2010 – Cincizeci de ani de la plecare

CLARA  HASKIL  –  ZBORUL  PĂSĂRII   MĂIASTRE  DEPARTE  DE  CASĂ

Clara Haskil vazuta de Marcel Iancu

Moto:

Cu moartea Clarei Haskil am devenit mai săraci, dar existenţa noastră a fost îmbogăţită prin viaţa sa” (Ferenc Fricsay)

“În viaţa mea am întâlnit trei genii, pe Clara Haskil, pe Einstein şi pe Winston Churchill“(Charlie Chaplin)

A avut România ambasadori buni de-a lungul timpului? Fără îndoială că, în măsura în care a fost o ţară furnizoare de inteligenţă şi de excelenţă, România a produs voci distincte,  ce au putut ridica individualitatea lor creatoare la statutul de limbaj universal. În acest sens, singurii ambasadori credibili şi de valoare ai României în lume s-au dovedit a fi, de-a lungul timpului, elitele creatoare. Prezenţi dintotdeauna în Europa, românii vizionari s-au exprimat mai ales prin intermediul artiştilor şi oamenilor de cultură, prin excelenţa spiritului şi a intelectului, confirmând oarecum observaţia pe care o făcea acum ceva vreme asupra europenităţii şi scriitorul francofon de origine elveţiană  Denis de Rougemont, fondatorul CEC – „Centre Européen de la Culture„, în 1950: “Europa (…) este un ideal pe care spiritele moderne, cele departe văzătoare, l-au aprobat de un mileniu”. Aşadar, Europa nu a fost şi nu reuşeşte să devină un proiect exclusiv  economic şi politic mamut, ci rămâne o irepetabilă civilizaţie iudeo-creştină şi greco-latină, căreia i se asociază o paradigmă identitară multiculturală specifică. În cadrul proiectului european, România joacă un rol specific şi important: vorbind o limbă latină, dar, pe de altă parte,

stând sub semnul religiei ortodoxe, România a mediat cu  vocaţie dialogul dintre Occident şi Orient. Românii definesc însăşi tranziţia dintre Orient şi lumea catolică şi protestantă, iar civilizaţia aceasta de trecere este posibilă graţie melanjului de culori culturale diverse ce intervin în peisajul multicultural şi multilingvistic prin comunităţile de unguri, evrei, germani, saşi, secui, şvabi, polonezi, armeni, turci, tătari, ţigani, ruşi, lipoveni, ucraineni, albanezi, sârbi, şi alte culturi mai mici. Diversitatea culturală a salvat România de la distrugerea indusă pe marginea marilor imperii de culturile tensiunii asimilaţioniste, comutând miza supravieţuirii de pe falsa temă a majorităţii etnice, pe paradigma, rezonabilă, de partajare responsabilă a condiţiei umane. Un spirit metanaţional rezonabil (imagined community, v.  Benedict Richard O’ Gorman Anderson) a reuşit să producă o percepţie salvatoare a europenităţii româneşti, cu câteva excepţii istorice regretabile (pusee politice utopice ultranaţionaliste imposibil de evitat, furnizate de istoria recentă a exceselor produse la joncţiunea dintre imperiile aflate în expansiune  reciprocă).

A avut România ambasadori care au salvat în mod miraculos pe plan internaţional imaginea compromisă de excesele politicului, iar pe plan intern criza morală fără sfârşit a românităţii?

Prin personalităţile sale culturale de top – veritabile individualităţi performante –, România a avut ambasadori ce au contribuit la dezvoltarea lexicului internaţional al excelenţei.

Clara Haskil a fost un astfel de ambasador. Renumită pentru interpretarea repertoriului clasic şi romantic timpuriu, Clara Haskil a reprezentat în epoca sa un reper în interpretarea lui Mozart (deţinând pentru câteva decenii un monopol al virtuozităţii), Beethoven, Schubert, Chopin, Schumann şi Scarlatti.  Poate că, avansând pe un teren speculativ, există şi predestinarea numelui, pentru că rădăcina ebraică haskil desemnează înţelepciune. Şi oare nu înţelepciunea a dominat însuşi stilul de interpretare al Clarăi Haskil, definit, în maniera frecventată indeobşte de violonişti şi mai puţin de pianişti, prin echilibrul perfect între puritatea tonului, limpiditatea frazării,  transparenţa serenă şi seninătatea inspirată? Calea prin care acest copil-minune nu s-a irosit, ci a devenit un talent confirmat şi un model de urmat a fost, fără îndoială, una înţeleaptă. A ales valoarea autentică, primatul absolut al desăvârşirii şi autoritatea supremă a artei, şi nu succesul cu orice preţ, A ales să lupte cu reticenţele misogine ale timpului prin afirmarea unei demnităţi publice şi personale extrem de rare. Valoarea sa era dublată de modestie, exigenţă şi de simţul echilibrului, precum şi de o capacitate uriaşă de muncă şi autodesăvârşire. Ceea ce a uimit mereu la Clara Haskil a fost şi atitudinea sa de afirmare perpetuă în ciuda tuturor barierelor, ca preambul al unui germen de feminism personal obsedat de afirmare şi neconsimţând să ceară permisiunea de a exista. În momentul când a descoperit-o, presa newyorkeză scria despre ea: „prestaţiile româncei Haskil sunt mai mult decât o manifestare muzicală, ele ne fac martori ai unificării omului cu geniul“.

Talentul ei a fost de nenumărate ori omagiat în Capitala Europei, Bruxelles, pe când tânăra pianistă, ce începuse să se afirme cu brio în lume, reuşea să cucerească presa de specialitate – fără a avea vreun lobby puternic şi fără a beneficia de campaniile de PR  de astăzi, deşi cariera ei s-a bucurat totuşi de câteva prezenţe binefăcătoare, între care George Enescu, Prinţesa Winnaretta de Polignac, Contesa Pastre, dirijorul Herbert von Karajan, Dinu Lipatti (un prieten rar, pe care l-a susţinut la rândul său), Charlie Chaplin şi mulţi alţii.

Herbert von Karajan prefaţează cu elogii sincere volumul lui Jérôme Spycket despre viaţa Clarei Haskil, editat şi în România în 1987, la Editura Muzicală: „Ascultând-o cântând un concert de Mozart sau Beethoven, aveai senzaţia că totul era corect în mod natural – tempi, nuanţe, frazare – ceea ce suscita între dirijor şi solist un dialog care făcea inutilă orice discuţie prealabilă, pusă la punct cu oricâtă trudă. Şi artiştii-muzicieni din orchestră, atât de sensibili la calitatea acestui acord, erau uluiţi de la prima repetiţie şi aveau o plăcere vădită să o acompanieze”.

La începutul anilor 1920, pe când cucerise publicul european atât prin arta sa interpretativă, cât şi graţie personalităţii şi expresivităţii sale artistice, Clara Haskil (7 ianuarie 1985, Bucureşti – 7 decembrie 1960, Bruxelles) devenea unul dintre românii pentru care la Bruxelles se făceau reverenţe şi se scandau repetat cuvinte de laudă: Bravo, Clara Haskil! , Bravo Roumanie!

Anul trecut, pe 29 septembrie, Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică şi Institutul Elveţian din Veneţia au dedicat o seară personalităţilor născute în România care au avut o contribuţie remarcabilă în domeniul interpretării pianistice şi al cercetării tradiţiilor muzicale: Dinu Lipatti, Clara Haskil şi Constantin Brăiloiu.
După o prezentare a activităţii şi locului lor în cultura europeană a secolului al XX-lea a fost proiectat filmul documentar „Triptic: Constantin Brăiloiu, Clara Haskil, Dinu Lipatti. Călătorie melancolică” (1997),  de Ana Simion. (La realizarea filmului au participat Ivo Zanetti, Mihai Tănase, Mălin Muşatescu şi Doru Segall).

De-a lungul carierei sale,  Clara Haskil a colaborat cu câteva orchestre celebre pentru viaţa muzicală internaţională: Orchestre de la Suisse Romande, Orchestre Nationale Paris (Radiodiffusion-Television Française), Orchestre des Concerts Lamoureux – Paris, Orchestre de la Société des concerts du Conservatoire – Paris, Wiener Symphonie Orchester, Philarmonia Orchestra London, Philarmonia Orchestra of England, Mozarteum Orchester Salzburg, Stadtorchester Winterthur, Orchestra stabile dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia, Bayerisches Stadtsorchester,  Festival Orchester Prades,  Festival Strings Lucerne, Berliner Philarmoniker, Orchestre National (de la Société Philarmonique) – Bruxelles, Orchestre du Conservatoire de Montreux, Orchestre Philarmonique de la Haye, Orchestra Radio Svizzera Italiana, Philadelphia Orchestra, Boston Symphony Orchestra, The Philarmonic Symphony Society of New-York, National Symphony Orchestre New-York, Filarmonica „George Enescu”…Pentru câţiva dirijori cu care a colaborat, Clara Haskil a rămas o amintire de neuitat: Leopold Stokowsky,  Enrique Fernandez Arbos, Monteux Pierre, Felix von Weingartner, Sir Hamilton Hardy, Carl Schuricht, Herman Scherchen, Luc Balmer, Ferencz Fricsay, Otto Klemperer, Pablo Casals, Charles Munch, Bernard Paumgartner, Paul Sacher, Carlo Maria Giulini, Willem van Otterloo, Pierre Colombo, Albert Doyen, Paul Paray, Igor Markevitch, Herbert von Karajan, Sir John Barbirolli, Paul Hindemith, Ernest Ansermet, Mario Rossi, André Cluytens, Eugen Jochum, Alceo Galliera, Felix Raugel, Georg Szell, Joseph Krips, Paul Klecki, Hans Rosbaud, Heinz Unger, Leopold Casella, Erich Schmids, Roberto Benzi. Dirijorii români care au evocat-o cu laude pe Clara Haskil sunt:  Dimitrie Dinicu, George Enescu, George Georgescu, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Sergiu Celibidache, Edgar Cosma.

Interesantă este rememorarea succeselor obţinute de Clara Haskil la Bruxelles. Erau zile de glorie, în care se vorbea cu entuziasm de pianista româncă, de noua stea a muzicii, de origine română, de copilul-minune al artei interpretative româneşti şi europene. Memoria acestui moment al carierei Clarei Haskil, produs în primăvara vieţii sale, se reflectă în presa de specialitate a vremii. Răsfoind notele cercetării biobibliografice a lui  Jérôme Spycket în presa europeană, se observă abundenţa articolelor şi cronicilor laudative la adresa Clarei Haskil, semnate de cei mai exigenţi analişti ai vremii. În cele ce urmează, se citează doar câteva, alocate anilor tineri, când Bruxelles-ul cade la picioarele Clarei Haskil, iar Elveţia o adoptă.

În 1923, pe 7 februarie, concertul Clarei Haskil de la Bruxelles includea în program Concert în re minor de J.S.Bach (transcripţie Stradal), două sonate de Scarlatti, Sonata op. 109 de Beethoven, Carnavalul op. 9 de Schumann, Maja şi privighetoarea de Granados, Apus pe lacul Ogwen de J. Jongen, Jocuri de apă de Ravel, Asturias de Albeniz.

Peste numai o zi, presa de primă mărime de la Bruxelles a scris cu exaltare despre acest eveniment de excepţie.

În Indépendance belge din 9 februarie 1923, E. Closson aminteşte că “nici nu ne-am fi gândit să pierdem recitalul pianistei românce Clara Haskil, care a cântat anul trecut într-un hotel particular la Bruxelles, când a fost remarcată în mod deosebit. Întâlnirea de ieri a fost de-a dreptul senzaţională…

Întregul program a fost executat într-un fel pe care, în ce ne priveşte, n-am ezita să-l calificăm drept de neuitat. Că această gingaşă tânără scoate cu braţele ei subţiri o sonoritate atât de bogată, de plină, iată ceva uimitor. Dar la aceasta se adaugă o virtuozitate cert uluitoare, şi mai ales calităţi de stil şi de expresie, care îi permit să abordeze cu o egală superioritate lucrările cele mai diferite. Ea a avut în Bach măreţie, şi în opusul 109 de Beethoven (din ultima perioadă), tot lirismul şi impulsivitatea care trebuia. Nu am auzit niciodată acest Carnaval de Schumann, unde se exprimă tot romantismul “speculativ” al poetului-muzician şi filosof, interpretat cu mai mult spirit, fantezie şi vervă, fără a renunţa la claritatea care făcea să apară cele mai mici detalii. Cât despre cele două sonate de Scarlatti sau Asturias de Albeniz – cântat într-o mişcare ameţitoare – au fost uluitoare.

Ne vom aduce aminte de această întâlnire.

Succesul domnişoarei Haskil s-a stabilit  de la început şi s-a transformat în cele din urmă într-un veritabil triumf. Ea s-a afirmat ieri ca una dintre pianistele de frunte ale timpului său.

În ceea ce ne priveşte, dorim sincer să o reascultăm într-una din marile noastre instituţii de concert”.

Peste alte două zile, la 11 februarie 1923, cotidianul L´Eventail consemna, nu mai puţin extaziat: “Pianista română, dra. Clara Haskil, care se prezenta pentru prima oară publicului nostru, s-a impus dintr-o dată, datorită admirabilului său talent, cântului strălucitor şi frumoasei sale personalităţi…Nu se poate să-i slujeşti mai bine pe maeştri, nu se poate să te identifici mai mult cu ei”.

Pe 12 februarie 1923, Journal du Midi, scria, la rândul său:

“Recitalul dat de celebra pianistă română Clara Haskil în sala Uniunii coloniale va conta printre cele mai bune ale stagiunii…Tot programul a fost executat cu un stil perfect, cu o delicateţe a tuşeului, o virtuozitate, un simţ musical întru totul admirabile. Dra. Haskil este cert una dintre cele mai remarcabile pianiste ale acestui timp”.

Etoile belge, numărul din februarie 1923, adăuga noi clipe de triumf:

“Unul din recitalurile de pian care va lăsa cea mai profundă impresie este cel al drei. Clara Haskil, tânăra pianistă română excepţional dotată…Este un temperament, o personalitate din cele mai interesante şi mai complete. Toate expresiile sunt în egală măsură bine redate în această interpretare rând pe rand gravă, spirituală, pasionată, tandră sau strălucitoare. Nuanţările ei sunt minunate, iar supleţea, claritatea şi tuşeul ei sunt pur şi simplu admirabile.

E ceva genial în această interpretare extraordinară, atât de naturală totuşi, încât pare că nu este conştientă de propria sa perfecţiune…

Cronică din Feuille d´Avis de Lausanne, apărută după interpretarea Concertului de Rahmaninov, (reluat în Bruxelles):

Talentul drei. Haskil este incomparabil şi chiar inegalabil. Am avut iluzia (lăsând de-o parte anacronismul) că acest concert fusese gândit pentru a permite drei. Haskil să determine să fie aplaudat unul din cele mai mari talente pianistice cunoscute”.

Gazette de Lausanne” consemnează şi ea: “Oricât ar fi de minunate orizontul inteligenţei sale, uşurinţa supremă a tehnicii şi tot ansamblul celor mai mari calităţi împletite armonios, nu e deajuns pentru a explica vraja pe care o exercită asupra publicului. Interpretarea sa e o încântare şi un balsam. Pianul Clarei Haskil nu mai e pian. Muzica e cea care îl animă. Muzica pe care ea o traduce şi o însufleţeşte prin viaţa ei interioară”.

Anul 1924 vine, şi el, cu agende impresionante: douăsprezece concerte de succes în Elveţia, alte două recitaluri la Bruxelles, apoi două la Paris, urmate de New York, unde Courrier musical din 13 noiembrie 1924 notează:

A spune că dra. Haskil cântă cu tot sufletul, ar putea părea de un sentimentalism ridicol, dar totuşi nu există nicio altă expresie mai bună. Ea pare să fie în căutarea semnificaţiei pur interioare şi din ce în ce mai profundă a gândurilor şi sentimentelor găsite chiar în spiritual compozitorului, prin mijlocirea muzicii sale. Interpretarea sa vădeşte o imensă şi plăcută înţelegere a impulsurilor umane, a tuturor pasiunilor, dorinţelor, bucuriilor şi tristeţilor, speranţelor şi descurajărilor successive, care au inspirit crearea lucrărilor pe care le interpretează. A asculta pe dra. Haskil interpretându-l pe Schumann, pe Chopin, pe Ravel este aproape o dezvăluire a naturii acestor oameni,  a motivelor care i-au făcut să scrie – şi care i-au făcut să scrie aşa cum au făcut-o. Nu mai este un simplu concert, este mai degrabă o comuniune intimă cu geniul”.

După triumful american, Clara Haskil revine la Bruxelles în martie 1925, iar la gara Léopold este aşteptată de fiica ambasadorului Elveţiei. Refuză ofertele pianelor Gaveau, în favoarea mărcii ei preferate, Pleyel, pe care îşi va susţine concertul din 14 martie, magistrală interpetare a Concertului nr. 2 de Rachmaninov la Théatre de la Monnaie, plin până la refuz, în prezenţa reginei Elisabeta – care o va chema în loja sa ca să o felicite după un success delirant. Regalul se va repeta pe 18 martie 1925.

Urmează noi succese în Elveţia, Montréal, Chicago, New York.

Mainile geniului

O bogată literatură se ocupă de viaţa şi cariera Clarei Haskil, adăugând lucrării celei mai recente, lansată în ianuarie 2009 în Anglia, cu titlul „The Shameful Peace„, scrisă de Frederic Spotts (include un capitol dedicat Clarei Haskil, în care sunt prezentate detalii privind cauzele reticenţei publicului francez deşi interpreta a primit titluri importante din partea Guvernului Franţei, între care Gradul de Cavaler la Legiunii de Onoare Franceze), altele mai vechi: Clara Haskil, Jérôme Spycket, Ed. Payot Lausanne, Elvetia, 1975; Clara Haskil, Bernard Gavoty, Ed. Kister, Geneva, 1962; Clara Haskil, Rita Wolfensberger, Ed. Schertz, Berna, 1961, 1962; Album Clara Haskil, biografie in imagini, text Jérôme Spycket, Ed. Payot şi Nestlé, 1984; Clara Haskil. O viaţă dăruită muzicii, Adriana Moscuna, Ed. Muzicala, 1992.

Un concurs internaţional  Clara Haskil, ce are loc o dată la doi ani, şi care a fost fondat în 1962-1963, aşează munca de descoperire şi afirmare a talentelor sub marca geniului: “concursul vrea să descopere tinerii pianişti din întreaga lume, urmând un ideal muzical  inspirat de idealul pe care l-a reprezentat Clara Haskil şi care trebuie să rămână exemplar pentru totdeauna”. Concursul beneficiază de colaborarea Radio Suisee Romande – Espace 2, de susţinerea din partea Fondation Nestlé pour l’Art,  Fondation Leenaards, la Loterie Romande, la Fondation Stanley Thomas Johnson,  la Banque Lombard Odier Darier Hentsch & Cie, Primăriile oraşelor Vevey, Montreux şi ale comunelor  La Tour-de-Peilz, Blonay, Chardonne, Corseaux, Corsier, Jongny,  precum şi din partea numeroaselor întreprinderi. În plus, există şi un cerc de donatori privaţi, creat în 1999 cu scopul de a susţine diverse activităţi ale concursului.
De la bun început, comitetul de iniţiativă a stabilit simbolistica morală a concursului: “Il a été fondé en 1963 pour honorer et perpétuer le souvenir de l’incomparable pianiste suisse d’origine roumaine, née à Bucarest en 1895 et décédée à Bruxelles en 1960. Il se déroule tous les deux ans à Vevey où Clara Haskil vécut de 1942 jusqu’à sa mort. Une rue de la ville a été baptisée à son nom”.

Clara Haskil si George Enescu
Clara Haskil, Dinu LIpatti si Wilhelm Backhaus

Finala concursului, retransmisă de Radio Suisse Romande-Espace 2 şi Televiziunea Suisse Romande, are loc în cadrul Festivalului Internaţional de Muzică şi Artă Lirică Montreux- Vevey.

Regizorul, actorul şi militantul Charlie Chaplin, care o cunoscuse pe Clara Haskil în exilul lor comun elveţian, la Vevey, a scris cu convingere despre ea: „în viaţa mea am întâlnit trei genii, pe Clara Haskil, pe Einstein şi pe Winston Churchill“. La Vevey există o stradă cochetă şi o piaţă care poartă cu justificată mândrie numele compatrioatei noastre Clara Haskil. Strada Clara Haskil a fost inaugurată la 6 octombrie 1965, la aproape cinci ani de la moartea pianistei; este amplasată  lângă imobilul în care ea locuise din 1951. Localnicii se mândresc cu asupra de măsură cu acest brand de elită culturală şi cultivă cu pasiune imaginea Clarei Haskil, ca pe o compensaţie inclusiv pentru faptul că în timpul vieţii a fost recunoscută târziu. În România, nici un loc public nu consemnează memoria şi omagiul ţării care a avut în Clara Haskil pe unul din cei mai iluştri ambasadori ai României, fie la Bruxelles, fie în Elveţia, sau oriunde în Europa, Canada, America,  în lumea civilizată.

În 2010,  când se împlinesc 5o de ani de la plecarea Clarei Haskil, vorbim nu numai de actualitatea geniului pianistic, dar şi despre onoarea de a aduce aminte că el a venit pe lume în România, precum o solitară şi neînţeleasă pasăre măiastră, luându-şi de aici zborul către un destin exemplar, deopotrivă tragic şi înălţător.

Angela FURTUNĂ

27 aprilie 2010

Anunțuri

3 gânduri despre “CLARA HASKIL – ZBORUL PĂSĂRII MĂIASTRE DEPARTE DE CASĂ

  1. De parca n-am sti ca nimeni nu e profet in patria sa… Sigur, acest decalaj intre oamenii de geniu si contingentu statistic poate aparea oriunde, dar parca la noi ca la nimenea, pai cum drea…

    Multumesc. Am gasit pe youtube o bogata colectie de Clara Haskil. Din pacate, momentan n-am sonor la pc 🙂

    Hai ca mai vbim.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s