DREPTUL  LA  ZBUCIUM

Când lumea care a iertat totul uită deopotrivă şi miza iertării, şi miza memoriei. O glosă a amneziei totale şi a decadenţei absolute


1. Pe blogul său, devenit jurnal şi revistă, initulat sugestiv Memorie, Libertate, Moderaţie (iată dominantele unei conştiinţe exemplare, ce ştie să rămână lucidă, în ciuda tuturor presiunilor), Vladimir Tismăneanu prezintă cea mai recentă apariţie semnată de Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, Ed. Humanitas, 2010, mizând în dozajul optim pe analiza traumei post-totalitare: „Intr-un univers al schimbarilor la fata si al lasitatilor abjecte, Gabriel Liiceanu ramane exponentul acelui ethos formulat paradigmatic de Petru Cretia: “”Cei inadaptabili trebuie sa dea intr-o lume directia miscarii si a cristalizatiuniii, nu canalia moale si compatibila ca ceara”. Lamento si memento, cartea lui Gabriel Liiceanu este o nelinistitoare invitatie la anamneza, chinuitorul efort al unui intelectual autentic de a respinge impostura, tupeul si minciuna„:

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/07/01/gabriel-liiceanu-intre-revolta-si-melancolie-2/

Citind la rândul meu acest splendid volum  semnat de Gabriel Liiceanu, meditând apoi la interpretarea făcută de Vladimir Tismăneanu, realizez că suntem ultimele generaţii afectate şi preocupate de efectele genocidului fizic, afectiv şi mental produs de comunism; după noi, s-au născut generaţii care nu mai pot face comparaţii, şi pentru care actuala degradare – pe care eu, sau Gabriel Liiceanu ori Vladimir Tismăneanu o deplângem -, s-a instituit ca o nouă normalitate. Reparaţiile morale întârzie, lustraţia şi autolustraţia a fost delegitimată de toate coaliţiile parlamentare, laşe, cu excepţia unor minime cazuri, deoarece elitele comunismului românesc şi-au perpetuat de fapt puterea, rămânând la cârmă, deşi au migrat sub diverse steaguri politice, şi singurul lucru concret pe care l-au făcut bine a fost continua politică de eliminare definitvă a victimelor, deci a martorilor.

În toţi aceşti douăzeci de ani de la aşa-zisa cădere a comunismului în România, oamenii oneşti şi conştiinţele curate nu au văzut decât efortul constant al puterilor de a instala amnezia şi manipularea, asistând la pervertirea societăţii civile într-o masă de sclavi ai consumerismului, ai clientelismului şi ai politicianismului lucrativ. Intelighenţia din România nu a supravieţuit acestui tsunami susţinut pe plan intern de alianţele politice perverse instituite pentru salvarea nomenclaturii comuniste iar în plan geopolitc de noile alianţe suprastatale implicate 1. în reîmpărţirea sferelor de influenţă şi 2. în gestionarea arhivelor, a traumelor şi a moştenirii internaţionale comuniste. Ici-colo, câte o minte trează şi limpede (cazurile Sorin Ilieşiu sau Teodor Mărieş sunt cele mai ilustre şi recente) sau câte o insulă de prieteni de bunăcredinţă şi nepervertiţi, care formează un lanţ uman de apărare împotriva suicidului colectiv, fiindu-şi unii altora veritabili colaci de salvare (Viorel Padina, Devis Grebu şi grupul de prieteni din AVP Blog) semnalează şi analizează derapajele profunde, structurale, semaforizează nebunia şi haosul ce pun stăpânire pe România, se sacrifică pentru a trage semnale de alarmă, îşi dau sufletul şi îşi cheltuiesc ultimul pol din viaţă pentru o gură de normalitate.

Am adăugat recent, la rândul meu, în acest cerc de prieteni ai normalităţii, o meditaţie sfâşietoare la tema semnalată de DespinaVestea privind asasinatul în masă ce se comite în ultima vreme asupra intelectualilor, a oamenilor de cultură şi a artiştilor români, de fapt asupra tuturor conştiinţelor care mai prezintă o ameninţare potenţială sau certă în calea Noii Ordini:

“Intelectualii au fost si sunt eliminati fizic , inclusiv prin incurajarea emigratiei”, spune DespinaVestea, ca si noi…
Recentissim, sub presiunea diverselor razboaie atipice (terorism media, comunicational si economic), esecuri (economic, politic, democratic) si prostii, Romania de azi redevine neprietenoasa cu cetatenii ei, mai ales cu oamenii liberi, cu constiintele democratice si cu personalitatile moderne.
Se striga din nou “moarte intelectualilor”, “moarte artistilor”, “moarte fiintei” in general, se urla, se instiga la violenta mentala, afectiva si lingvistica sau fizica…si asta imi aminteste de Jurnalul lui Mihail Sebastian. Deci, nu e nimic confuz, aici e vorba de faptul ca lumea noastra derapeaza cu siguranta, galopeaza catre un minus esential de civilitate si de democratie. Ceea ce inseamna, asadar, ca putem deja sa masuram in societatea in care traim, cateva grade de fascism in plus, cu compozitie legionaroid-totalitara (adica neindeoielnic o mixtura de extremisme dreapta-stanga si jur-imprejur care ne este lipita cotidian de creier prin discursul media-politic din Agora pierzaniei).

Textul dvs., – la rigoare, o pagina de jurnal de lagar post-totalitar si, simultan, neo-totalitar -, draga Prietene si Maestre Devis Grebu, este insotit de lucrari grafice exceptionale: eu vad in ele o hermeneutica (partial autoanalitica) a unei stari de saturatie, de ura de sine, de sfaramare a sinelui, e o deconstruire a esecului homunculului ce nu mai raspunde starii de unitate a unui ego in propria sa proiectare corticala…
Ce se intampla cu oamenii expusi unei presiuni atat de mari si unei stari de implozie psiho-sociala imensa? Asistam la o combustie fara precedent a starii de constiinta a civilizatiei. Cu alte cuvinte, suntem pe punctul de a recunoaste ca civilizatia romaneasca actuala – asa cum e ea – ne incomodeaza, ca ne putem rasuci in propriul suflet ca intr-un mormant de iluzii, ca ne putem inclesta unii de ceilalti si ne putem distruge unii pe ceilalti fara a mai avea vreun sentiment de vinovatie, ci mai degraba impulsuri motivante. Distanta critica dintre omul occidental modern armonios (construit progresiv, mental, in noi) si teroristul barbar oriental (ce s-a dezvoltat in fiecare din noi sub forma de ecouri seriale ale vietii noastre sociale si politice dizarmonice) a crescut cu o viteza exponentiala intr-un interval scurt de timp, conducand la o schizoidie si la o fractura totala de personalitate, dincolo de care omul nu se mai poate conserva si devine un lant de clone fractalizand absurdul, statusul nebuniei colective, certitudinea dementei perfecte a unei ruini ce a fost candva Cetate.
Ce se intampla cu colesterolul sau trigliceridele noastre ce se impotrivesc stresului nici nu mai conteaza, atata vreme cat mai importanta este degenerarea sufletului-mintii…

Ce putem face?
Ne prefacem ca nu facem nimic, dar de fapt prefacem in negare ceea ce inca nu s-a prefacut in creatie si autoperfectionare, ne prefacem ca rezistam si asteptam sa vedem cum ceea ce nu se face decat in stari de urgenta se face acum si in stari de cronicizare a nesigurantei si a anxietatii autolitice: ne dam cu capul, pe dinauntru, de zidurile si de proiectiile gresite care ne-au alterat esenta, ne zbatem in propria plasa la fel cum niste pesti in propria burta, ne mistuim gandurile de ingrijorare si dezgust (des-gust) si ne perpelim bine…ideea e ca dupa acest holocaust al gandurilor si cuantelor ce ne modifica ADN-ul si programul de individ si de specie, sunt unii care chiar se vor ridica si vor umbla, vor fi din nou sau vor fi si mai vii decat viii, vor vorbi despre alte adevaruri si vor trai la un alt nivel de contiinta…Restul NU.

Suntem din nou prinsi in menghina “omul e sub vremi rele”, iar ceea ce simtim este cumplita scurtcircuitare a refuzului Raului.

Draga Devis Grebu, draga AVP, draga DespinaVestea si dragi Ceilalti, noi am intrat, ca fiinte, intr-un accelerator de constiinte ce tocmai s-a pornit. Sa ne privim pentru ultima oara, convinsi fiind ca, la final, nu ne vom regasi, aceiasi, si mai ales aceiasi in acelasi timp…

Asta imi spun mie desenele lui Devis Grebu si cuvintele lui Devis Grebu, de parca ar fi propriile mele proiectii si cuvinte-ganduri. Cumva, sunt multumita ca plec ACOLO cu constiinta ca suntem ACUM si AICI, un COR de voci care interpreteaza aceeasi partitura, favorabila si compatibila cu VIATA NORMALA…

…………………………………………………………………………………………………..

Discursul lui Devis Grebu şi desenele ce îl însoţesc în manieră atât de sugestivă, şi la care făcusem referire la finalul meditaţiei mele, pot fi urmărite pe blogul lui Viorel Padina and Devis Grebu:

http://viorelpadina.wordpress.com/2010/06/30/“-despre-onoare-intelectuala-in-timpuri-intunecate-“/

Suferinţa despre care vorbesc generaţiile noastre, cele  care mai au memorie antitotalitară, este una etică şi juridică. Pentru că vine din credinţa că nu s-a făcut dreptate în decembrie 1989, dar nici mai târziu, când., dimpotrivă, îndepărtarea de spiritul de dreptate a devenit tot mai evidentă. Dar generaţiile noi care, prin vigoarea tânără, şi-au cucerit dreptul la noua istorie, nu mai au această problemă, de fapt nu au nicio problemă cu totalitarismul, pe care nu l-au trăit. Pe acest defazaj biologic generaţionist şi pe această spălare a creierului a mizat gruparea Ion Iliescu et Co., în momentul în care, adjudecându-şi în mod necinstit puterea în 1989, a salvat nomenklatura comunistă de la condamnare, a dus-o la machiaj  şi a consolidat-o apoi juridic şi economic, sub diverse travestiuri de privatizare şi politice, în anii ce au urmat, „admirând-o” astăzi, în fine, în toată splendoarea ei , în perfecţiunea cinică şi absolut metastatică pentru această lume care s-a transformat, graţie acestei nefericite nomenklaturi,  în iad, cum bine observă Gabiel Liiceanu, în Întâlnire cu un necunoscut.

Mai departe începe haosul din noi şi din jurul nostru. Ce se întâmplă cu popoarele atunci când principiul iertării publice este aplicat doar în folosul reducerii zbuciumului individual


2. Revenind la zbuciumul invocat de Gabriel Liiceanu, în cartea Întâlnire cu un necunoscut, Ed. Humanitas, 2010, sau de Vladimir Tismăneanu în constantele sale teme de studii ori articole de atitudine, sau de Devis Grebu în meditaţia invocată http://viorelpadina.wordpress.com/2010/06/30/“-despre-onoare-intelectuala-in-timpuri-intunecate-“/ precum şi în psihoglifele artei sale grafice http://www.devisgrebu.com/en/index.html , ori de către mine în cartea La anul, la Ierusalim o carte, volumul I,  dar, mai nou, şi în volumul Laptele negru (Ed. Hasefer, 2010), de Norman Manea (cu o metodologiea eticilor)…ei bine, acest zbucium reprezintă o tensiune extremă de (auto)salvare.

Esenţa zbuciumului priveşte înţelegerea iertării, dar şi metodologia abordării chestiunii iertării, la ieşirea din totalitarism.

Iertarea poate fi prematură, în absenţa înţelegerii„, observă Norman Manea (aşadar există şi premiza unei iertări greşite, atunci când e aplicată în doze eonate sau în momente neadecvate scopului, n.m.); Norman Manea invocă în cartea sa citată mai sus (p.66-105) un binevenit studiu intitulat Posibilităţi şi limite ale iertării, de Rebekah Nelson (o aplicaţie de analiză pe cartea The Sunflower: On The Possibilities and Limits of Forgiveness, Knopf Publishing Group, 1998 semnată de Simon Wiesenthal http://www.amazon.com/Sunflower-Possibilities-Forgiveness-Expanded-Paperback/dp/0805210601 şi cu o bibliografie ce cuprinde referinţe ca: Rebecca Goldstein, Matthew Fox, Nechama Tec, Moşe Bejski, Christopher Hollis, Dennis Prager, Eugene J. Fisher, Cardianl Franz Korig, Theodore M. Hesburgh, Robert McAfee Brown, Arthur Hertzberg, Susannah Heschel, Mark Gouldem, Abraham Joshua Heschel, Alan Berger, Smail Balic, Hans Habe, Eva Fleishner, Andre Stein, Robert Coles şi alţii).

Esenţa cărţii şi a exegezei invocate de Norman Manea rezidă în şase teme, asupra cărora nu contenesc să mediteze astăzi, şi în spaţiul nostru, cei câţiva intelectuali şi cărturari care refuză amnezia: 1. înţelegerea divergentă a iertării la evrei şi la creştini, 2. cine poate ierta?, 3. există remuşcări reale?, 4. motive pentru susţinerea ideii de iertare, 5. motive pentru respingerea iertării şi 6. ideea de iertare prematură.

Discuţiile despre posibilităţile şi limitele iertării nu sunt deloc agreate în spaţiul românesc, unde diverse persoane incredibil de abile au implementat intens ideea că anticomunismul e o iluzie şi că e prea târziu pentru chestiunea condamnării comunismului sau a iertării, care şi-ar fi ieşit, chipurile, din logică. Tocmai de aceea  etica neuitării susţinută de Norman Manea, dar şi de Monica Lovinescu şi Vladimir Tismăneanu, reprezintă un tip de gândire neagreat în România contemporană politică.

Dacă un Christopher Hollis, citat la p.81, considera că, „teologic vorbind, nu există nicio diferenţă între creştini şi evrei – în chestiunea iertării -, tocmai datorită principiului fundamental, anume acela că legea lui Dumnezeu este legea iubirii – şi pentru creştini, şi pentru evrei”, mai departe este sugerată o necesară diferenţă, pe urmele premizei sesizate de Dennis Prager: „există o importantă diferenţă între Iudaism şi Creştinism sau poate chiar între creştini şi evrei, care stă în înţelegerea diferită a iertării, şi până la urmă în felul în care reacţionează la apariţia răului„.

Tradiţia evreiască susţine, prin Eclesiast, că există un moment al iertării, dar şi unul al urii, în timp ce pentru creştini Isus a schimbat această tradiţie prin Predica de pe munte – ca doctrină a iubirii şi a umanităţii, opusă urii (p.84). O distinţie necesară  se adaugă, atrage atenţia Susannah Heschel (citată tot de R.N.), atunci  când se produce discuţia asupra crimei şi denigrării: „În religia iudaică, conform căreia iertarea cere atât ispăşire, cât şi răsplată, există două păcate ce nu pot obţine iertarea: crima şi distrugerea bunului nume al cuiva. În aceste situaţii este posibilă doar ispăşirea, niciodată iertarea„(p.85). În tot acest timp, la creştini, iertarea se acordă pentru ambele situaţii.

Etica neuitării îşi trage seva din etica evreiască aplicată contextului subuman al genocidului, pentru a evita posibilele slăbiciuni, ambiguităţile morale şi iertările lipsite de adecvare, care ar pune în pericol soarta unui popor, fie el poporul evreu (cel mai lovit în istorie de ameninţarea totalitară), sau orice alt popor. A nu gestiona raportul iertare-ură echivalează cu a transforma zbuciumul etic în exerciţiu de nebunie sau de anomie totală.

La p.97, se reafirmă răspicat care sunt consecinţele ignorării răului şi ambiguizării crimelor: „Într-un fel, lumea şi umanitatea şi-au permis să ignore. Şi poporul evreu a simţit atunci o neîndoielnică nevoie, în întregime justificată, să persiste în a-şi  reaminti crimele regimului nazist, în a nu uita de biserica creştină şi de ordinea mondială care a ales să nu sancţioneze acţiunile criminale„. Vine la rând, cu un argument solid, şi Susannah Heschel: „dificultatea nu stă în iertare, ci mai degrabă în felul în care victimele şi descendenţii lor pot trăi fără amărăciunea răzbunării, fără să-şi piardă umanitatea atunci când aud ţipetele familiei lor pierdute„. La care Cynthia Ozick intervine cu o nuanţă decisivă: „iertarea cultivă sensibilitatea faţă de criminal cu preţul ignorării victimei” , conducând aşadar la acoperirea urmelor trecutului, la spălarea creierului şi la înmormântării definitive a victimei şi a memoriei sale.

Problema iertării atrage după sine sau nu împăcarea şi armonia, individuală şi publică. De aici şi speranţa că zbuciumul care mistuie conştiinţele publice poate fi redus.

Tradiţia evreiască şi conştiinţa umană, citim la p.99, arată că, în absenţa dreptăţii şi a împăcării publice, nu poate fi linişte, împăcarea rămâne vis.

Experienţa acumulată pe acest filon de gândire probează din ce în ce mai mult  că Vladimir Tismăneanu avea dreptate atunci când a atras atenţia asupra faptului că decomunizarea nu se va petrece decât împreună cu denazificarea, adică şansa recuperării normalităţii pentru lumea noastră va veni prin tratarea simultană a celor doi fraţi heterozigoţi ai totalitarismului din secolul trecut.

Numai atunci când binomul iertare-ură nu va mai alimenta doar o slabiciune fundamentală a societăţii, punându-ne pe toţi în pericolul repetării derapajelor, ci va administra corect  binomul homeostaziei psiho-sociale format din raportul memorie-conştiinţă, vom putea vorbi de şanse reale pentru a reduce zbuciumul în van al minţilor lucide, irosite de absenţa dreptăţii sociale şi a justiţiei.

Altminteri spus, numai atunci când iertarea nu va fi neomenească, prin indiferenţa ei, pacea conştiinţelor va deveni posibilă.

Angela Furtună

3 iulie 2010

Anunțuri

Un gând despre “Dreptul la zbucium

  1. Aveti dreptate sa va zbuciumati.Suntem se pare multi care avem aceleasi trairi emotionale
    Problema este intr-adevar foarte, foarte grava iar cei care au sesizat-o s-au strans in ultimii ani pe bloguri ca s-o comenteze.Pentru ca numai blogurile au mai ramas libere la exprimarea opiniiilor.In rest presa scrisa , radioul, televiziunea au fost acaparate de stanga.Mai nou constat ca s-a infiintat din nou PCR- ( nu inteleg cum pentru ca stiam ca fusese scos in afara legii).
    Este neaparat nevoie sa se faca ceva concret,sa fie explicata toata propaganda stangista actuala de desfiintare a intelectualilor a celor care incearca sa gandesca si sa judece logic.
    Fara o organizare in acest sens intelectualii conservatori ,de dreapta sunt condamnati la extinctie .
    Este foarte bine ca exista ICCMER care ar putea fi centrul unei astfel de initiative.
    Organizarea trebuie sa cuprinda neaparat si o televiziune care sa spuna lucrurilor pe nume, sa explice populatiei ca stanga nu face decat propaganda si ne duce la saracie iar saracia inseamna lipsa libertatii si dictatura.
    Chiar discutam cu un blogger mai tanar ( Riddick) ,care vede lucrurile extrem de clar ca istoria o fac cei care se organizeaza mai bine .
    Deci asta ar trebui sa facem ca sa supravietuim noi , nepotii nostri dar si neamul nostru
    Este nevoie cred de o initiativa foarte ferma si hotarata in sensul celor de mai sus.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s