Moto: Acolo unde există atacuri asupra democraţiei, trebuie să existe şi paznicii democraţiei…

Sunt un intelectual liber, critic (în primul rând cu sine, dar şi cu lumea în care mi-e dat să fiu) şi sunt un gânditor de centru-dreapta autentic; sunt o persoană devotată principiilor  şi dezvoltării unui echilibru democratic românesc, devotată profesiei, muncii şi niciodată  jocurilor politicianiste (traseiste sau oligarhice, antimeritocratice); sunt un om onest care nu şi-a schimbat opţiunile  şi nici demersurile etice-politice niciodată  (or, maturitatea mea civică, intelectuală şi politică datează de circa treizeci de ani încoace); de pe această poziţie, consecvent antitotalitară, şi absolut îndreptăţită să emit judecăţi de valoare,  ştiu că cel mai autentic eveniment politic al centru-dreptei moderate româneşti, care poate fi menţionat ca o victorie politică autentică  îndelung aşteptată de români, a fost  elaborarea Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România şi, pe baza lui, Condamnarea Comunismului de către Preşedintele României Traian Băsescu.

Vor rămâne în istorie, nu numai în cea naţională, ci şi în cea europeană,  deciziile politice româneşti de acum patru ani (deşi survenind târziu, şi substituind numai moral şi parţial actul de dreptate ce ar fi putut fi Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara din 1990), prin cuvintele rostite de Domnul Preşedinte Traian Băsescu în faţa Parlamentului României la data de 18 decembrie 2006:

„Am citit cu mare atenţie Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Am găsit în acest document raţiunile pentru care pot condamna regimul comunist. (…)

Ca şef al statului român, condamn explicit şi categoric  sistemul comunist din România, de la înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947 şi până la prăbuşire, în decembrie 1989.
Luând act de realităţile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal”.

La finalul discursului său de atunci, Domnul Preşedinte Traian Băsescu  spunea:

„Nu vreau să devin „Preşedintele care a condamnat comunismul”. Vreau numai să fiu şeful unui stat care consideră că această condamnare ţine de normalitate, că, fără această condamnare, vom înainta greu, vom înainta continuând să cărăm în spate cadavrul propriului nostru trecut.

Tot ceea ce vreau este să clădim viitorul democraţiei în România şi identitatea naţională pe un teren curat.

Vă mulţumesc !

La mulţi ani, români!

Sărbători Fericite!


18 Decembrie 2006

………………………………………………………………………………

La acest capitol, Traian Băsescu a fost onest şi a rămas onest. Dovada cea mai clară a acestei onestităţi privind Condamnarea Comunismului o constituie faptul că, deşi era de presupus că elitele comuniste, neocomuniste şi neobolşevice nu vor suporta uşor Condamnarea Comunismului în România, Preşedintele Băsescu este, de ani de zile, garantul unei libertăţi a presei fără precedent, recunoscută atât în România, cât şi în lume. Acest lucru s-a întâmplat necondiţionat, în pofida faptului  că această presă foarte liberă a devenit şi liberă de deontologie profesională, ceea ce a transformat-o într-o cvasi-dictatură a atacului public şi a linşajului mediatic. Astăzi, în 2010, asistăm chiar la o transformare a acestei libertăţi a presei – libertate pentru care Traian Băsescu a mizat fără condiţionare, ca premiză a unei democraţii veritabile – în veritabilă tiranie publică intelectuală şi media-politică, deoarece pe toate canalele media subiectul numărul 1 este atacul la Traian Băsescu, uciderea în efigie a Preşedintelui şi o continuă violenţă, de gândire şi de limbaj, antiprezidenţială. Toate trusturile de presă, beneficiare ale libertăţii nelimitate de presă garantate de Preşedinte, au ca program unic distrugerea Preşedintelui (ciudat mod de a vedea democraţia), deoarece capii lor ştiu că partidul coagulat pe scena istoriei şi tractat de domnia sa nu poate fi doborât decât prin atacul antiprezidenţial. (Insist, aici, pe ideea de atac, deoarece ceea ce se întâmplă zilnic pe televiziunile antiprezidenţiale nu este critică, ci atac, şi încă în formă agravată).

Este interesant de observat faptul că, faţă de starea de criză economică şi morală prin care trece România, aproape nimeni, cu referire precisă la Opoziţie,  nu vine cu soluţii şi programe, dar toate aripioarele şi falangele politice se prevalează, în schimb, de libertatea presei ca armă de a ataca fără încetare Preşedintele României; anomalia aceasta, tipic românească,  a fost  atribuită (inclusiv de mine) ascensiunii extremismului ce acompaniază încleştările politice zonale manifestate prin ură, lipsă de dialog şi intoleranţă, dominantă ce a fost explicată corect de atâtea ori de personalităţi publice şi analişti oneşti şi competenţi (voi enumera aici doar câţiva, la care văd o constantă bunăcredinţă, şi rog să fiu scuzată pentru omisiuni: Vladimir Tismăneanu, Sorin Ilieşiu, Valeriu Stoica, Teodor Mărieş, Andrei Pleşu, Devis Grebu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Radu Moraru, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, Sebastian Lăzăroiu (care a atras atenţia recent asupra faptului că suspendarea din 2007 a Preşedintelui Băsescu a fost o decizie sinucigaşă a clasei politice româneşti şi a fost urmată de o catastrofală manipulare financiară produsă în 2007-2008 de alianţa PNL-PSD din dorinţa de a nu pierde electorat), Viorel Padina, Cristian Pătrăşconiu, Horia Ghibuţiu etc.).

În fond, dacă criza economică (ştiute fiind cauzele ei exogene) s-a agravat pe fondul perioadei actuale de guvernare a PD-L, ea negreşit are cauze în economia mondială globală şi rădăcini disfuncţionale în mecanismele vicioase generate în anii 90 de guvernele lui Ion  Iliescu şi ale regimului său ( perestroika gravată pe capitalismul liberal-comunist de cumetrie) care a durat de-a lungului întregului califat iliescian antiromânesc, dar şi după.

La falimentul politicilor economice putem adăuga şi faptul că există o tendinţă constantă de îngropare a comunismului, a totalitarismului,  în uitare (lupii tineri, după modelul celor dogmatici stalinişti, deja vorbesc numai de iluzia anticomunismului, delegitimând pe oricine ar încerca să-l condamne), agravată  în ultimul timp: după apariţia Raportului Final, clasa politică românească s-a îndepărtat din nou de interesele istoriei noastre, iar gesturile politice morale care trebuiau să fie duse la îndeplinire până la capăt, consecvent, după Condamnarea Comunismului de către Preşedinte, au fost sabotate şi năruite. Forma ultimă a acestei alunecări sistemice către haos este diversiunea şi distragerea atenţiei publice de la drumul iniţiat de Raport; s-a recurs, astfel, la transformarea libertăţii de expresie  în război antiprezidenţial şi psihotronic, iar îndărătul acestui paravan au fost îngropate subtil iniţiative şi acte fundamentale: s-a generat o ceaţă publică sub care au fost muşamalizate acţiunile concertate ale politicienilor împotriva legii lustraţiei, împotriva interzicerii simbolurilor comuniste, împotriva comemorării victimelor ambelor totalitarisme pe 23 august etc.

Preşedintele Traian Băsescu a fost lăsat singur în arenă cu problema Condamnării Comunismului, care a fost astfel cumva clasată prin amânarea sine die şi prin distanţarea politicienilor, în Parlament, de fondul şi esenţa ei.

Mesajul clasei noastre politice e clar: decomunizarea nu mai este o prioritate, de parcă poporul român ar trăi numai în prezent, precum stadiile inferioare ale nevertebratelor, şi nu într-un continuum istoric ce  va condamna cândva elitele pentru trădarea României.

Dar decomunizarea este şi va rămâne la fel de importantă precum denazificarea. „Reamintim faptul că în numele nazismului au fost ucişi zece milioane de oameni , se spunea în Raportul Final, şi că în numele comunismului au fost ucişi o sută de milioane de oameni.

Ideea lustraţiei anticomuniste s-a născut în România, acum 20 de ani, prin Proclamaţia de la Timişoara. Aproape toate fostele ţări comuniste au pus în aplicare ideea născută în România. Albania, spre exemplu, a adoptat legea lustraţiei anticomuniste acum 15 ani, în 1995.”

Conform Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, „adevărata cartă a revoluţiei din decembrie 1989 a fost Proclamaţia de la Timişoara – din 11 martie 1990 – care a consacrat idealurile anticomuniste ale revoluţiei”. Cea mai importantă propunere din Concluziile Raportului final asumat de Preşedintele României în 2006 este următoarea: „având în vedere criminalitatea şi nelegitimitatea regimului comunist, se impune adoptarea urgentă a legii lustraţiei”.

…Reluarea proiectului Legii lustraţiei (după ruşinoasa tergiversare parlamentară şi respingerea legii ca neconstituţională de către Curtea Constituţională a României), interzicerea comunismului şi pedepsirea negaţionismului lui, declararea zilei de 23 august ca zi ce marchează şi gravitatea  fascismului dar şi a comunismului…iată probleme tehnice concrete care au rămas nerezolvate de clasa politică românească, solidară în laşitate pentru spălarea creierului şi pentru apărarea sistemului ticăloşit, în ciuda buneicredinţe a Preşedintelui României.

Iată, aşadar,  că nu a murit adevăratul SISTEM (interese, corupţie,  păstrarea privilegiilor, ascunderea adevărului, amânarea deciziilor reparatorii morale şi legislative) care, după ce l-a învins pe Emil Constantinescu, îl ameninţă, printr-o constantă sfidare dirijată şi subminare, şi pe Traian Băsescu. De altfel, hărţuirea continuă, atacurile absurde, presiunea la care e supus permanent îl transformă pe Traian Băsescu din preşedintele român cel mai atipic în preşedintele român cel mai onest, şi cumva eroic: simplul fapt ca a condamnat totalitarismul (fiind gata gata de a fi linşat cu tot cu sfătuitorii domniei sale) şi că garantează sincer, totuşi, libertatea presei (chiar şi atunci când vedem că aceasta se duce dincolo de limitele colocvialităţii publice), a produs  un salt al prestigiului internaţional al României. Este, acesta, un merit incontestabil, pentru o ţară care a fost efectiv distrusă de totalitarism şi în care există serioase dovezi că cercurile politice interne şi internaţionale  interesate de recomunizarea ei nu sunt deloc în regresie sau timorare, ci dimpotrivă, vor să apese pedala acceleraţiei , în toiul crizei, către repetarea unor experienţe politico-istorice de neconceput pentru o ţară recent integrată în U.E sau N.A.T.O.

Nici el, însă, nu mai reuşeşte să obţină victorii decisive în anihilarea caracatiţei roşii. Cincisprezece ani de califat iliescian, care a transformat clasa politică ce deţinuse puterea politică până în 1989 în clasa ce deţine astăzi şi controlul mafiot economic, nu mai pot fi deturnaţi către momentul post-decembrist, de dreptate socială şi egalitate a şanselor; cincisprezece ani, care au produs şi bogăţia extremă dar şi sărăcia extremă generalizată, au consolidat structuri oligarhic-politice şi tipuri de alianţe sau de traseism impardonabil, toate fiind fenomene aproape invincibile de către mijloacele pseudo-democraţiei histrionic-violente ce domină România.

Din 2006 şi până astăzi, probleme din ce în ce mai grave au ieşit la iveală.  Mizele gesturilor politice sus-menţionate (ce ar fi consfinţit intrarea Raportului Final în practică) dar nefăcute la timp,  sabotate mereu de Parlament (prin solidaritate  transpartinică), deşi au crescut, au fost estompate de alte mize, urgente, cum e cea a renaşterii economice în vremea crizei.

În acest vulcan de probleme politice şi economice, politicienii români şi-au atins limita proprie, şi-au atins temperatura de topire, iar sub influenţa acestui stres primul lucru pe care îl abandonează este doctrina – orice fel  de doctrină, solidarizându-se mai ales în salvarea proprie dar nu în salvarea intereselor ţării  (dincolo de reproş fac constatarea că, totuşi, bătălia politică de la noi este necorespunzătoare scopurilor (publice, la urma urmelor), prin violenţa şi imoralitatea ei, şi tocmai de aceea nu duce decât la moartea adversarilor, nicidecum la supravieţuirea ideilor bune pentru România, aşa cum o cer legile civilizate ale unei democraţii utile şi nu sălbatice); au mai rămas, totuşi, pe baricadele ideilor, culmea!, doar câţiva eroi de sacrificiu (ar trebui să le mulţumim pentru devotament şi pentru curajul de a fi perseverenţi), reprezentanţi ai societăţii civile, care duc aproape singuri bătălia pentru un Bine şi un Adevăr visat de adevăraţii revoluţionari anticomunişti,  şi pentru finalizarea proiectelor politice concrete ale centru-dreptei. Ei aparţin societăţii civile mai mult decât cauzelor partinice, deşi lupta lor, în contextul tulbure şi deliberat sabotat de unele grupuri politice, devine politică şi etică în acelaşi timp.

Voi trece în revistă numele unor asociaţii şi ale celor mai neobosiţi luptători şi iniţiatori de programe de salvare a României de la catastrofele în care au aruncat-o reprezentanţii politicului iresponsabil şi incoerent.

Sorin Ilieşiuautorul apelurilor pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismului http://www.gds.ong.ro/apel.htm http://www.libertates.com/en/articles/40-appeal-for-the-condemnation-of-the-criminality-and-illegittimacy-of-communism.html, vicepreşedinte – Alianţa Civică.

Teodor Mărieş – Preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989

Octav Bjoza – Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România

precum şi alte asociaţii:

Societatea Timişoara, Florian Mihalcea – Preşedinte

Asociaţia 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieş – Preşedinte

Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989, George Costin – Preşedinte executiv

Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România – Octav Bjoza, Preşedinte

Seniorii Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti 1990 – Antonie Popescu

Consiliul Mondial Român, Ştefana Bianu – Vicepreşedinte

Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, dr.Traian Orban – Preşedinte

Asociaţia 17 Decembrie 1989  Timişoara

Asociaţia Frontul Democratic Român – Petrişor Morar, Preşedinte
Asociaţia 22 Decembrie 1989 Baia-Mare – Adiel Florian, Preşedinte
Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei – ofiţerii C.A.D.A.-1990

Fundaţia Culturală Memoria – filiala Argeş, prof.univ.Ilie Popa – Preşedinte

Fundaţia Icar, Dr. Camelia Doru – Preşedinte

Grupul de acţiune Noii Golani

Romanian-American Network Inc. NGO – Chicago, SUA – Steven V. Bonica – Preşedinte

Asociaţia Cives, Ioan Roşca – Preşedinte

Fundatia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, Daniela Soros – Vicepreşedinte

Asociaţia Românilor din Australia, Mihai Maghiaru – Preşedinte

Organizaţia luptătorilor pentru apărarea drepturilor omului, I.Leşu – Preşedinte

Sindicatul Naţional al Ţăranilor şi al Proprietarilor Români, Dan Drăghici – Preşedinte

Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice – Secţiunea Naţională România, prof.univ.dr. Florin-Cristian Gheorghe – Preşedinte

Asociaţia Scriitorilor Români şi Germani din Bavaria, Radu Bărbulescu – Preşedinte

Association Culturelle et Amicale Roumaine, Gabriel Penciu – Preşedinte

L’Alliance Belgo-Roumaine, Bruxelles, Ecaterina Evanghelescu – Preşedinte

Consiliul Român American, Neculai Popa – Preşedinte

Asociaţia Copiilor Revoluţiei, Cătălin Giurcanu – Preşedinte

Asociaţia Adevăr şi Dreptate, Nicolae Bănuţoiu – Preşedinte

Asociaţia Apolitică “Societatea Târgovişte”, Ilie Petre Ştirbescu – Preşedinte

Fundaţia Redarea Istoriei, jurist Păun Gabriel Virgil – Preşedinte

Fundaţia Ioan Bărbuş, Anca Maria Cernea – Preşedinte

Federaţia naţională Omenia a Pensionarilor (peste 1.000.000 de membri), dr.ing.Gheorghe Chioaru – Preşedinte

Grupul văduvelor de eroi martiri

Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara, Pompiliu Alămorean – Preşedinte

Federaţia sindicală “Solidaritatea – Virgil Săhleanu” a siderurgiştilor din RomâniaSindicatul Solidaritatea al siderurgiştilor Galaţi, Ilinca Diaconu – Preşedinte

Sindicatul Solidaritatea Hunedoara

Sindicatul ALRO Slatina, Ion Ioan – Preşedinte.

Acestora li se adaugă personalităţi şi intelectuali publici.

……………………………………………………………………………………………………

Pagina Asociaţiei 21 Decembrie 1989 conţine memoria nenumăratelor cauze, acţiuni şi jurnalul luptelor importante duse de societatea civilă pentru democratizarea şi modernizarea României.

http://www.asociatia21decembrie.ro/despre-noi/

În acest veritabil Jurnal al luptei şi al cauzelor pierdute pentru democraţia românească se aliniază mai recent (după îngroparea legii lustraţiei, a interzicerii comunismului şi a altor iniţiative ce ar fi tradus în practică enunţurile şi recomandările Raportului Final),  îngroparea de către Justiţia românească a dosarelor Revoluţiei şi ale Mineriadelor.

http://www.asociatia21decembrie.ro/2010/08/ultimii-calai-ai-dosarelor-revolutiei-si-mineriadei/

http://www.asociatia21decembrie.ro/2010/08/procurorii-se-spala-pe-maini-de-sangele-mortilor/

http://www.asociatia21decembrie.ro/2010/08/dosare-ingropate-o-mie-de-morti-si-niciun-vinovat/

http://www.asociatia21decembrie.ro/2010/07/

Moment tragic, aşadar,  pentru România: există riscul ca, în absenţa voinţei  mature şi responsabile a clasei noastre politice (voinţă care ar  trebui să se fi tradus deja prin acte normative riguroase privind lustraţia, interzicerea comunismului şi a negaţionismului, precum şi prin adevărul privind Dosarele Revoluţiei şi Mineriadelor) , Condamnarea Comunismului să nu ducă, în viitor, decât la repetarea lui, iar Preşedintele Traian Băsescu, abandonat de politicieni, să devină în curând cel mai regretat preşedinte român. Ieri, 12 august, în cursul vizitei sale la Bucureşti, Shimon Peres, primul preşedinte israelian care vizitează oficial România (pentru a treia oară), a menţionat că Traian Băsescu este unul dintre cei mai responsabili lideri ai timpurilor noastre,  iar România, care ieri aparţinea mai mult ameninţătorului spaţiului balcanic,  are acum un alt aer, pentru că aparţine deja Europei. Iată încă un argument, rostit public  de un preşedinte la rândul său responsabil,  în favoarea reconsiderării interesului politicienilor români faţă de un parcurs obligatoriu al României către democraţie. Clasa politică românească trebuie să îşi asume rolul de pod practicabil pe ambele sensuri între ceea ce reprezintă pe de o parte Preşedintele ţării  şi,  de cealaltă, un simplu cetăţean dispus să moară pentru Idealul românesc, cum este Teodor Mărieş. În absenţa acestui arc de forţă şi de voinţă, normalitatea de după Condamnarea Comunismului se va îndepărta de noi, românii, precum o iluzie în deşert.

Angela FURTUNĂ

13 august 2010




Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s