totalitare», « uitând » însă să menţioneze cu acribie etapele la nivelul cărora trebuie purtată discuţia,  iar în consecinţă, la nivelul fiecărei etape, să insereze evenimentele reper ; dar mai ales L.A. nu precizează cine anume ar fi deschis vreo discuţie în acei ani despre complicităţile totalitare iar Monica Lovinescu i-ar fi închis gura, chipurile, când de fapt Monica Lovinescu a fost cea care a vorbit prima, adesea în deşert, fiind lăsată singură, intimidată, aproape ucisă. Denaturarea la care recurge L.A. e mai mult decât vizibilă, iar acest tratament la limita bunei credinţe e impardonabil. Următoarea eroare e aceea de a folosi un astfel de decor interbelic istoric golit de conținutul său firesc (un interbelic descris ca fiind atemporal, monocolor, exclusiv extremist și din care polul democrat este amputat, căci nu presupune şi Sburatorul, ci numai Gîndirea, ar insita M.L.) în interiorul căruia  a-l așeza pe Eliade pe un rug, dând Inchiziţiei puteri discreţionare, devine un fel de misiune supremă.

Monica Lovinescu ar fi numit blocaj acest tip de etichetare a lui Eliade prin clișeul damnării definitive și irevocabile pe care o practică L.A. , și încă în anul 2010, când cei mai aprigi adversari tradiționali ai lui Eliade au abandonat demult, după ce s-au documentat, această opțiune azi nerealistă. Iată mai departe cum, căutând conștiincios, chiar găsim acest concept la Monica Lovinescu, în « De vină este interbelicul » (Diagonale, Procesul Comunismului, Ed. Humanitas, 2002, p.221), care adresează îndemnul sănătos pentru orice intelectual onest de a rămâne de « bună credință » și de a face «analiza stringentă a blocajului » (prefer să aplic diagnosticul de blocaj tezelor lui L.A., decât verdictul de tendențiozitate, care e lipsit de ieșire).

Admirabil acest mod prin care, în articolul său De vină este interbelicul, Monica Lovinescu făcea, dimpotrivă – pentru a câta oară ? -,  apel la măsură şi cumpătare în cântărirea şi cuantificarea derapajelor politice ale interbelicului (observăm cum identificarea, de mai târziu, a Răului totalitar, în anii 50 ori în zilele noastre, când extremismul prinde din nou avânt, se loveşte de aceleaşi blocaje) : pentru a se genera teorii matematic inexacte, spunea Monica Lovinescu (Diagonale, Procesul comunismului, Ed. Humanitas, 2002, p.222), unii analişti, care vedeau peste tot în interbelic numai extremişti de dreapta,  recurg la mistificarea de a « şterge cu buretele releicredinţe toată intelectualitatea democrată (cum ar fi de pildă criticii literari, dar nu numai), se ignoră tirajele presei de centru-stânga ca Dimineaţa sau Adevărul spre a se reţine doar publicaţiile legionare, se suprimă din opera lui Mircea Eliade zeci şi zeci de volume spre a se izola puţinele articole din puţinele luni ale deviaţiei sale spre Garda de Fier…ş.a.m.d. ».

Un editorial publicat în exil de Vlad Georgescu pe 26 mai 1986 şi citit la Radio Europa Liberă revela câteva gânduri asupra sado-masochismului românesc de a-şi goni mereu elitele prin astfel de atitudini pripite, simplificatoare ; sunt gânduri prilejuite de moartea lui Mircea Eliade şi de mesajul rămas în urma savantului.  Aşadar, în  Autoamăgiri – gînduri la moartea lui Eliade, Vlad Georgescu avea să spună:Avem deseori talentul, noi românii, să ne amăgim, transformînd, de pildă, înfrîngerile în victorii… Traversăm o perioadă de primitivizare intelectuală, pricinuită inițial de cauze externe, dar pe care acum o întărim și noi cu propriile noastre greșeli. Nu toate păcatele se pot pune pe spinarea străinilor. Moartea lui Eliade ar trebui să ne îndemne la reflecție, să ne facă să ne întrebăm de ce aproape toate contribuțiile noastre majore la cultura universală au fost rodul unor exilați ? […]
Avem, cred, nevoie – noi românii – de un du
ș rece, care să ne scoată din euforia în care ne complacem și prin care nu facem decît să ne amăgim. Ne-am omorît, la propriu și la figurat, prea mulți cărturari. Iar pe alții i-am scos dintre noi cu condamnabilă inconștiență. Și ne reîntoarcem mereu de unde am mai plecat odată. Se cheamă aceasta progres ?” (Un editorial publicat în volumul Vlad Georgescu, România anilor ’80. Texte antologate de Gelu Ionescu. Editura Jon Dumitru, München – București, 1995, pp. 171-173).

Aşezarea acestor aprecieri în vitrina criticii aduce un revelator de o calitate diferită : poate că domnul L.A. nu l-a avut. Sau poate că încă nu e pregătit şi matur pentru această abordare.

Dar mai departe voi furniza încă o perspectivă asupra lui Mircea Eliade (la antipodul logicii de tip L.A.), de data aceasta venind dinspre profesorul Moshe Idel, celebru savant evreu de origine română (n.1947 la Târgu Neamţ, un Ierusalim românesc), filosof şi istoric al religiei, o autoritate mondială incontestabilă în domeniul Cabalei şi maestru de gândire iudaică la Universitatea din Ierusalim şi la alte universităţi din lume, prieten de o viaţă cu Ioan Petru Culianu (a cărui operă a şi continuat-o, după asasinat, din respect pentru originalitatea temei, ce trebuia dusă la capăt – emblematic tandem de armonie în gândire iudeo-românească) şi fin cunoscător al operei şi vieţii lui Mircea Eliade. Omul de ştiinţă  – care recunoaşte că stă şi azi cu cărţile lui Eliade pe birou şi că îl citează la cursuri, acolo unde este cazul, inclusiv cu distanţa critică de rigoare, atunci când se impune –  ( în timp ce lumea academică mondială a dezlănţuit o suspectă omerta, care nu e în niciun caz evreiească), admite calm, fără patimă, că Mircea Eliade « nu are dreptate în analiza pe care o face iudaismului, dar nu pentru că ar fi fost antisemit (oare a fost ?n.m.), ci pentru că pot să arăt că există părţi mari în iudaism care invalidează teoria lui. Nu pentru că aşa a vrut, ci pentru că nu a ştiut, pur şi simplu nu a ştiut,  etc…». (Sorin Antohi în dialog cu Moshe Idel, Ceea ce ne uneşte, Istorii, biografii, idei, Ed. Polirom, 2006, p. 151-153). E de citit cu atenţie această carte, în primul rând pentru modelul de discurs, de argument şi de interpretare; e de preţuit cum se cuvine această întâlnire cu un Idel meditând asupra relaţiei noastre cu lumea plină de capcane ideologice şi …cu un Mircea Eliade care părea că a căzut în una din ele. Cartea oferă nu numai un model genial de gândire iudaică alături de unul excelent românesc, ci şi un model de gândire est-etică, din care radiază cumpătarea şi spiritul de dreptate, iar în niciun caz nu balanţa dereglată prin demonizare şi justiţiarism hiperbolizat…Până în 1988, scurtul episod discutabil din viaţa lui Elaide nu fusese făcut public, dar Idel, care a scris acum câţiva ani o postfaţă la o carte de Eliade, ce a stârnit unele reacţii şi controverse, argumentează : « Eu am crezut că e bine ca studenţii mei să-l poată citi pe Eliade, iar ce am avut de criticat am scris clar. Nu înseamnă că trebuie să creăm o blocadă, să-l ostracizăm pe Eliade » (Op.cit. p.124) (despre care mulţi nici măcar nu erau avizaţi, ba chiar credeau în mod eronat că M.E. ar face parte din dreapta catolică, una din  sursele tradiţionale de antisemitism)…

Reducerea pentru eternitate a scriitorului şi cărturarului la o singură dimensiune, cea a episodului politic din tinereţe, atunci când se face simultan cu condamnarea lui tacită, în contumacie, şi cu interzicerea lui tot tacită din biblioteci şi universităţi este un lucru grav, observă Idel. Şi mai grav, ar trebui să ştie L.A., este atunci când toţi oamenii din jurul celui acuzat sunt la rândul lor desemnaţi drept complici de maximă gravitate şi, în consecinţă, limojaţi la rândul lor. Astfel se încearcă de către aceşti radicali şi subminarea imaginii Monicăi Lovinescu. Din două fraze şi trei mişcări…

Moshe Idel spune, însă, încă ceva, extrem de important, la p. 147 : « Nu, Eliade nu a devenit antisemit, fiindcă a vorbit cu Sebastian încă vreo câţiva ani, din 1937 până în 1939. Mult mai complex este faptul că în 1938 el scrie un necrolog pentru Moses Gaster, un text foarte elogios. Aşa că situaţia lui Eliade, aşa cum este prezentată de majoritatea participanţilor la controversele amintite, nu este interesantă. (…) Eliade este mult mai complex, iar complexitatea asta nu există, după părerea mea, în nicio versiune a « dosarului Eliade » din cele pe care le cunosc… »

Pe de altă parte, adaugă Idel, la p.148, este necesară o abordare riguroasă : « Ce înseamnă exact că Eliade a fost antisemit ? Dacă eu pot să arăt că în 1931 deja, la întoarcerea din India, are o viziune organicistă, atunci unde este relaţia cu Garda de Fier ? Păi Nae Ionescu era filosemit atunci ! »…Sorin Antohi adaugă : « Poate au jucat un rol şi « afacerile » similare, din alte ţări. S-au făcut paralele între Eliade intelectualul, filosoful religiilor şi Garda de Fier,  pe de o parte, şi Heidegger şi nazismul de partea cealaltă ». Replica lui Idel nu întârzie : « Dacă Eliade e aşa de complex, şi comparaţia devine mult mai complexă ». Sorin Antohi confirmă : « Exact : nu se poate opera o simplă transpoziţie. Există rigori ale comparaţiei, care încep cu buna definire a termenilor comparaţi, cu stabilirea compatibilităţilor lor etc. Comparaison n’est pas raison…

Interesantă (ca model de explicare a naşterii aspiraţiei faţă de idei şi filosofii salvatoare, valabilă şi la Eliade, sau la Monica Lovinescu, dar şi la alţii) este afirmarea de către Moshe Idel a unei depline speranţe pe care şi-o pune într-o operă (deocamdată descriindu-i principiul) „intitulată „The Generation of Discontent”…Nu numai despre Mircea Eliade, fiindcă aceeaşi revoltă se găseşte şi la Heidegger, şi la Leo Strauss, şi la Scholem, şi la…(aici intervine Sorin Antohi)…Walter Benjamin, şi la alţii (Mark Lilla pomeneşte despre mulţi alţii, n.m.). Dar, adaugă Idel, Mircea Eliade a vrut să aibă o religie care să fie şi românească, şi cosmică, dar să nu fie ortodoxă. Scholem a vrut să aibă o religie care să fie cabalistică şi anti-establishment, iudaismul veritabil. Leo Strauss a vrut să aibă un ezoterism filozofic care este mult mai platonician. Fiecare are versiunea lui….Revenind: nu poţi aborda „afacerea Eliade” ca şi cum totul ar fi început în 1937 într-o secundă şi s-ar rezuma la România. Trebuie mereu văzut ce se întâmplă în jur, trebuie urmărită toată viaţa intelectuală europeană” (Op.cit. p. 149).

Ei bine, pentru Laszlo Alexandru, „Afacerea Eliade” devine cheia care îi deschide o profitabilă „Afacere Monica Lovinescu” din care să extragă pepite de aur polemic. Numai că expertul evaluator Moshe Idel al „afacerii Eliade” are un verdict: de ce este posibil ca Eliade să nu fi fost de fapt antisemit? Pentru că, spune el, „despre Eliade cel de după 1937, când îşi scrie articolele gardiste, eu pot să arăt că scrie apreciativ despre evrei în textele sale savante. Dacă era antisemit total putea să scrie că nu există axis mundi la evrei şi termina discuţia”.

Moshe Idel mărturiseşte ceea ce i-au spus mulţi evrei savanţi: „Eliade a vorbit mult şi cu  Werblowsky, cu Sambursky, cu Rotenstreich, care erau şi ei acolo (la Eranos, n.m.). „Eliade a fost prietenul nostru”, mi-au confirmat toţi”.

(va urma)

Angela FURTUNA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s