CUTIA CU BOMBOANE OTRĂVITE (I)

Laszlo Alexandru o cadorisește pe Monica Lovinescu, la comemorarea a doi ani de la trecerea ei la cele veșnice, cu o mică tămâiere nesinceră, cu o cutie cu bomboane otrăvite, urmată de o execuție sumară, solidarizându-se astfel cu flancul de asalt al unui puternic curent radical de gândire (pe care puțini îl mai agită astăzi, deoarece istoria nu i-a confirmat valoarea, în timp, din lipsă de argumente serioase) ce o include pe Monica Lovinescu în categoria antisemiților români notorii. Distinsul polemist și pitbull pur sânge al atacului decisiv își asumă la final zeflemeaua (Stau și azi și mă întreb: „Ce am învățat de la Monica Lovinescu?” Pot da un răspuns, scurt și cuprinzător: „M-am învățat minte!”), deși în primele paragrafe ale articolului său (publicat în revista Tribuna, Nr. 185, 16-31 mai 2010) afirmase că „unul din lucrurile importante pe care, probabil, le-am învățat de la Monica Lovinescu, din activitatea sa publică, a fost tenacitatea împotrivirii față de sistemul totalitar”. Al doilea, după cum afirmă tot L.A., ar fi fost dorința onestă de justiție.

Culmea este că, împotriva tuturor așteptărilor, Laszlo Alexandru se aruncă din plăcere într-un câmp minat, de dragul stării de asediu(care îl definește pe polemistul de vocație și de manie), deși nu este echipat corespunzător pentru acest război.

Trei sunt lacunele exercițiului său pretins critic antimonicalovinescian. Unu: metodologia utilizată de Laszlo Alexandru pentru a nega pozițiile reale ale Monicăi Lovinescu se dovedește a fi ea însăși de esență totalitară (ideologie pură, lipsa de nuanțe și de punere în epocă a acuzelor invocate, lipsa de adecvare a efectului în raport cu o cauză și alte omisiuni ce nu sunt tocmai naive…or tocmai omisiunea circumstanțială este, se știe, metoda cea mai perversă de invalidare-amputare a adevărului, cât și de manipulare a conștiințelor).

Doi: corpusul de pretinsă analiză pe care operează bisturiul lui Laszlo Alexandru este furnizat în exclusivitate numai de 1. cazuri de polemici sonore pe care Monica Lovinescu le-ar fi avut in timp cu unii scriitori evrei (disputa fundamentală e invariabil relația Holocaust – Gulag, deși L.A. defomează în mod fundamentalist și duce în hiperbolă faptele, făcând interpretări halucinante și fără corespondent în realitate) și 2. pretinse atribuiri de favoritisme oferite chipurile sistematic de Monica Lovinescu scriitorilor interbelici cu tinerețe legionară și legionaroidă (Mircea Eliade, Vintilă Horia etc.), iar acestea fiind poziționate chipurile în mod la fel de sistematic împotriva cauzelor evreiești, a justiției morale, precum și a propriei etici a neuitării.

Reproșez lui Laszlo Alexandru această tendențiozitate ideologică lipsită de susținere științifică, și o fac dintr-o postură foarte avizată atât în chestiunea Monica Lovinescu, precum și în chestiunea evreiască.

Trei: informația cu care operează Laszlo Alexandru nu mai este de actualitate, ci dimpotrivă, fragmentară și vetustă, iar această lipsă de updatare este fie premeditată, fie întâmplătoare, dar în niciun caz nu dovedește rigurozitate și binevoire.

Discuția aceasta centrată de L.A. pe pretinsul antisemitism al Monicăi Lovinescu este prin ea însăși o deformare nedreaptă și grotescă a statutului ei de gânditoare și militantă, echidistantă în timp, care s-a pronunțat ferm, just, sistematic și sonor atât în chestiunea nazismului cât și în aceea a comunismului în timp ce aproape nimeni nu vorbea despre aceste subiecte tabu– asimilându-le ca forme similare de totalitarism –, și încă într-o perioadă în care fie antifascismul, fie anticomunismul erau ori incomode ori chiar interzise, iar mai apoi, după 1989, au fost încă mai sever manipulate sau folosite constant ca arme politice și ca strategii de vendetă. Din acest punct de vedere, al echidistanței distinsei gânditoare față de nazism și față de comunism, este vizibil statutul ei de victimă a confuziilor în care cad unii hermeneuți lipsiți de talent sau de bunăcredință, și prea grăbiți să dea verdicte acolo unde nu e cazul. În fond, atingerea științifică a oricui, în ultima jumătate de veac, de mitul antisemit (ce urcă irepresibil din antisemitismul tradițional religios catolic dar și din cel ortodox plenar), dar mai ales atingerea de acest mit a unei analiste tranșante cum a fost Monica Lovinescu, este un eveniment exploziv, dureros, la fel cum orice atingere terapeutică a rănilor doare pentru început, însă vindecarea care urmează este o miză pentru care niciun sacrificiu nu este prea mare. Vorbim pur și simplu de o detabuizare care reface ordinea umanității și îi aduce pe oameni din nou în starea de a se suporta și accepta. Monica Lovinescu s-a numărat printre primii care au atras în fond atenția asupra faptului că monopolul durerii mondiale trebuie redistribuit în mod judicios tuturor victimelor totalitarismelor, nu numai celor mai explicite și tragic făcute în Europa secolului trecut, în ordine cronologică, de Genocidul Armean (1,5 milioane de oameni) sau de Shoah (șase milioane de evrei și alte categorii); să nu uităm că în România sau celelalte state din Est ori URSS, unde se duce o politică intensă și criminală împotriva memoriei anticomuniste, ravagiile comunismului abia acum au început să fie inventariate, iar consecințele care apar de la o zi la alta modifică mereu temperatura concluziilor, spre deosebire de Holocaust, a cărui cercetare și rezolvare juridică este deja un proces finalizat; Monica Lovinescu a îndrăznit să arate că rafinarea mijloacelor genocidale de la o dictatură (nazistă) la alta (comunistă) a camuflat și stilurile de suprimare a libertăților individului și uciderea sa, dar că tortura, încălcarea drepturilor omului și toate crimele comise împotriva umanității sunt incluse, în democrațiile occidentale, în principii juridice universale și de aceea nu pot fi judecate cu măsuri diferite.

Monica Lovinescu a denunțat mereu caracterul absurd al miturilor antisemite funcționale și în zilele noastre și care creează o paradoxală combinație (cu un caracter ireal, ubuesc evident) între, simultan, simbolurile evreilor ca purtători ai capitalismului mondial și simbolurile evreilor ca agenți ai anticapitalismului global, când se știe că logica cea mai elementară permite fie una, fie cea de a doua alternativă. Nimeni nu poate fi în același timp și Da și Nu, spune Monica Lovinescu, considerând ca făcătură orice teorie antisemită care se definește chipurile prin însuși contrariul ei. Politologul, filosoful și gânditorul Vladimir Tismăneanu, Președintele Consiliului Științific al IICCMER, continuatorul direcției de gândire reprezentată de Monica Lovinescu, ce se revendicase ea însăși (și) din Hannah Arendt sau Jeanne Hersch (deci cum ar putea fi, și în acest caz, antisemită, o persoană care asumă și continuă sistematic o gândire politică evreiască tare?), evocă un aspect pe care Laszlo Alexandru pare să-l ignore sau pur și simplu să-l minimalizeze, deși este unul esențial: în dialogurile sale cu Mircea Mihăieș, editate la Polirom în anul 2004 sub titlul Schelete în dulap, Vladimir Tismăneanu, la p.22, atrage atenția asupra: „poziției adoptate întâi de toate de Monica Lovinescu, dar nu numai, care spune că românii au avut patru sau cinci ani de dictatură fascistă și patruzeci de ani de dictatură comunistă, și deci cele două nu trebuie puse pe același plan”. Afirmația probează poziția M.L. de partea anti-antisemitică, iar nu antisemitică. Totuși, mai departe, Vladimir Tismăneanu este acela care susține că se delimitează de această poziție a M.L., susținând că „am menționat mereu că în România decomunizarea nu va avea loc fără defascizare și nici defascizarea fără decomunizare”, așadar abordarea savantului neagă disocierea celor doi gemeni heterozigoți, de care vorbise, în circumstanțe identice, și Alain Besançon în lucrarea Nenorocirea secolului (despre comunism, nazism și unicitatea Shoah-ului), Ed. Humanitas, 2007. Vladimir Tismăneanu accentuează o idee pe care o cultivase înaintea sa și Monica Lovinescu, dar la o altă intensitate, în acord cu alte realități politice ale epocii: „am subliniat adesea că procesul de detotalitarizare mentală presupune asumarea trecutului, confruntarea cu elementele cele mai problematice ale acestuia: ce a fost colaboraționismul, cât a știut și cât nu a știut populația românească din tragedia concetățenilor evrei. Nu era vorba de ființe de pe altă planetă, erau concetățeni pe care statul român avea obligația să-i protejeze. El nu i-a protejat, ci i-a deportat și i-a supus unor discriminări teribile”. Aceleași afirmații privind necesitatea acordării timpului trăirii cu timpul mărturisirii (Monica Lovinescu denumea toate acestea viabilitatea unui viitor care să nu rămână fără martori), și pe care V.T. le susține de vreo douăzeci de ani, le făcuse cu câteva luni înainte și Jaques Julliard, prefațatorul cărții în care Florin Țurcanu vorbea despre Mircea Eliade ca prizonier al istoriei: Mircea Eliade – Le prisonnier de l’histoire, préface de Jacques Julliard, Editions La Découverte, Paris, 2003. Parcă urmând destinul lui Eliade, care a fost strivit politic de ciocnirea dintre două sisteme totalitare din care orice ar fi ales ar fi ieșit vinovat în ochii publicului, Monica Lovinescu trăiește, și deci înțelege, aceeași tragedie. În timp ce vocea sa denunță ororile Holocaustului, aceeași voce le denunță și pe cele ale Gulagului, însă oamenii, în anii 90 timpurii, sunt încă prea aproape de istorie și de timpul pasiunilor ei, așa încât pozițiie antagonice și ireconciliabile încă strivesc limpezimea analizei și profunzimea hermeneuticii. Pare că înșiși morții celor două genociduri parțial simultane se înfruntă în direct prin polemicile vorbitorilor, ce nu reușesc să găsească tonul propice argumentelor și comunicării. În acest registru, de probleme complexe și în aparență încă ireconciliabile, Monica Lovinescu are tăria să susțină răspicat (vezi volumul Diagonale, Seria Procesul Comunismului, Ed. Humanitas, 2002, p.5) că i se pare absurd să nu ai dreptul în anii 90 (după căderea comunismului, să vorbești de rău scriitorii compromiși în comunism, oprobriul fiind rezervat numai celor „fasciști”. Autoarea, deși declară că detestă autocitările, aduce aminte asupra textului ei din Revista 22 (reprodus și în volumul Insula Șerpilor, Ed. Humanitas, București, 1996, p.299): „…îți vine să te întrebi dacă nu cumva ești victima unei halucinații. Nu cumva Romania a stat o jumătate de veac sub o stăpânire legionară iar comuniștii sunt aceia care au deținut puterea doar câteva luni de zile, și apoi, băgați în închisoare de Antonescu, n-au mai ieșit decât prin 1964 din temniță?” Evident, textul de față nu a făcut-o simpatică pe autoare, devreme ce criminalul de război Ion Antonescu pare să figureze într-o postură aparent favorabilă, dar păcatul acestei posibile atribuiri este meritul exclusiv al unui cititor neavizat, rău intenționat sau neatent, pentru că în realitate ironia autoarei accentuează faptul că criminalul de război Ion Antonescu monopolizează de decenii piața publică de oprobrii, în timp ce criminalul Ion Iliescu scapă mereu de Justiție, într-un regim neocomunist și neostalinist ce își desăvârșește opera de spălare a creierului populației în privința păcatelor comunismului. Cu exasperare deplină în fața acestor realități, Monica Lovinescu se întreabă, nu fără dreptate (p.6): „Nu trăim într-o țară unde se poate scrie că Ana Pauker n-a fost „criminală”, în timp ce acest calificativ le este rezervat numai lui Eliade sau Cioran, în ultima vreme chiar și lui Eugen Ionescu?” Mai departe, incomoda gânditoare dă verdictul, nu mai puțin incomod: “negaționismului de dreapta îi urmează, depășindu-l în amploare, un negaționism de stânga”. (Va urma)

(Apărut în revista Acolada, nr. 6, 2010 – Director General Radu Ulmeanu, Director Gheorghe Grigurcu)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s