Tony Judt – De ce mor aspiraţiile cosmopolite ale României de azi?

– Fără luptă, nu există victorie

Moto:

A fost un ganditor pentru care moralitatea si politica nu sunt domenii incompatibile” (Vladimir Tismăneanu)

Plecarea lui Tony Robert Judt ( 2. 01. 1948 – 6. 08. 2010), mi-a reamintit cât de importante trebuie să fie pentru noi moştenirile de idei şi de curente de gândire, precum şi continuarea/ asumarea/ dezvoltarea lor critică de către intelectualii publici care rămân să ducă mai departe, în Agora, marile aspiraţii ale lumii noastre. Cu toate că legat de spaţiul britanic şi american,  autorul cunoştea foarte bine, de la sursele cele mai credibile ştiinţific de până acum,  realităţile politice, istorice, economice şi culturale ale Europei de după război, ale României şi ale românilor, militând în ultimele decenii şi pentru şansele de modernizare ale spaţiului românesc.

O evocare a vieţii, ideilor şi contribuţiilor universitare şi auctoriale remarcabile este prezentată recent pe blogul său de unul din cei mai fini cunoscători ai operei lui Judt, dl. Vladimir Tismăneanu, Preşedintele Consiliului Ştiinţific al IICCMER (Director, Center for the Study of Post-communist Societies, University of Maryland (College Park), SUA. Preşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR, 2006-2007) şi al Comisiei Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2007-2010)).

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/08/08/in-memoriam-tony-judt-un-mare-cetatean-al-republicii-literelor/ sub titlul

In Memoriam Tony Judt: Un mare cetatean al Republicii Literelor

Opera lui Judt, excepţională prin noutatea şi curajul ei,  trebuie cunoscută şi discutată mai mult ŞI în România, unde spaţiul public, mediile academice sau politice şi societatea civilă sunt încă blocate de false teme, astfel încât nici după douăzeci de ani de la căderea comunismului societatea nu s-a vindecat de totalitarism prin exorcizarea Răului absolut şi prin atingerea unei conştiinţe care să transforme adevărul istoric în terapie, nu în vendetă ori rezervoare de extremism. Dimpotrivă, supapa prin care au fost camuflate în acest răstimp expresiile antitotalitare ameninţă să cedeze  în noua conjunctură, făcând loc unei posibile explozii de radicalisme şi extremisme ce sunt deja detectabile prin incidenţa sporită a antisemitismului, şovinismului şi ultranaţionalismului. Atmosfera anilor 30 şi 50 este recreată azi din acelaşi coktail de manipulări şi ingrediente neştiinţifice şi tendenţioase, ce fanatizează indivizi şi accelerează prin ideologii extremiste, radicale, conştiinţe programate ca detonatoare antisociale.

Dintre temele lui Judt, voi reţine în textul evocator de faţă (şi pe care îl reproduc mai jos) observaţia sa, bine argumentată şi temeinic susţinută, deşi incompletă, privind obsesia identităţii naţionale a românilor, ca factor periodic eruptiv care, în loc de a-i propulsa, îi opreşte din evoluţie, care îi menţine la nivelul temelor secolului al XIX-lea, îndepărtându-i de modernitate,  şi care le agravează problema saltului la un nivel de civilizaţie meritat. Este interesant de revizitat, pentru corecta informare, o lucrare esenţială a lui Judt şi care asigură fondul acestei discuţii inclusiv despre chestiunea românească, anume Postwar – A History of Europe Since 1945.

Reiau, pentru calitatea informaţiilor supuse analizei, precum şi pentru actualitatea temei (rămasă încă restantă la nivelul asumării publice şi al conştiinţei colective româneşti) un studiu semnat de Tony Judt şi apărut în numărul din 1 noiembrie 2001 al prestigioasei reviste The New York Review of Books http://www.nybooks.com/issues/2001/nov/1/, studiu intitulat Romania: Bottom of the Heap.

http://www.nybooks.com/articles/archives/2001/nov/01/romania-bottom-of-the-heap/

Versiunea românească reprodusă de mine mai jos pe acest blog aparţine traducătorilor Ioana Copil-Popovici şi Cătălin Pîrcălabu şi a fost publicată în România liberă din 5 noiembrie 2001, care a asigurat şi câteva intertitluri ce facilitează lectura.

Plecarea lui Tony  Judt  mi-a reamintit cât de multe probleme au rămas puse greşit, amânate sau neonorate de cercetarea, dialogul şi atitudinea din spaţiul public, politic şi civic românesc, eternizând maladia naţională a  uitării şi amânării (de care a vorbit de atâtea ori şi Monica Lovinescu), în timp ce alte ţări din Vest şi din Est şi-au rezolvat în mod lucid  problemele cu trecutul, şi-au luat prezentul şi viitorul în mâini şi se duc, eroic, mai departe. Relectura multiplă a autorului ne arată cu claritate, în orice caz cu o abordare originală, şi de ce mor, sub presiunea acum în creştere a intoleranţei şi xenofobiei,  aspiraţiile cosmopolite ale României de azi, condamnată să retrăiască prin reiterare un coşmar din care abia se trezise…

Poate că acesta şi este mesajul lăsat de Tony Judt intelectualilor publici români, ce par timoraţi de armele psihotronice ale războiului media, şi sunt aproape intraţi în agonie : Rolul intelectualilor publici este acela de a transforma libertatea în discurs, demers şi atitudine, adevărul în profilaxie a totalitarismului, şi, pe de altă parte, de a arăta societăţii doritoare de libertate care sunt greşelile pe care, cu orice chip, nu trebuie să le repete. Pentru orice pas către democraţie, pare să ne spună Tony Judt, oamenii secolului post-totalitar trebuie să plătească un preţ: echivalentul în responsabilitate al pasivităţii în faţa Răului totalitar.

Fără luptă, nu există victorie.

Angela Furtună

9 august 2010

Tony Judt

România: La fundul grămezii

(Studiul pe care-l publicăm astăzi a fost preluat, cu încuviinţarea amabilă a autorului şi a revistei americane, din numărul din 1 noiembrie 2001 al The New York Review of Books. Singura noastră contribuţie este, în notele finale, şi anume acolo unde au fost indicate versiunile româneşti ale referinţelor bibliografice. Tony Judt este cunoscut în România prin cartea lui de la Editura Polirom, 2000, Povara responsabilităţii. Blum, Camus, Aron şi secolul XX francez (în traducerea lui Lucian Leuştean), şi printr-o culegere, Europa iluziilor (Polirom, 2000), cu prefaţa lui Vladimir Tismăneanu şi cu postfaţa lui Dorian Branea, alcătuită de Daciana Branea şi Ioana Copil-Popovici din trei studii ale autorului şi din transcrierea dezbaterilor seminarului la care acesta a participat în octombrie 1998 în cadrul Fundaţiei timişorene A Treia Europă. Tony Judt este profesor de studii europene la New York University, „istoric al pasiunilor şi iluziilor politice” din ultimele două secole, după spusele lui Vladimir Tismăneanu.
Intertitlurile aparţin R.l.

R.l. 5 noiembrie 2001)

Tony Judt

România: La fundul grămezii

1. Excepţia românească

Numărul din februarie 2001 al revistei bucureştene („pentru publicul masculin”) Plai cu boi o are ca vedetă pe o oarecare prinţesă Briana Caragea. Paginile de la mijloc conţin un şir de fotografii, într-un stil voit voalat, în care prinţesa apare, când îmbrăcată în haine de piele, când aproape dezbrăcată, stăpânind cu cruzime peste câţiva ţărani, şi ei pe jumătate goi. Puse în lanţuri şi zdrenţăroase, slugile cu pricina taie lemne, trag la sanie sau se opintesc într-un tractor ruginit, în vreme ce Briana (o prinţesă autentică, pe cât se pare), cu un bici în mână, se învăluie lasciv în blănuri şi aruncă priviri crunte, dispreţuitoare, spre ţărani şi spre obiectivul aparatului de fotografiat. Totul în mijlocul unui decor rural care aminteşte de Dragoste şi moarte al lui Woody Allen.
Am mai văzut aşa ceva, veţi spune. însă Mircea Dinescu, proprietarul revistei Plai cu boi şi bine cunoscut scriitor şi critic, nu e tocmai un Hugh Hefner. Fotografiile cît pagina din mijlocul revistei au un subînţeles sardonic, complice. Ele iau în derâdere obsesia unui anumit naţionalism românesc pentru ţărani, glie şi tema exploatatorului străin. Imaginile prinţesei Briana mizează pe seducţia kitsch-ului spre a evoca grandoarea şi răsfăţul unei aristocraţii apuse, fantasmă cu sugestii sado-masochiste a unei naţiuni pe care istoria a supus-o la nenumărate umilinţe. Tractorul ruginit e amprenta locală juxtapusă ironic jocului plăcerii şi al cruzimii. Nu veţi găsi aşa ceva la chioşcurile de ziare din restul Europei, nici în Praga, darmite în Viena. Nu încercaţi nici măcar la Varşovia. Cu România, e altă poveste.1
Ultima oară, românii au mers la vot în decembrie 2000. Ca într-un coşmar politic, echivalent al unei catastrofe nucleare, ei au avut de ales, după eliminarea în primul tur a celorlalţi candidaţi, între Ion Iliescu, un fost apparatchik comunist, şi Corneliu Vadim Tudor, un fanatic naţionalist. Partidele de centru, care guvernaseră ţara, începând cu 1996, în cadrul unei coaliţii frământate, eşuaseră într-o cacofonie de acuzaţii reciproce, incompetenţă şi corupţie (liderul coaliţiei, Emil Constantinescu, fost rector al Universităţii bucureştene, nici măcar nu a catadicsit să-şi prezinte candidatura pentru un al doilea mandat). Românii l-au ales pe Iliescu cu o majoritate de două treimi: unul din trei votanţi l-a preferat, deci, pe Vadim Tudor. Platforma politică a lui Vadim îmbină nostalgia iredentistă cu atacurile la adresa minorităţii maghiare – două milioane dintr-o populaţie totală de douăzeci şi două – şi îmbrăţişează făţiş antisemitismul. Revistele care îl sprijină pe Vadim Tudor publică în fiecare număr caricaturi scatologice, pline de insulte la adresa ungurilor, evreilor şi ţiganilor. în unele democraţii occidentale, astfel de caricaturi ar fi interzise.2
Atât Vadim Tudor, cât şi Iliescu au rădăcini adânci în politica românească a anilor de dinainte de 1989. înainte de a face micul pas de la naţional-comunism la ultranaţionalism şi de a înfiinţa, în 1991, cu bani primiţi din diaspora, Partidul România Mare, Vadim îşi câştigase deja faima de lingău al lui Nicolae Ceauşescu şi autor de ode întru gloria conducătorului. Ion Iliescu este unul dintre foştii oficiali comunişti, care s-au întors împotriva lui Ceauşescu şi au manevrat în folosul lor o revoluţie asupra căreia planează suspiciunea înscenării. Preşedinte al României între 1990 şi 1996, înainte de a fi obţinut un nou mandat în 2000, Iliescu este popular în zonele rurale, mai ales în Moldova, regiunea unde afişele cu fotografia lui pot fi întâlnite la tot pasul. Ca alternativă la Vadim, pe Iliescu l-a votat – ca să zicem aşa, ţinându-se de nas – chiar şi populaţia urbană de orientare liberală. Astfel de figuri politice există în toate ţările Europei de Est. Numai în România, însă, ele au avut atâta succes. De ce?
România se numără printre codaşii Europei, la toate capitolele. Din punct de vedere al produsului intern brut, economia românească se afla în 1998 pe locul optzeci şi şapte în lume, după Namibia şi imediat înaintea Paraguayului (Ungaria e pe locul cincizeci şi opt). Speranţa de viaţă a românilor este mai slabă decât a oricăror altor locuitori ai Europei Centrale şi de Sud-Est: şaizeci şi şase pentru bărbaţi, mai mică decât în România anului 1989 şi cu zece ani sub media Uniunii Europene. Se estimează că doi din cinci români au un venit lunar de sub 30 de dolari (pentru comparaţie, salariul minim lunar în Peru este, în prezent, de 40 de dolari). După toate standardele, România este în acest moment comparabilă cu statele fostei Uniuni Sovietice (cu excepţia ţărilor baltice, vizibil mai avansate), fiind depăşită chiar şi de Bulgaria. Conform datelor pentru 2000 ale revistei The Economist, nivelul „calităţii vieţii” în România se situează undeva între cele ale Libiei şi Libanului. în mod tacit, Uniunea Europeană are o evaluare similară: Comisia pentru Afaceri Externe a Parlamentului European plasează România pe ultimul loc între candidatele la integrare în UE şi – mai mult – consideră că ţara e în pierdere de viteză în acest proces.3
Lucrurile n-au stat dintotdeauna aşa. România nu doar că avea cândva o industrie petrolieră înfloritoare şi o agricultură puternică şi diversificată, era o ţară cu aspiraţii cosmopolite. Cine vizitează Bucureştii poate întâlni şi azi imagini care amintesc de un trecut mai bun. între 1870 şi 1914, oraşul a crescut ca întindere de mai mult de două ori; cele mai multe din marile bulevarde au apărut în acea perioadă precum şi între cele două războie, nefiind cu nimic mai prejos decât bulevardele pariziene care le inspiraseră. Exemplul cel mai bun e porţiunea centrală a Căii Victoriei. Mult răspândita comparaţie „Parisul Europei Răsăritene” nu e întrutotul lipsită de îndreptăţire. Capitala României a fost dotată cu lămpi cu petrol înaintea Vienei, iar iluminarea electrică a străzilor a fost introdusă încă din 1882, înaintea multor altor oraşe europene. în Bucureşti, ca şi în oraşe de provincie precum Iaşi sau Timişoara, farmecul oarecum părăginit al vechilor case şi parcuri publice a supravieţuit, chiar dacă abia vizibil, ravagiilor comunismului.4
Aceleaşi lucruri s-ar putea spune despre Praga sau Budapesta. Totuşi, Republica Cehă şi Ungaria, ca şi Polonia, Slovenia sau ţările baltice, îşi revin neaşteptat de uşor după un secol de războaie, ocupaţii străine şi dictaturi. De ce ar fi România diferită? Primul răspuns care îţi vine în minte este că România nu e, de fapt, diferită, ci doar se află într-o situaţie mult mai proastă. Toate societăţile postcomuniste au trecut prin experienţa unor divizări şi resentimente adânci. însă doar în România ele au îmbrăcat forme violente. Mai întâi, în timpul revoltei împotriva lui Ceauşescu, când au murit sute de oameni. Apoi, în ciocnirile de stradă inter-etnice de la Târgu Mureş, din martie 1990, când opt oameni şi-au pierdut viaţa şi trei sute au fost răniţi, pe fondul atacurilor orchestrate împotriva minorităţii maghiare. Mai târziu, în iunie 1990, minerii aduşi cu autobuzele din Valea Jiului la Bucureşti, de către acelaşi Preşedinte Iliescu de azi, i-au bătut pe studenţii protestatari. Douăzeci şi unu de oameni au murit şi şase sute cincizeci au fost răniţi.
în toate societăţile postcomuniste, o parte din membrii fostei nomenclaturi au reuşit să recâştige poziţii influente. în România, reve-nirea s-a produs cu mult mai mare uşurinţă decât în alte ţări. Ca fost secretar al Comitetului Central, Iliescu a supervizat înlăturarea cuplului Ceauşescu (al cărui proces şi execuţie, petrecute în ziua de Crăciun a anului 1989, nu aveau să poată fi urmărite la televiziune decât abia trei luni mai târziu). Iliescu a format „Frontul Salvării Naţionale”, care a preluat puterea sub conducerea lui, şi tot el s-a prezentat sub înfăţişarea reciclată a comunistului „bun” (prin comparaţie cu comunistul „rău”, Ceauşescu). în fine, Iliescu a încurajat lipsa colectivă de interes pentru scrutarea istoriei recente. în comparaţie cu Polonia, Ungaria sau Rusia, examinarea publică a trecutului comunist nu a mers prea departe. Eforturile de înfiinţare în România a unui organism similar „Comisiei Gauck” (însărcinată cu studierea arhivelor Stasi în Germania Răsăriteană), care să cerceteze activităţile fostei Securităţi, s-au lovit de obstrucţii şi opoziţie de la cele mai înalte nivele.
Transformarea economiei de stat centralizate şi disfuncţionale în ceva care să se asemene cât de cât cu o formă normală de interacţiune umană s-a dovedit pretutindeni un proces complicat. în România, lucrurile au fost complicate încă şi mai mult. în vreme ce alţi conducători din ultimii ani ai regimurilor comuniste încercau să cumpere adeziunea propriilor supuşi cu bunuri plătite din împrumuturi externe, în România lui Ceauşescu, o „terapie de şoc” – ca aceea promovată după 1989 în Polonia şi aiurea – începuse deja să fie aplicată de zece ani, însă cu un scop opus, pervers. Românii erau atât de săraci în 1989, încât nu aveau de unde să mai strângă cureaua şi cu greu mai puteau fi momiţi cu promisiunea unei îmbunătăţiri pe termen lung a traiului lor. Ulterior, în schimb, asemenea Albaniei şi Rusiei, căzând pradă iluziei că piaţa îţi poate aduce satisfacţii imediate, România avea să lase să se dezvolte scheme financiare piramidale, hrănite de speranţa unor câştiguri rapide şi fără risc. Una din aceste operaţiuni, escrocheria „Caritas”, care a funcţionat din aprilie 1992 până în august 1994, atrăgea la apogeul ei vreo patru milioane de participanţi, adică aproape o cincime din populaţia României. Ca şi privatizările „legale”, schemele piramidale nu au făcut, în cea mai mare parte, decât să deturneze bani privaţi în contul mafiilor născute din sânul vechilor structuri de partid şi fostelor servicii de securitate.
Comunismul a născut pretutindeni dezastru ecologic. în România, moştenirea s-a dovedit mai greu de înlăturat. în Transilvania există oraşe industriale în care poţi simţi otrava în aerul pe care îl respiri, după cum am putut constata chiar eu în timpul unei vizite recente. E cazul, de pildă, al Hunedoarei sau Băii Mari. în aceasta din urmă, o deversare în râul Tisa, provenită de la exploatarea auriferă Aural, a otrăvit recent o parte din ecosistemul Dunării Mijlocii. Mediul înconjurător a suferit distrugeri probabil comparabile cu unele părţi ale Germaniei Răsăritene sau din nordul Boemiei. Ceea ce impresionează în România este anvergura dezastrului. Zone întregi sunt infestate de instalaţiile hipertrofiate şi ruginite ale oţelăriilor, rafinăriilor petrochimice abandonate şi fabricilor de ciment în ruină. Privatizarea întreprinderilor de stat ineficiente este îngreunată în România, în parte pentru că foşti responsabili comunişti din economie au reuşit să-şi vândă lor înşile ce era mai bun, dar şi din pricina costurilor prohibitive ale epurării apelor uzate şi decontaminării solului, costuri descurajante pentru puţinele companii străine care s-ar arăta, într-o primă fază, dispuse să investească.
Sfârşitul comunismului a însemnat, aproape pretutindeni, o recâştigare a memoriei. în cele mai multe cazuri, procesul a început cu glorificarea vremurilor de dinaintea comunismului, pentru a lăsa loc, treptat, unei dezbateri mai nuanţate a punctelor sensibile din trecutul naţional, a acelor teme pe care atât comuniştii, cât şi naţionaliştii le-au trecut, îndeobşte, sub tăcere. Unul dintre subiectele cele mai dureroase e legat de al doilea Război Mondial şi de colaborarea cu Germania nazistă, mai cu seamă în proiectul de exterminare a evreilor. Polonezilor le-a trebuit un deceniu pentru a ajunge să discute în mod deschis aceste subiecte. în România, discuţia abia dacă se poate spune că a început.
România a rămas oficial neutră în cursul primului an din cel de-al doilea Război Mondial. Odată cu instalarea dictaturii militare a Mareşalului Ion Antonescu, în noiembrie 1940, România s-a aliniat însă cu Hitler şi s-a alăturat cu entuziasm invaziei naziste în Uniunea Sovietică, în care a pus la bătaie şi a pierdut mai multe trupe decât oricare altul dintre aliaţii europeni ai Germaniei. în mai 1946, într-o Românie prinsă deja în cleştele tutelei sovietice, Antonescu avea să fie judecat şi executat pentru crime de război. în unele cercuri din România postcomunistă, el a început să fie ridicat la rangul de erou naţional. în onoarea lui au fost înălţate statui şi s-au aşezat plăci memoriale. Pentru mulţi români, subiectul e în genere unul delicat. Puţini, însă, acordă atenţie unei laturi a amintirii lui Antonescu care, în aproape oricare altă ţară, ar constitui un titlu de glorie cel puţin stânjenitor: contribuţia lui la „soluţia finală a chestiunii evreieşti”.5
Poziţia tradiţională în România este de multă vreme aceea că, oricare i-ar fi fost celelalte păcate, Antonescu i-a salvat pe evreii români. într-adevăr, din cei 441.000 de evrei înregistraţi cu ocazia recensământului din aprilie 1942, covârşitoarea majoritate au supravieţuit, ca urmare a revelaţiei – fie ea şi târzii – a lui Antonescu, că Hitler avea să piardă războiul şi a anulării, în consecinţă, a planurilor de deportare a evreilor în lagăre de exterminare. Lucrurile au stat cu totul altfel cu sutele de mii de evrei din Basarabia şi Bucovina, teritorii româneşti cedate în mod umilitor lui Stalin în iunie 1940 şi recucerite triumfal de trupele române (şi germane) după 22 iunie 1941. în aceste regiuni, românii au colaborat cu nemţii şi chiar i-au întrecut în deportarea, torturarea şi uciderea evreilor care se aflau sub controlul lor. Soldaţi români au fost cei care au ars de vii 19.000 de evrei în Odesa, în octombrie 1941, care au împuşcat alţi 16.000 în gropi dintr-o localitate apropiată, Dalnick, şi care i-au maltratat cu atâta sadism pe evreii deportaţi în răsărit, peste Nistru, încât până şi nemţii au găsit de cuviinţă să se plângă.6
Până la sfărşitul războiului, statul român avea să fi ucis sau deportat mai mult de jumătate din populaţia evreiască din teritoriile pe care le-a avut sub jurisidicţie. A fost o politică deliberată. în martie 1943, Antonescu afirma: „Operaţiunea trebuie să continue. Oricât de greu ar fi acest lucru în circumstanţele actuale, trebuie să ducem până la capăt procesul de românizare. Trebuie încheiat înainte de sfârşitul războiului.” Antonescu a fost acela care a îngăduit pogromul de la Iaşi (capitala Moldovei, regiunea de nord-est a ţării), de la 29-30 iunie 1941, când cel puţin şapte mii de evrei au fost omorâţi. Acelaşi Antonescu a ordonat în iulie 1941 exterminarea a câte cincizeci de „comunişti evrei” pentru fiecare soldat român ucis de partizani. România a fost singura ţară neaflată sub ocupaţie germană, care a urmat politica „soluţiei finale” a naziştilor, pas cu pas, de la măsurile din legislaţie până la exproprieri, deportări şi exterminare în masă.7
Faptul că România abia începe să-şi pună întrebări cu privire la rolul jucat în Holocaust ţine nu doar de întârzierea ei de câţiva ani faţă de restul Europei în confruntarea cu trecutul. El se datorează şi unei mici diferenţe specifice a României. Planul de scăpa de evrei a fost intim legat de dorinţa mai veche de a „româniza” ţara, într-un mod care nu poate fi aplicat descrierii antisemitismului din nici o altă parte a regiunii. Pentru mulţi români, evreii reprezentau cheia problemei devorante a identităţii propriei ţări, o problemă de care istoria şi geografia erau în egală măsură răspunzătoare.

2. România Mare şi obsesia identitară



Agricultori vorbitori de limbă română au trăit pe teritoriul actual al României şi în jurul acestuia de multe secole. Statul român e, însă, o creaţie ceva mai recentă. Românii au fost de-a lungul secolelor guvernaţi succesiv de cele trei mari imperii din Răsăritul Europei: Rus, Austro-Ungar, Oto-man. Turcii şi-au exercitat suveranitatea asupra Valahiei (regiunea în care se află oraşul Bucureşti) şi Moldovei, la nord-est. Ungurii şi, mai apoi, Habsburgii, au stăpânit peste Transilvania, aflată la nord-vest şi au preluat Bucovina (până atunci, parte a Moldovei) de la turci, în 1775.
La rândul lor, ruşii i-au forţat pe stăpânitorii otomani, a căror putere era în declin, să le cedeze controlul asupra acestei regiuni strategice. în 1812, prin Tratatul de la Bucureşti, Þarul Alexandru I l-a obligat pe Sultanul Mahmud al II-lea să cedeze Basarabia, partea răsăriteană a Moldovei. „România” nu devenise încă, la vremea aceea, o denumire geografică. Dar în 1859, profitând de declinul continuu al puterii turceşti şi de recenta înfrângere a ruşilor în războiul Crimeii, Moldova şi Valahia s-au unit şi au format Principatele Unite (redenumite România, în 1861). Independenţa deplină a fost proclamată ulterior, în 1878, după înfrângerea turcilor de către ruşi, iar existenţa noului stat a fost recunoscută de către Marile Puteri abia în 1881.
Prin urmare, până la Tratatul de la Versailles, Vechiul Regat al României a fost alcătuit doar din Valahia şi Moldova. După înfrângerea celor trei imperii răsăritene în primul Război Mondial, România a obţinut, în 1920, Basarabia, Bucovina şi Transilvania, ca şi o parte din nordul Bulgariei. Ca urmare, suprafaţa ţării a crescut de la 138.000 la 295.000 de kilometri pătraţi, iar populaţia i s-a dublat. Se împlinise astfel visul României Mari, „de la Nistru pân’ la Tisa” (adică de la graniţa cu Rusia până la cea cu Ungaria) – ca să folosim cuvintele poetului naţional, Mihai Eminescu.
România devenea una din ţările cele mai mari din regiune. Oferindu-le naţionaliştilor împlinirea visului lor, tratatele de la Versailles făceau însă ca România să fie înconjurată de vecini cu aspiraţia revanşei iredentiste şi îi aduceau o mare populaţie minoritară (crescută, peste noapte, de la 8 la 27 la sută), alcătuită din unguri, germani, ucrainieni, ruşi, sârbi, greci, bulgari, ţigani şi evrei – unii dintre ei rupţi de ţările lor ca urmare a schimbării graniţelor, alţii fără o patrie proprie. Ca şi nou creata Iugoslavie, România avea acum o diversitate de etnii comparabilă cu aceea a fostelor imperii. Naţionaliştii români insistau, totuşi, să-şi definească ţara ca un stat-naţiune omogen din punct de vedere etnic. Locuitorii ne-români – în proporţie de doi din şapte în noul stat – rămâneau nişte „străini”.
De aici, obsesia românească pentru problema identităţii.8 Pentru că un număr atât de mare dintre minoritari trăiau în oraşe şi se ocupau cu comerţul sau exercitau profesii liberale, naţionaliştii au asociat românitatea cu clasa ţărănească. De asemeni, pentru că fiecărei limbi minoritare vorbite îi corespundeau o anumită etnie sau religie (evreii erau vorbitori de idiş, ungurii erau catolici sau luterani, germanii erau luterani etc.), naţionaliştii insistau că românitatea veritabilă ţine de ortodoxie. Şi, din pricină că Transilvania, mândria noii Românii Mari, era locuită de secole atât de unguri, cât şi de români, naţionaliştii (şi nu numai ei) continuau să facă apel pe scară largă la argumentul străvechii origini „dace” a românilor.9
Azi, „chestiunea” evreiască e în cea mai mare parte rezolvată. în România Mare a anilor ’30, trăiau circa 760.000 de evrei; azi, n-au mai rămas decât vreo câteva mii.10 Minoritarii germani au fost vânduţi Germaniei Occidentale de către Ceauşescu, pentru preţuri între 4.000 şi 10.000 de mărci, în funcţie de vârstă şi pregătirea profesională; între 1967 şi 1989, 200.000 de germani au părăsit România în acest fel. Au mai rămas două milioane de unguri (cea mai numeroasă minoritate recunoscută oficial din Europa) şi un număr de ţigani pentru care statisticile dau cifre variabile.11 Dar nostalgia amară după România Mare dintre cele două războaie supravieţuieşte cu încăpăţânare.
într-un articol recent din Le Monde, intitulat în mod grăitor Europe: la plus-value roumaine (Europa: Aportul românesc), actualul prim-ministru, Adrian Năstase, face mare caz de contribuţia personalităţilor româneşti la cultura europeană şi la cea franceză în special, pomenindu-i pe Eugen Ionescu, Tristan Tzara. E.M. Cioran, Mircea Eliade…12 însă, Cioran, şi mai cu seamă Eliade, au fost reprezentanţi intelectuali de frunte ai extremei drepte româneşti din anii ’30 şi sprijinitori activi ai Gărzii de Fier conduse de Corneliu Zelea Codreanu. Cel puţin în ceea ce-l priveşte pe Eliade, din memoriile lui, în care selectivitatea merge până la ascunderea adevărului, nu transpare nici o umbră de regret. Nu pare să fie, prin urmare, momentul cel mai potrivit pentru a-l invoca în numele respectului internaţional la care România aspiră.
Năstase nu îi ia apărarea lui Eliade. El încearcă doar, cu oarecare stângăcie, să reamintească cititorului occidental cât de europeană este cu adevărat România. E, însă, grăitor că nu ezită să facă apel la numele lui Eliade în această pledoarie. Eliade, asemeni diaristului evreu Mihail Sebastian, a fost unul din admiratorii şi ciracii lui Nae Ionescu, cel mai influent dintre gânditorii români interbelici atraşi de misticismul renaşterii naţionale promovat de fasciştii români.13 Nae Ionescu surprindea cel mai bine esenţa paranoiei culturale româneşti din vremea lui, când afirma, în martie 1935: „Naţiunea se defineşte prin ecuaţia prieten-duşman.” Un alt adept al lui Ionescu a fost Constantin Noica, genul de filosof retras din lume, care a trăit până aproape în ultimii ani ai regimului lui Ceauşescu şi printre ai cărui admiratori se numără unii dintre cei mai cunoscuţi gânditori şi scriitori din România de azi. Noica a ascuns şi el adevărul despre apartenenţa lui la Garda de Fier în anii ‘30.14
Povara acestui gen de ocultare a adevărului face ca, până azi, mulţi români educaţi să nu poată trasa cu prea mare siguranţă graniţa între onorabilitate şi lipsa acesteia în moştenirea lor culturală. Dacă Eliade e un veritabil model cultural european, de ce opiniile lui despre ameninţarea pe care ne-creştinii o reprezintă pentru armonia comunităţii naţionale ar fi lipsite de relevanţă? în martie 2001, mă aflam la Iaşi, vorbind despre „Europa” în faţa unei auditoriu cultivat, alcătuit din studenţi, profesori şi scriitori. Un domn în vârstă, care a cerut permisiunea să mi se adreseze în italiană (discuţia avea loc în engleză şi franceză), m-a întrebat dacă nu cred că unicul viitor posibil pentru Europa este să rămână un spaţiu al „celor care cred în Iisus Hristos”. E un gen de întrebare pe care, în cea mai mare parte a Europei de azi, nu cred că te-ai aştepta să o auzi.

3. Promisiunea Europei trebuie ţinută

Experienţa comunismului nu a rezolvat problema României, ci a augumentat-o. Aşa cum politicienii şi intelectualii români s-au dovedit nesiguri, paranoici şi resentimentari în ceea ce priveşte plasarea ţării lor într-o anumită schemă – convinşi că evreii, maghiarii şi ruşii erau duşmanii de moarte ce le doreau distrugerea -, tot astfel Partidul Comunist Român a fost nesigur şi paranoic, chiar după standardele celorlalte partide comuniste din estul Europei.
În cazul de faţă însă, tocmai comuniştii erau aceia care în majoritatea lor proveneau din rîndurile maghiarilor, ale ruşilor şi/sau ale evreilor.15 Abia în 1944 Partidul a trecut sub conducerea unui lider de etnie română, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Una dintre strategiile compensatoare ale Partidului Comunist, o dată instalat la putere, a fost să se înfăşoare în mantia naţionalismului – Dej a început această politică pe la sfîrşitul anilor ’50, distanţîndu-se de Uniunea Sovietică în numele intereselor României, iar Ceauşescu, care i-a urmat în 1965, n-a făcut decît să o continue.1
Toate acestea au dus la nişte urmări pentru care Occidentul ar trebui să-şi asume o parte din responsabilitate. Comunismul din România a fost unul sever şi represiv, chiar mai pronunţat în perioada Dej, decît pe vremea lui Ceauşescu – închisorile de la Piteşti şi Sighet, coloniile penitenciare din Delta Dunării şi lagărul de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră au fost mai cumplite decît orice altceva am găsi în Polonia sau chiar în Cehoslovacia, de exemplu.17 Nu numai că nu i-au condamnat pe dictatorii români, dar statele occidentale i-au încurajat, văzînd în autocratul anti-rus de la Bucureşti germenii unui nou Tito.

Richard Nixon a fost primul preşedinte american care a vizitat o ţară comunistă, cu ocazia descinderii lui la Bucureşti în august 1969. Sedus şi el de Nicolae Ceauşescu, într-o vizită în România din 1978, senatorul George McGovern l-a lăudat pe acesta ca fiind �unul dintre primii suporteri mondiali ai campaniei de dezarmare”. Guvernul britanic l-a invitat la rîndul lui în acelaşi an pe Ceauşescu într-o vizită oficială. în septembrie 1983, cînd teribilul adevăr despre regimul Ceauşescu era deja destul de răspîndit, vicepreşedintele George Bush îl descria pe lider ca pe �unul dintre comuniştii buni ai Europei”.18
Comunismul naţional (�poate că e comunist, dar e comunistul nostru”) a fost rentabil pentru Ceauşescu, nu doar pentru şansa de a se bate pe burtă cu Richard Nixon şi regina Angliei. România a fost prima ţară a pactului de la Varşovia care a intrat în GATT (în 1971), în relaţii cu Banca Mondială şi FMI (în 1972), a primit cea dintîi facilităţile Comunităţii Europene pentru comerţ (în 1973) şi statutul american al ţării celei mai favorizate (în 1975). Susţinerea Occidentului a slăbit opoziţia locală, atîta cîtă a existat. Nici un preşedinte american nu i-a cerut lui Ceuşescu să �lase România să fie România”.
Chiar dacă s-ar fi creat o mişcare precum Solidaritatea, este greu de crezut că ea ar fi găsit sprijin occidental. Pentru că liderul român îi critica pe ruşi de bunăvoie şi îşi trimitea gimnastele la Olimpiada de la Los Angeles, americanii şi alţii nu scoteau o vorbă despre crimele lui (cel puţin pînă la ascensiunea lui Mihail Gorbaciov, după care Occidentul nu a mai avut nevoie de un dictator rebel anti-sovietic). La începutul anilor ’80, cînd Ceauşescu a decis să plătească uriaşele datorii externe ale României prin reducerea consumului autohton, FMI n-a ştiut cum să-l laude mai mult pentru aceasta.
Românii au plătit totuşi un preţ teribil pentru libertatea de manevră a lui Ceauşescu. Pentru a mări populaţia – o obsesie tradiţională a României – acesta a interzis în 1966 avorturile femeilor sub patruzeci de ani şi care aveau mai puţin de patru copii (în 1986 limita de vîrstă s-a deplasat la patruzeci şi cinci de ani). în 1984 vîrsta minimă de căsătorie pentru femei a fost scăzută la cincisprezece ani. Pentru a preveni avorturile, care în cazuri de forţă majoră erau permise doar în prezenţa reprezentanţilor partidului, au fost introduse examene medicale lunare obligatorii pentru toate femeile aflate la o vîrstă încă fertilă.19 Doctorilor din regiunile sau cartierele unde rata natalităţii scădea li se tăia din salariu.
Populaţia nu s-a mărit, dar rata mortalităţii cauzate de avorturi a depăşit cu mult cifrele oricărei alte ţări europene. Ca singură modalitate de contracepţie, avorturile ilegale se practicau pe scară largă, de multe ori în condiţii dintre cele mai cumplite şi periculoase. Pe o durată de douăzeci şi trei de ani, legii din 1966 i-au căzut victime mai bine de zece mii de femei. Adevărata rată a mortalităţii infantile era atît de ridicată, încît din 1985 naşterile se înregistrau doar dacă nou-născutul supravieţuia primelor patru săptămîni – apoteoza controlului comunist al informaţiei. La data la care Ceauşescu a fost eliminat, rata mortalităţii nou-născuţilor era de douăzeci şi cinci la o mie şi existau în jur de 100.000 de copii instituţionalizaţi – o cifră care nu s-a schimbat prea mult pînă în prezent. în judeţul Constanţa aceşti copii abandonaţi, subnutriţi şi bolnavi necesită şi astăzi 25% din bugetul local.20
Contextul acestei tragedii naţionale a fost o economie aruncată intenţionat înapoi în sărăcie. Ca să-şi plătească creditorii occidentali, Ceauşescu şi-a obligat supuşii să exporte toate bunurile produse pe piaţa autohtonă. Românii au fost nevoiţi să folosească în case becuri de 40 de waţi pentru ca energia electrică să poată fi exportată în Italia şi Germania. Carnea, zahărul, făina, untul, ouăle şi multe altele au fost raţionalizate. S-au introdus norme fixe de muncă patriotică duminicile şi în zilele de sărbătoare (ceea ce în ancien régime din Franţa se numea corvée). Consumul de combustibil a fost redus la minim şi în 1986 a fost urmat de un program compensatoriu de creştere a cabalinelor în vederea înlocuirii vehicolelor motorizate.
Astăzi, după cincisprezece ani, dacă treci prin Moldova sau Transilvania rurală, poţi observa consecinţele: căruţele trase de cai sunt principalele mijloace de transport, iar recolta se strînge cu secera şi coasa. Toate regimurile socialiste au depins de controlul centralizat al penuriei induse. în România, o economie bazată pe suprainvestiţiile dintr-o inutilă industrie grea s-a transformat peste noapte într-o economie de subzistenţă sprijinită pe o agricultură preindustrială. Drumul de întoarcere va fi lung.
Politicile economice ale lui Nicolae Ceauşescu aveau o logică perversă – România îşi plătise totuşi datoriile internaţionale -, dar nu erau lipsite de antecedente, e adevărat, mai soft, din perioada pre-comunistă. Planurile lui de urbanizare au fost însă pur şi simplu criminale. Propunerea de �sistematizare” a jumătate din cele 13.000 de sate româneşti (selectate discriminatoriu dintre comunităţi minoritare) în 558 de oraşe-agricole ar fi distrus definitiv tot ce mai rămăsese din structura socială a ţării. A reuşit însă să demoleze o parte din Bucureşti, de mărimea Veneţiei, mutilînd iremediabil imaginea acestui oraş. Patruzeci de mii de case au fost rase de pe faţa pămîntului pentru a face loc Casei Poporului şi Bulevardului Victoria Socialismului, lung de cinci kilometri şi lat de 150 de metri. Construcţia, palatul personal al lui Ceauşescu, proiectată de către o arhitectă de douăzeci şi cinci de ani, Anca Petrescu, este dincolo de orice kitsch imaginabil. Deschizîndu-se către un spaţiu diform, în semicerc, clădirea are dimensiuni atît de mari, de urîte, de greoaie, de primitive şi de lipsite de gust (spaţiul pentru recepţii este de mărimea unui teren de fotbal), încît singura ei valoare nu poate fi decît metaforică.
Singurul interes pe care îl poate suscita este contribuţia pe care o aduce la genul urbanismului totalitar – un gen în care au excelat personaje precum Stalin, Hitler, Mussolini, Trujillo, Kim Il Sung, şi, de curînd, Ceauşescu.21 Stilul nu este nici autohton, nici de provenienţă străină – este, simplu, doar o uriaşă faţadă. în spatele zidurilor albe, strălucitoare ale Bulevardului Victoria Socialismului se află obişnuitul gri-murdar al prefabricatelor din beton, aşa cum îl regăsim în jalnicele blocuri de locuinţe şi în străzile pline de gropi, la cîteva sute de metri depărtare. Dar faţada este de o monotonie agresivă, umilitoare, severă – o amintire a faptului că totalitarismele se construiesc pe uniformitate. Iată motivul pentru care toate acestea i-au plăcut în mod deosebit unui dictator monomaniacal dintr-o ţară în care preocuparea principală a fost uniformizarea şi �armonia” – în contrast cu varietatea �occidentală”.
Acestea fiind spuse, prin ce participă totuşi România la tabloul european? Pentru că nu este central-europeană în sens geografic (Bucureşti este mai aproape de Istanbul decît de oricare dintre capitalele Europei Centrale). Nici nu face parte din �Europa Centrală” a lui Milan Kundera: foste teritorii habsburgice (Ungaria, Cehoslovacia, Galiţia) – �un Occident răpit”, aliniat imperiului sovietic. Călătorul ce trece prin Transilvania îşi spune pînă şi astăzi că se află în Europa Centrală – arhitectura laică şi religioasă, prezenţa minorităţilor lingvistice, chiar o anumită (relativă) prosperitate, toate acestea evocă regiunea căreia îi aparţinuse cîndva. Dar în sudul şi estul munţilor Carpaţi este altceva. Chiar şi în marginile vestice ale ţării, cu excepţia marilor oraşe imperiale cum e Timişoara, ideea de �Europă Centrală” nu se bucură de prea multă popularitate printre români.22
Dacă românii cu educaţie din vechiul regat îşi îndreptau privirile înspre Occident, ţinta era Franţa. Rosa Waldeck observa în 1942 că �orizontul românesc a fost întotdeauna dominat de Franţa; nu mai era loc acolo pentru altcineva, nici chiar pentru Anglia.”23 Româna este o limbă latină; administraţia a fost construită după modelul napoleonian; pînă şi fasciştii de aici îi imitau pe cei francezi, idealizînd o ţărănime de duminică, făcînd demagogic elogiul armoniei etnice şi exploatînd ideologic creştinismul, într-un fel care aducea foarte bine cu Charles Mauras şi Action Française.
Identificarea cu Parisul a fost sinceră – groaza lui Mihail Sebastian la aflarea veştii despre înfrîngerea Franţei în 1940 era împărtăşită de mulţi. Dar era şi o evidentă compensare pentru poziţia României aflată în marginea Europei – compensare pe care profesorul român Sorin Antohi o numeşte �bovarism geo-cultural” – şi anume predispoziţia de a se supraestima. Se pare că cea mai mare frică a acestei ţări o constituie ideea că ar putea aluneca definitiv în prăpastia unui alt continent, dacă nu a făcut-o deja. Emil Cioran a pus degetul pe rană, în 1972, evaluînd cenuşia istorie a României: �Ceea ce m-a întristat cel mai mult a fost o hartă a Imperiului otoman. Uitîndu-mă la ea am înţeles întregul nostru trecut şi tot restul.”
O scrisoare deschisă adresată lui Ceauşescu în martie 1989 de către un grup de veterani comunişti dizidenţi dezvăluie o aceeaşi anxietate: �România este şi va rămîne o ţară europeană… Aţi început să schimbaţi geografia zonelor rurale, dar nu veţi putea niciodată muta România în Africa.” în acelaşi an, scriitorul Eugen Ionesco descria ţara lui de provenienţă ca fiind �pe punctul de a părăsi ireversibil Europa, deci istoria însăşi.”24
Imperiul otoman a dispărut – probabil nu a fost un lucru chiar atît de rău şi oricum a lăsat mai puţine urme în România decît în ţările balcanice. Dar viitorul acestei ţări rămîne neclar şi, ca întotdeauna, va depinde de bunăvoinţa străinilor. Singura iniţiativă �tradiţionalistă” pe care România ar putea-o avea pe plan internaţional, ar fi să ceară returnarea Basarabiei (care din 1991 s-a constituit într-un stat independent, Republica Moldova), revendicată în acest moment doar de C.V. Tudor.25 Celalalte personalităţi active politic din Bucureşti mizează totul pe Uniunea Europeană. România a solicitat pentru prima dată integrarea în 1995, respinsă fiind doi ani mai tîrziu (o umilinţă care împreună cu spatele întors de NATO a dus probabil la soarta ulterioară a guvernului de centru-dreapta). în decembrie 1999 România a fost în sfîrşit invitată de către UE să înceapă negocierile (alături de Bulgaria, Letonia, Lituania, Slovacia, Malta şi Turcia).
România va fi o piatră de încercare pentru Bruxelles şi cei mai mulţi eurocraţi speră pe ascuns că aderarea se va realiza foarte curînd. Dificultăţile cu care s-a confruntat Republica Federală Germania cînd a absorbit fosta RDG vor părea minore în comparaţie cu costurile pe care UE le va plăti pentru alinierea şi modernizarea unei ţări de 22 de milioane aflate într-o situaţie mult mai grea. Apartenenţa României la Uniune va da mai multe bătăi de cap decît satisfacţii. Investitorii străini se vor orienta în continuare către Budapesta, Varşovia sau Praga, mai ales dacă acestea vor face parte din UE. Cine va investi la Bucureşti? Astăzi doar Italia are un comerţ semnificativ cu România; germanii mult mai puţin, iar Franţa – ironie a sorţii – rămîne în urma celorlalţi.
în ciuda eforturilor dlui Năstase, România nu aduce prea multe Europei. Spre deosebire de Budapesta sau Praga, Bucureştiul nu e o fostă parte integrantă a Europei Centrale sfîşiate de vicisitudinile istorice; spre deosebire de Varşovia sau Ljubljana, nu este nici un avanpost al Europei catolice. România se află la periferie şi restul Europei are prea puţin de cîştigat din prezenţa ei în Uniune. Lăsarea ei pe dinafară ar fi o ruşine, fără a reprezenta însă un mare pericol pentru Europa. Dar tocmai din acest motiv România este adevăratul test pentru Europa.
Pînă acum calitatea de membru al Uniunii (CEE, CE, UE) s-a acordat unor ţări percepute ca perfect europene. în cazul Finlandei şi al Austriei, apartenenţa a fost o simplă confirmare a locului lor firesc. Acelaşi lucru va fi valabil şi pentru Ungaria şi Slovenia. Dar, dacă Uniunea Europeană doreşte să meargă mai departe, să ajute la crearea unor ţări �europene” printre cele care nu se bucură de această calitate – şi aceasta reiese implicit din agenda ei internaţională şi din criteriile de aderare – atunci va trebui să abordeze şi cazurile dificile.
Probabil că România se află în cea mai grea situaţie: un spaţiu ce nu-şi poate depăşi trecutul decît devenind �european”, ceea ce înseamnă aderarea cît mai rapidă la Uniune. Totuşi, şansele de satisfacere a criteriilor de aderare sunt foarte reduse în cazul României. Bruxelles va trebui să pună însă deoparte insistenţele lui actuale în privinţa respectării normelor �europene” înaintea admiterii unui nou stat în club. Nu există alternativă în cazul României. Aderarea României va costa Europa Occidentală o sumedenie de bani; nu va însemna nimic pentru euro; va expune Uniunea la toate pericolele îndepărtatei Europe de Est. Pe scurt, va fi un act de aparent altruism colectiv: pentru că în realitate e vorba de o intuiţie neobişnuit de înţeleaptă a unui interes.
însă, fără dorinţa de a-şi extinde beneficiile asupra acelora care într-adevăr au nevoie de ele, Uniunea este o caricatură a ei însăşi şi a celor care cred în ea. Simpla perspectivă a aderării, oricît de îndepărtată, a adus deja o îmbunătăţire a situaţiei minorităţii maghiare din Transilvania şi a întărit mîna reformatorilor. De exemplu, fără presiunile dinspre Bruxelles, guvernul de la Bucureşti n-ar fi depăşit nicicînd obiecţiile Bisericii Ortodoxe exprimate anul trecut şi nu ar fi reuşit să modifice umilitoarea lege împotriva homosexualităţii. Ca de atîtea ori în trecut, sistemul de pîrghii internaţional a reuşit să determine din nou buna purtare a românilor.26 Tot ca în trecut, o dezamăgire internaţională va avea cu siguranţă consecinţe nefaste pe plan local.
în 1934, istoricul englez, specializat în Europa de Sud-Est, R.W. Seton-Watson, scria: �Două generaţii de pace şi de guvernare corectă ar putea transforma România într-un paradis terestru.”27 E cam mult să cerem asta (dar ne putem da seama cît de tare a decăzut această ţară). România are nevoie de un time out. Frica de a �naufragia la periferia istoriei într-o democraţie balcanizată” (cum afirmă Eliade) este reală, oricît de perverse s-ar fi dovedit formele luate în trecut de această spaimă.
Evaluînd România secolului XX, Cioran spunea: �Există ţări care se bucură de o anume binecuvîntare, de graţie: totul le reuşeşte, chiar şi nenorocirile, chiar şi catastrofele; există altele care nu pot să ducă nimic pînă la capăt şi ale căror triumfuri sunt nişte eşecuri. Cînd acestea din urmă vor să se afirme, cînd fac un salt înainte, o fatalitate exterioară intervine ca să le taie elanul şi ca să le readucă în punctul de plecare.”28
Ultimele alegeri din România, cu o treime din voturi pentru Tudor, au fost un semnal de alarmă. Ceea ce îi ţine pe Iliescu şi pe premierul său departe de aliaţii lor naţionalişti de odinioară este tocmai promisiunea Europei. Pentru ca România să nu recadă în marasmul resentimentar al lipsei de speranţă sau mai rău, această promisiune trebuie respectată.

© Tony Judt şi The New York Review of Books, 1 noiembrie 2001

Traducere de
Ioana Copil-Popovici
Cătălin Pîrcălabu






Note

1 îi sunt profund recunoscător profesorului Mircea Mihăieş pentru a-mi fi atras atenţia asupra revistei Plai cu Boi.
2 Pentru o excelentă discuţie a politicii lui Tudor şi a unor caricaturi din Politica şi România Mare, vezi Iris Urban, �Le Parti de la Grande Roumanie, doctrine et rapport au passé: le nationalisme dans la transition post-communiste”, în Cahiers d’etudes, Nr. 1 (2001) (Bucureşti: Institut Roumain d’Histoire Récente). Vezi, de asemenea, Alina Mungiu-Pippidi, �The Return of Populism – The 2000 Romanian Elections”, în Government and Opposition, vol. 36, nr. 2 (Spring 2001), pp. 230-252.
3 Pentru informaţii, vezi The Economist, World in Figures, ediţia 2001.
4 Pentru o relatare evocatoare a vieţii din Bucovina interbelică după reunificarea cu Moldova din 1920, vezi Gregor von Rezzori, The Snows of Yesterday (Zăpezile de ieri) (Vintage, 1989).
5 Cumplita închisoare de la Sighet, din Maramureş, o regiune nordică la graniţa cu Ucraina, a fost transformată în memorial şi muzeu. Sunt relatate în detaliu suferinţele multor prizonieri politici din România comunistă, dar nu se spune aprope nimic în legătură cu rolul binecunoscut al Sighetului ca lagăr transilvan de tranzit al evreilor înspre Auschwitz. E adevărat, aceasta nu a fost o acţiune a românilor – regiunea fusese realipită Ungariei de către Hitler în 1940 -, dar tăcerea este grăitoare.
6 �Comportamentul anumitor reprezentanţi ai armatei române, relatat în raport, va diminua respectul publicului şsicţ de aici şi de pretutindeni, atît faţă de armata română, cît şi faţă de cea germană.” Şeful Armatei a IX-a germane, 14 iulie 1941, citat de Mathias Carp, Holocaust in Romania: Facts and Documents on the Anihilation of Romania’s Jews, 1940-1944 (Holocaustul în România: Fapte şi documente despre anihilarea evreilor români, 1940 – 1944) (Bucureşti: Atelierele Grafice, 1946, republicată de Simon Publications, 2000), p.23, nota 8. Găsim de asemenea o descriere emoţionantă a deportării evreilor din Bucovina şi Basarabia, a pogromului de la Iaşi şi a comportamentului soldaţilor români în Curzio Malaparte, Kaputt (Nortwerstern University Press, 1999; prima ediţie, 1946)
7 Vezi Carp, Holocaust in Romania (Holocaustul în România), p. 42, nota 34 şi pp. 108-109. Radu Ioanid acceptă cifra de 13.266 de victime ale pogromului de la Iaşi, pe baza unor estimări recente. Vezi judicioasa şi informata carte a acestuia The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies Under the Antonescu Regime, 1940-1944 (Holocaustul în România: Exterminarea evreilor şi a ţiganilor sub regimul Antonescu) (Ivan R. Dee, 2000), p. 86.
8 Vezi Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building and Ethnic Struggle, 1918-1930 (Cornell University Press, 1995) (Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998), o carte importantă.
9 Trimiterea vizează provincia Dacia a Imperiului roman. Protocroniştii români susţin că triburile dacice au supravieţuit ocupaţiei romane şi au deţinut neîntrerupt aşezări în Transilvania; ungurii insistă că atunci cînd maghiarii au ajuns aici din est, în secolul al zecelea, locul era pustiu şi că românii au venit ulterior. Probabil că ambele părţi se înşeală. între timp uzinele Dacia au produs o maşină românească – Dacia 1300 – cunoscută francezilor de vîrstă mijlocie ca Renault 12 (prima apariţie: 1969). Ungurii nu au nici pe departe ceva atît de vechi de aruncat în competiţie.
10 Oricare ar fi fost problema �evreiască”, aceasta nu avea foarte mult de a face cu adevărata sau imaginata putere economică a evreilor. Unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România în 1920 a adăugat o populaţie de sute de mii de evrei, majoritatea săraci. Scriitorul Paul Goma, născut în Basarabia, descrie reacţia tatălui său la sloganul fascist �Jos cu evreii!”: �Dar cît de jos poate să mai ajungă bietul nostru evreu, vînzător la magazin?” Vezi Paul Goma, My Childhood at the Gate of Unrest (Copilăria mea la porţile neliniştii) (Readers International, 1990), p. 64. Oricum, potrivit lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Legiunii Arhanghelului Mihail în 1927 (ulterior, Garda de Fier), �Misiunea istorică a generaţiei noastre este rezolvarea problemei evreieşti.” Codreanu este citat de Leon Volovici în Nationalist Ideology and AntiSemitism: The Case of Romanian Intellectuals in the 1930s (Pergamon, 1991), (Ideologie naţionalistă şi antisemitism, Humanitas, Bucureşti, 1995), p. 63. Codreanu a fost un ucigaş şi mai mult decît un simplu nebun; cu toate acestea, viziunea lui era împărtăşită de mulţi.
11 Anul acesta guvernul maghiar a votat legea unui statut care acordă tuturor maghiarilor aflaţi în afara graniţelor Ungariei anumite drepturi naţionale şi privilegii. Aceasta a stîrnit, se înţelege, mînia românilor care percep gestul ca pe o nouă ambiţie iredentistă a Budapestei; totuşi, din punctul de vedere al maghiarilor din Transilvania această lege nu le oferă decît garanţia protecţiei şi dreptul de a-şi păstra o identitate distinctă. Pentru o analiză pătrunzătoare a dezbaterilor identitare şi a instrumentalizării lor politice după revoluţie, vezi Vladimir Tismăneanu, Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe (Princeton University Press, 1998) (Fantasmele salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-comunistă, Polirom, Iaşi, 1999), de remarcat capitolul 3, �Mitologii vindicative şi mesianice: naţionalismul şi populismul post-comunist”, ed. rom. pp. 86-112.
12 Adrian Năstase, �Europe: la plus-value roumaine„, Le Monde, 23 iulie 2001.
13 Despre Sebastian, Eliade şi obsesiile antisemite ale unor literaţi bucureşteni, vezi recenzia lui Peter Gay la Jurnalul lui Sebastian (Journal, 1935-1944: The Fascist Years, Ivan R. Dee, 2000) în The New York Review, 4 octombrie 2001. Pentru o exemplificare reprezentativă a opiniilor lui Eliade despre evrei, vezi nota din jurnal din data de 20 septembrie 1939, unde autorul povesteşte un dialog cu Eliade în care cel din urmă este cît se poate de obsedat de �pericolul ca România să fie din nou invadată de jidani” (ed. rom. pp. 231-232). Jurnalul lui Sebastian ar trebui citit alături de cel al unui alt evreu din Bucureşti, Emil Dorian: The Quality of Witness: A Romanian Diary, 1937-1944 (în calitate de martor: un jurnal românesc, 1937-1944) (Jewish Publication Society of America, 1982).
14 Despre Noica, vezi Katherine Verdery, National Ideology Under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania (University of California Press, 1991) (Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Humanitas, Bucureşti, 1994), capitolul 7, �Şcoala filosofului Constantin Noica”. Ionescu este citat de Sebastian în Jurnal, (ed. engl. p. 9).
15 Ana Pauker, fiica unui rabin din Moldova, a fost unul dintre liderii cei mai de seamă ai Partidului Comunist Român, trăind în exil la Moscova şi apoi la Bucureşti pînă la eliminarea ei în 1952. Vezi Robert Levy, Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist (Ana Pauker: ascensiunea şi decăderea unei comuniste evreice) (University of California Press, 2000).
16 Vezi exhaustiva analiză a lui Vladimir Tismăneanu, �The Tragicomedy of Romanian Communism”, în Eastern European Politics and Societies, vol. 3, nr. 2 (Spring 1989), pp. 329-376. Hruşciov, care se pare că avea prea puţin timp pentru români, ar fi decis să le atribuie rolul agricultorilor în diviziunea internaţională comunistă a muncii; Dej şi Ceauşescu au preferat să-şi asigure independenţa naţională printr-un efort neo-stalinist de industrializare.
17 Despre sadismul ieşit din comun al închisorilor comuniste din România, vezi Matei Cazacu, �L’Expérience de Piteşti”, Nouvelle Alternative, nr. 10 (iunie 1988); şi Lena Constante, The Silent Escape: Three Thousand Days in Romanian Prisons (University of California Press, 1995; publicată iniţial în franceză de Éditions La Découverte, Paris, 1990) (Evadarea imposibilă, Editura Florile Dalbe, Bucureşti, 1996).
18 Pentru versiunea americană, vezi Joseph F. Harrington şi Bruce J. Courtney, Tweaking the Nose of the Russians: Fifty Years of American-Romanian Relations, 1940-1950 (Trăgîn-du-i pe sfoară pe ruşi: cincizeci de ani de relaţii americano-române, 1940-1950) (East European Monographs-Columbia University Press, 1991). Sau The Economist din august 1966, care îl numea pe Ceauşescu �De Gaulle-ul Europei de Est”. Cît despre De Gaulle însuşi, într-o vizită oficială la Bucureşti, în mai 1968, el remarca faptul că dacă sistemul comunist ceauşist nu se potriveşte Occidentului, el este probabil adecvat României: �Chez vous un tel régime est utile, car il fait marcher les gens et fait avancer les choses.” (�Pentru voi un asemenea regim este util, îi face pe oameni să se mişte şi rezolvă lucrurile”). Preşedintele François Mitterand, spre onoarea lui, a anulat o vizită în România după o informaţie primită de la serviciile lui secrete conform căreia românii plănuiau să-i ucidă pe Paul Goma şi Virgil Tănase, ambii exilaţi la Paris.
19 �Fetusul este proprietatea socialistă a întregii societăţi” (Nicolae Ceauşescu). Vezi Katherine Verdery, What Was Socialism and What Comes Next? (Ce a fost socialismul şi ce va veni după el?) (Princeton University Press, 1996); Ceuşescu este citat la p. 65.
20 Chiar în prezent rata avorturilor în România este de 1107 avorturi la 1000 de naşteri. în UE este de 193 la o mie, iar în SUA de 387 la mie.
21 Şi Le Courbusier.
22 Din perspectivă transilvană, Bucureştiul este un oraş �balcanic”, chiar �bizantin”. Le sunt recunoscător profesorului Mircea Mihăieş, Adrianei Babeţi şi grupului �A Treia Europă” de la Universitatea din Timişoara pentru şansa de a purta o îndelungă discuţie pe aceste teme, în octombrie 1998. Conversaţia a fost transcrisă şi publicată anul trecut, cu o generoasă introducere a profesorului Vladimir Tismăneanu, sub titlul Europa iluziilor (Iaşi, Editura Polirom, 2000), de remarcat pp. 15-131.
23 R.G. Waldeck, Athene Palace (Robert McBride, 1942; retipărită de Center for Romanian Studies, Iaşi, 1998) (Athene Palace, Humanitas, 2000). Citatul este din ediţia a doua (engl.), p. 10.
24 Pentru Cioran, vezi E.M. Cioran, Oeuvres (Paris: Gallimard, 1995), p. 1779: �Ce qui m’a le plus déprimé c’est une carte de l’Empire ottoman. C’est en la regardant que j’ai compris notre passé et le reste.” Scrisoarea către Ceauşescu este citată de Katherine Verdery în National Ideology Under Socialism (Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu), ed. egl. p. 133. Pentru profeţiile sumbre ale lui Ionescu, vezi Radu Boruzescu, �Mémeoire du Mal – Bucarest: Fragments,” în Martor: Revue d’Anthropologie du Musée du Paysan Roumain, nr. 2 (2000), pp. 182-207.
25 Este de remarcat, totuşi, că în 1991 actualul prim-ministru (atunci ministru de Externe) se angaja pentru o eventuală reunificare �după modelul german.” Tot aşa, preşedintele Ion Iliescu denunţa în decembrie 1990 �crimele comise împotriva poporului român” (în 1940) şi promitea că �istoria va găsi o modalitate de a repune lucrurile pe făgaşul lor normal.” Vezi Charles King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture (Moldovenii: România, Rusia şi politicile culturale) (Stanford University/ Hoover Institution Press, 2000), pp. 149-150. Populaţia de limbă română din nevoiaşa Moldovă nu şi-ar fi dorit nimic mai mult. Dar România nu are nevoie în acest moment să anexeze o ţară cu o numeroasă minoritate rusă şi ucrainiană, cu un salariu mediu de 25$ pe lună (cînd este plătit) şi al cărei export cel mai renumit este de femei traficate.
26 Preţul recunoaşterii internaţionale a noului stat independent al României în 1881 a fost abrogarea legilor anti-evreieşti. în 1920 puterile de la Versailles au făcut din drepturile evreilor şi a altor categorii ne-române o condiţie a Tratatului de la Trianon. în ambele cazuri România a evitat o respectare întocmai a literii tratatelor, dar a făcut totuşi concesii şi progrese care nu ar fi existat fără presiune externă.
27 R.W. Seton-Watson, A History of the Romanians (O istorie a românilor) (Cambridge University Press, 1934), p. 554; de asemenea citat în King, The Moldovans (Moldovenii), p. 36
28 E.M. Cioran, �Petite Théorie du Destin” (din La Tentation d’Exister), Ouvres, p. 850. Originalul în franceză este: �Il y a des pays qui jouissent d’une espéce de bénédiction, de grâce; tout leur réussit, même leurs malheurs, mêmeleurs catastrophes; il y en a d’autres qui ne peuvent aboutir, et dont les triomphes équivalent à des échecs. Quand ils veulent s’affirmer, et qu’ils font un bond en avant, une fatalité extérieure intervient pour briser leur ressort et pour les ramener à leur point de départ.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s