ceva în care nu doar crezi ci te laşi absorbit
moliciunea dimineţilor de beton
trupul de ceară
fie el spart cu dinţii felinei

cum să pleci când drumul se destramă

e un rubato legat cu mătase de buricul meu

eu nu mă îndepărtez de voi, doar mă însingurez
de mine
mă însingurez ca şi cum m-aş risipi
fără aripi înafară
fără rost fără văz
doar cu pleoapa alungându-mă eu pe mine în mine înlăuntrul unui miez străin
şi drumul mă urmăreşte noaptea
zbătându-se în frânghiile carotidei
trăgându-mă după el până la marginea mării
şaua roşie hamurile pe calul de spumă când se duce în larg
aleargă scotoceşte marea cu copita
singur înghite valurile şi iarba
singură sunt sarea din lacrimile lui
dacă deşertul e acolo pe fundul oceanului singura casă unde locuieşte el atunci când se retrage din mine pentru că mă îndepărtez de ţărm în timp ce mă apropii de suntetul
acela
frânt
stins
şi apoi zvâcnind din aripi irizând
e un rubato legat cu mătase de buricul meu şi
prunc mort şi înviat de fiecare boare ce se scufundă în ceilalţi la fel cum o rază de lumină străpunge tăcerea celui mort şi îl învie pe partea cealaltă

Angela Furtună
9 iulie 2010, ora 20…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s