La doi ani de la plecarea Monicai Lovinescu:

MONICA  LOVINESCU  SAU  ARTA  DE  A  PUNE  INTREBARILE  IMPORTANTE  PENTRU  ISTORIE


O intrebare se impune cu claritate si onestitate, la doi ani dupa plecarea Monicai Lovinescu : oare mai stim astazi ce sunt luciditatea si consecventa eticii neuitarii? Si, oare, cat de actuala mai este preocuparea Monicai Lovinescu privind implicarea intelectualilor in politica? Marea ganditoare si disidenta si-a recunoscut nu o data obsesia pentru adevar, izvorata dintr-o dubla stare de vexatiune: pe de o parte, e uimirea, “de a vedea amnezia cuprinzand peisajul intelectual din Romania”; pe de alta parte, e uluirea de a constata, inca din primii ani post-comunisti, cum publicul se indeparteaza de sintagma de “proces al comunismului”, fie el macar acela in cheie morala, daca nu si juridica, asa cum s-ar fi cuvenit. Zidul care creste in oameni, datorita manipularilor politice si ingroparii adevarurilor totalitarismului, anuleaza orice idee de etica si orice nivel de responsabilitate a oamenilor politici pentru faptele lor. Iar de la politicienii cinici, imorali si amnezici de dinainte de 1989 se inspira, din lipsa de recursuri la morala, si clasa politica de azi. “Desigur, Zidul Berlinului nu s-a naruit cu totul mai nicaieri. Printre ruinele utopiei presarate pe multe tari si chiar continente mai circula inca, despletite, fantomele. Daca exista pentru acest public al uitaciunii vreo sintagma, detestabila, “resentimentara”, la limita ridicola, este aceea a “procesului comunismului”. Ea nu poate fi rostita decat la Sighet sau printre titlurile de colectie ale unei edituri exceptionale sau ale unei reviste “specializate”. Rareori dam de ea sub pana unor scriitori sau publicisti”, remarca Monica Lovinescu in volumul Diagonale, Ed. Humanitas, 2002,  p. 5.

Mesajul esential al Monicai Lovinescu ramane acela care ne indeamna  a parasi falsele teme ale istoriei, si de „a nu mai cauta vinovati printre inocenti”, in schimb de a ne feri de confuzii, (preluand formularea istorica a lui Alain Besançon facuta, candva, la colocviul „De la disidenta spre democratie”) : „Cea mai mare surpriza din postcomunism a fost ca el n-a facut obiectul unei damnatio memoriae. Nazismul, cand a fost zdrobit, a provocat o reactie de oroare universala, perfect justificata si care, inca in zilele noastre, isi pastreaza toata vigoarea. Trimitem mai departe in inchisoare niste nonagenari inculpati pentru ca au participat, deseori ca subalterni, la actiuni mai mult sau mai putin groaznice … In acelasi timp, insa, pentru sistemul sovietic, Occidentul a cerut o amnistie, si nu doar Occidentul, ci si lumea sovietica. In toate tarile din Est s-a invocat iertarea. Or iertarea nu poate fi acordata decat celor care au remuscari. Sovieticii nu au remuscari. Daca nu sunt exprimate remuscarile iar iertarea e acordata unilateral, inseamna ca instalam nedreptatea la temelia noilor structuri. E ceva groaznic…De altminteri amnistia a fost imediat urmata de amnezie. E ceva cu totul extraordinar, daca ne gandim ca experienta comunista a facut mai multi morti decat nazismul, a zdrobit mai profund sufletele si spiritele decat nazismul, a distrus mai fundamental societatea decat nazismul, a ruinat viata a zeci, sute de milioane de persoane … Si imediat s-a luat hotararea ca totul sa fie dat uitarii. Pe drept cuvant nazismul apare astazi celor mai multi ca o monstruozitate morala exceptionala, insa, in acest timp, comunismul s-ar zice ca a fost un fel de accident meteorologic de care nimeni nu se considera responsabil”.

Cat de adevarate sunt aceste reflectii ale Monicai Lovinescu – despre relatia adevarului cu istoria si cu asumarea responsabilitatii – si cata forta de detonare dobandeste peste timp adevarul istoric ingropat la comanda ne-a demonstrat-o recenta tragedie petrecuta la 10 aprilie la Smolensk, si care a decapitat pentru a doua oara in istorie elita Poloniei, ucigand 96 de demnitari si mesageri civili ai trecutului recent polonez: tragedia cea noua a scos la iveala, insa, ca printr-o teribila eruptie vulcanica, genocidul de la Katyn, petrecut cu 70 de ani in urma din ordinul lui Stalin si care a decimat elita Poloniei, prin asasinarea a 22.500 de intelectuali si militari polonezi. Desi s-a incercat sistematic, in timp, de catre complicii faptasilor, ingroparea adevarului in aceeasi groapa comuna cu cei asasinati, uitarea a fost, iata, intrerupta de o eruptie de durere noua, dar si de lumina: adevarul de la Katyn este, astazi, pe buzele tuturor. La fel, pot urma si mila, compasiunea, precum si iertarea, cu conditia ca ea sa fie ceruta public.

Pledand, impreuna cu Virgil Ierunca, impotriva dublelor standarde in explorarea totalitarimsului de stanga si de dreapta, Monica Lovinescu a atins in epoca nervul sensibil al unor oameni care pana atunci se jurau ca o admira. La fel a fost admonestat si rau interpretat la timpul sau si Czeslaw Milosz de catre unii in Polonia, cand a spus acelasi lucru: ambele sisteme totalitare au fost monstruoase, ambele au fost exterministe, ambele merita o condamnare fara drept de apel. Romania este salvata, cata vreme exista si lucreaza pentru memoria istorica urmasi remarcabili ai Monicai Lovinescu. „O spun cu deplina responsabilitate si convingere – in cultura romana, Monica Lovinescu a fost cea mai rafinata cunoscatoare, exegeta, analista a fenomenului comunist”, scria recent principalul discipol al Monicai Lovinescu, filosoful politic, politologul si universitarul Vladimir Tismaneanu, director of the University of Maryland’s Center for the Study of Post-Communist Societies, Presedintele Consiliului Stiintific al IICMER „Monica Lovinescu”, Presedinte al Comisiei Prezidentiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, si editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al Raportului Final editat la Humanitas, 2007 (Raport inspirat de gandirea Monicai Lovinescu). Vladimir Tismaneanu completeaza in mod ilustru acest portret de mentor facut maestrului sau de etica neuitarii: “A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea si demistificarea pretentiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legaturile de adancime, infra-rationale, dintre comunismul romanesc (si nu numai) si variile incarnari ale fascismului. Cand regimul comunist a imbratisat temele, fantasmele si obsesiile extremei drepte interbelice, facandu-le ale sale, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai tarziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. La un ceas cand asistam la stradanii insidioase de obliterare a constiintei istorice, gasim in opera Monicai Lovinescu argumente imbatabile pentru a nu uita”. In semn de pretuire pentru intreaga activitate si pentru contributiile decisive aduse impotriva totalitarismului sovietic si romanesc, numele Monicai Lovinescu a urcat pe frontispiciul IICMER, dupa ce Vladimir Tismaneanu a facut public faptul ca institutul isi extinde activitatea si asupra adevarurilor Revolutiei si Mineriadelor. Monica Lovinescu lasase cu limba de moarte o aproape profetie: „Romania nu se va insanatosi decat atunci cand autorii masacrului din ‘89 si ai fratricidului din ‘90 vor fi cunoscuti si, eventual, iertati pentru faptele lor”.

Monica Lovinescu ramane unul din cei mai mari ganditori romani si un stralucit filosof politic, preocupat cu inversunare de radacinile Raului totalitar si de combaterea fructelor sale amare. Atacata si contestata adesea, fie in Europa (de catre o stanga laxa, aliata Kremlinului totalitar si inconstienta), dar chiar si in tara sa (unde valul bolsevic distrusese in anii 50 adevarul romanesc, odata cu distrugerea elitelor in cadrul Katyn-ului romanesc din inchisorile impuse de comisarii sovietici pe teritoriul Romaniei), Monica Lovinescu a perseverat in cercetarea si propovaduirea adevarului antitotalitar. Vladimir Tismaneanu observa cat de actuala este lupta de idei de acum cateva decenii: „atacurile impotriva Monicai Lovinescu venite din zona xenofob-stalinoida (Eugen Barbu si echipa sa de demagogi fascisto-comunisti, cei pe care ea ii numea, cu infinit dispret, „trepadusii de Curte Noua”) dadeau masura unei lupte care a continuat si dupa decembrie 1989: aceea dintre sustinatorii modernitatii politice si estetice, pe de o parte, si partizanii unui autarhism, in fapt, un neo-tribalism de sorginte colectivist-etnicista care a facut atata rau culturii romanesti si in perioada interbelica”. Mai mult ca oricand, modernizarea Romaniei este legata de urmarea liniei de gandire reprezentata de Monica Lovinescu, pentru ca nu este vorba aici de contestarea traditiei ori de exaltarea dezradacinarii, ci de o sustinere a sincronizarii continue a culturii romane cu marile directii ale spiritului democratic modern. Distinsul profesor de la Universitatea americana din Maryland mentioneaza, ca pe un model,  raportul de  excelenta dintre patriotism si spirit critic care exista la sotii Monica Lovinescu si Virgil Ierunca: „ nu cred ca gresesc incadrandu-i pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca in perimetrul a ceea ce putem numi patriotismul liberal. Mai precis spus, al unui sentiment national sobru care nu se jeneaza de valorile umaniste in care crede si care nu pactizeaza cu pompierismul sovin ori cu doctrinarismul descarnat al unei stangi tot mai sectare. Mandria nationala nu este un pacat cata vreme nu este utilizata manipulativ precum in actiunile intolerante si oportuniste ale jandarmilor culturali. A-ti iubi natiunea este o chestiune de demnitate. Eroarea consta in a face din dimensiunea nationala un fel de test absolut si mai ales de a o subordona unor porunci politice imediate. Patriotismul civic-liberal este structurat diferit de sovinismul resentimentar care azvarle iubirea traditiei in cel mai dezolant derizoriu prin chiar abolirea spiritului critic”.

Etica intemeiata pe memorie pe care a slujit-o cu consecventa Monica Lovinescu se adreseaza omului liber, si liber mai ales de presiunea Puterii totalitare, adica acelei constiinte care devine apta sa viseze pe cont propriu si in numele persoanei, sa construiasca si sa lupte pentru valorile Societatii Deschise si ale Binelui politic, sa opereze lucid in limitele spiritului echilibrului valoric.

Fata de stradaniile insidioase de obliterare a constiintei istorice, care opereaza in lumea globalizata, identificate de Monica Lovinescu drept inamici ai adevarului romanesc, exista o singura forma desemnata sa imunizeze constiintele in fata minciunii:  memoria.

In calitate de jurnalist si analist al Europei Libere, Monica Lovinescu a fost si un gardian al constiintei si al idealurilor libertatii, valabile in timpurile dictaturii dar si dupa aceea, in ani „ce pareau sa indemne la stoica resemnare”. Sa ne amintim cum, la echipa Radio Europa Libera, Monica Lovinescu este insotita de Virgil Ierunca, Noel Bernard, Vlad Georgescu, Emil Hurezeanu, Nestor Ratesh, Gelu Ionescu, Nicolae Stroescu, N.C.Munteanu, Serban Orescu, Vladimir Tismaneanu. Dar si de un Cornel Chiriac, care a alimentat tinerii de atunci, prin emisiunea Metronom, Music By Request, cu toata muzica buna a Occidentului din acele timpuri.

Monica Lovinescu a criticat fara sa oboseasca sindromul amanarii de care sufera romanii: ”Noi nu acceptam, nici nu refuzam. Amanam orice gest chirurgical. Am iesit din marele spital al totalitarismului, neoperati, inca nevindecati, purtatori mai departe de germeni, contaminatori si cotaminati laolalta, intr-un nefiresc amalgam. Accesul la dosare pe plan individual, consultarea arhivelor de catre cercetatori ar risca sa ne ridice febra, iar noua ne place sa ne credem convalescenti si, pentru a perpetua iluzia, pur si simplu nu ne luam temperatura. Nu inca. Amanam”. Privind in jur, la realitatea romaneasca de azi, vedem acum unde a dus acest sindrom al amanarii si cat de numeroase sunt din nou generatiile ce vor plati scump, la randul lor, abdicarea de la memorie, de la urgenta lustratiei (ce trebuia facuta, precis, la inceputul anilor 90, prin Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara, pentru a da rezultate sterilizatoare si purificatoare la nivel politic si social).

Monica Lovinescu si-a adus o contributie decisiva la salvarea limbii romanesti, observa Vladimir Tismaneanu in suita sa celebra de eseuri privind importanta scriitoarei si jurnalistei, publicate la inceput in Evenimentul zilei, in 2008, caci gratie scrierilor Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, limba romaneasca si-a pastrat talcurile sale firesti, amenintate de vacarmul propagandistic sustinut de trambitasii dictaturii.

Mergand pe urmele a doua  ilustre ganditoare ce au precedat-o, Jeanne Hersch si Hannah Arendt, Monica Lovinescu retine si duce mai departe concluziile acestor ilustre premergatoare: „Totalitarismul – dezvaluindu-se doar in doua regimuri ale secolului al XX-lea, nazismul si comunismul, -, se deosebeste de orice alta forma de dictatura sau de tiranie inregistrata de-a lungul istoriei prin faptul ca, in cadrul lui, omul este de prisos. Scopul constant al unui astfel de regim totalitar, scop realizabil in cadrul concentrationar (lagarul devenind modelul societatii), este de a pune populatia in afara legii. (…) Marginalizarea oamenilor in societate. Incertitudinea fundamentala intretinuta asupra conditiei umane insasi. Tiraniile ucideau: totalitarismul urmareste o crima inedita pana la el: uciderea in om a persoanei morale. Pentru prima data in istorie martiriul devine imposibil”. Autoarea a demonstrat magistral de ce „figura exemplara a acestei societati a mortii (fizice si spirituale) este lagarul, deoarece numai in cadrul lui poate fi lichidata orice spontaneitate, sub orice forma s-ar ivi ea, cea mai inofensiva, cea mai apolitica. Si Hannah Arendt scrie: „Cainele lui Pavlov, esantionul uman redus la reactiile sale cele mai elementare, iata cetateanul model al unui stat totalitar. Un astfel de cetatean e greu de produs in afara lagarului.” (…)”

Continuand imbatabilul rationament, extrapoland cu argumente, Monica Lovinescu ajunge la concluzia ca, paradoxal numai in aparenta, regimul ceausist a inceput sa copieze si mai fidel atitudinea Kremlinului pe masura ce a vrut sa-si afiseze in fata lumii intregi independenta fata de el. Guvernul roman a fost printre cele dintai ce a adoptat, de pilda, noua tactica a Kremlinului in lupta cu dizidentii: azilurile psihiatrice. Iar in afara de metodele de represiune, anumite trasaturi comuniste s-au ingrosat considerabil in anii finali ai ceausismului: parodiile de nationalism, cu periodice izbucniri sovine, sau accentele de antisemitism recurent.

Viata intelectuala si rostul intelighentiei in relatiile cu Puterea au preocupat-o constant pe Monica Lovinescu. „A scris pagini de o rara luciditate despre situatia vietii intelectuale atat din Vest, cat si din lumea comunizata. Eroii sai, intelectualii cu care s-a identificat, s-au numit Koestler, Arendt, Vasili Grossman, Soljenitin, Jeanne Hersch, Milosz, Camus, Orwell, Souvarine, Ionesco. S-a identificat intru agonica suferinta, ea care isi pierduse mama in temnitele comuniste din Romania, cu Nadejda Mandelstam, al carei sot, marele poet Osip Mandelstam, pierise in Gulag. A scris rascolitor despre poemul Requiem al Annei Ahmatova si despre Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, a salutat fiecare gest de curaj al intelectualilor romani (Paul Goma, Dorin Tudoran, Dan petrescu, Ileana Malancioiu, Ana Blandiana) si s-a solidarizat cu cei care aparau valorile spiritului (N. Manolescu, Al. George, Gh. Grigurcu, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu)”, observa Vladimir Tismaneanu…De altfel, in calitate de coordonator al Colectiei Zeitgeist la Editura Humanitas, acesta a ingrijit aparitia celei mai importante selectii de texte semnate de Monica Lovinescu si reprezentand esenta temelor sale de gandire dezvoltate de-a lungul vietii si carierei, continuta in volumul Etica neuitarii, aparut in 2008.

Rolul detinut de Monica Lovinescu in sprijinirea proiectului Editurii Humanitas demarat de Gabriel Liiceanu la inceputul anilor 90 a fost imens, contribuind la schimbarea fundamentala a starii culturii politice romanesti.

Articolele Monicai Lovinescu au anuntat timp de decenii intentia de a pune in evidenta  si de a umple un regretabil vacuum romanesc de pozitii teoretice credibile inspirate de marea traditie liberal-conservatoare. Cu mult inainte de aparitii, precum cea mai recenta, de la Humanitas, cotata drept o „carte exceptionala” de Vladimir Tismaneanu, semnata de Valeriu Stoica si Dragos Paul Aligica, si intitulata „Reconstructia dreptei”, Monica Lovinescu atragea atentia asupra faptului ca in Romania ne lipseau cartile de substanta necesare culturii politice intr-o tara democratica, ne lipseau pana recent pana si cartile privind doctrinele politice ale unei drepte care respinge deopotriva fascismul si comunismul. Liberalismul autoarei a sustinut imbratisarea principiilor liberalismului clasic si ale ordinii sociale a capitalismului.

„Problema Raului, nuanteaza Vladimir Tismaneanu, s-a aflat in centrul reflectiei Monicai Lovinescu. Pentru a pricepe cum poate fi aparat Binele, este necesara continua rememorare a infernului. Doar astfel se poate construi acea viziune pe care ganditoarea americana Judith Shklar o definea drept liberalismul fricii. Hermeneutica libertatii inseamna respingerea complezentei placide, a acelui spirit flegmatic pentru care nu exista linie despartitoare intre calai si victime, intre adevar si minciuna”.

Multe generatii de tineri care au ascultat Emisiunile Monicai Lovinescu la Radio Europa Libera  intre anii 65 – 89-90 au invatat lectia demnitatii, inca in Gulag traind si fiind lipsiti de posibilitati de exteriorizare a libertatii. Poate ca mare parte din explozia finala a Revolutiei romane (cea sincera, cea necontaminata de jocurile de culise politice) s-a datorat acelei reprezentari despre Rau si despre refuzul Raului pe care si-au construit-o ascultatorii de radio pe unde scurte Europa Libera si ai emisiunilor Monicai Lovinescu.

Observam, dupa ce am parcurs aceasta lume a libertatii interioare construita de Monica Lovinescu, de ce, dintre toate libertatile posibile, abia acesta este adevaratul drum catre Societatea Deschisa, cel care vine din interior, si nu dinspre tribune.

Castigul suprem pentru societatea preocupata de gestionarea Binelui politic, asa cum o vede Monica Lovinescu deopotriva pentru filosof, politician dar si cetatean, revizitarea intrebarii platoniciene: cine trebuie sa conduca, intrebare foarte importanta in teoria politica, in teoria legitimitatii si mai ales in teoria democratiei. Pornind la drum acum inarmata cu toate avertismentele Monicai Lovinescu, sa reflectam asupra actualitatii acestor teorii in statul de drept. Candva, si Karl Popper afirmase ca „un guvern are dreptul sa comande atunci cand este legitim, adica atunci cand a fost ales, conform regulilor constitutiei, de majoritatea populatiei sau de reprezentantii acesteia. Dar nu trebuie sa uitam ca Hitler a ajuns la putere in mod legitim si ca legea referitoare la puterile depline, care l-a propulsat ca dictator, a fost decisa de o majoritate parlamentara. Prin urmare, principiul legitimitatii nu e suficient. El este un raspuns la intrebarea platoniciana: cine trebuie sa conduca? Prin urmare intrebarea insasi trebuie schimbata”.

Asadar, mai important este, dupa Monica Lovinescu, sa aflam la timp nu cine trebuie sa conduca sau cine nu trebuie, cat cine sunt dusmanii Societatii Deschise. Si sa nu uitam niciodata ca democratia nu este un Rai, ci este o strategie de combatere a unei dictaturi, a unei tyrannis. Despre natura conflictelor ce definesc lupta dintre moralitatea si imoralitatea unei democratii versus imoralitatea aboluta a totalitarismului, numai politicienii si intelectualii pot da seama. Sa retinem, ca si Vladimir Tismaneanu, recent, intr-un alt excelent articol intitulat Gramatica demnitatii: Pasiunea Monicai Lovinescu, povesteşte o amintire personala, sugestiva in egala masura pentru dascal dar si pentru discipol: el devoaleaza publicului imprejurarea in care Monica Lovinescu l-a sfatuit candva (iar Vladimir Tismaneanu nu a mai uitat, de atunci): „…continua sa dai studentilor dumitale in bibliografia obligatorie, si nu in ultimul rand, Demonii lui Dostoievski: una dintre chei, si nu cea de pe urma, sta sigur acolo”.
Despre ce cheie este vorba?

Evident despre cheia supravietuirii noastre intr-o lume in care inca prea putini dintre noi isi insusesc Etica neuitarii.

La 29 aprilie 2008, principalele forte democratice romanesti au solicitat printr-un Apel remis Presedintelui si Premierului in functie la vremea aceea,decretarea doliului national si organizarea funeraliilor nationale in ziua inmormantarii in Falticeni a ramasitelor pamantesti ale sotilor Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, avand in vedere importanta decisiva a luptei anticomuniste pe care au dus-o peste 50 de ani. 
In istoria noastra nu au existat alti doi soti care sa-si fi dedicat intreaga viata, cu atat de multa eficienta, pentru libertatea Romaniei”.

Raspunsul autoritatilor nu a mai venit niciodata. Dar mesajul, cu iz de lasitate, nu a intarziat sa transpara.

Monica Lovinescu a fost inmormantata intr-o tacere aproape conspirativa, in cavoul familiei Lovinescu. Tacerea si uitarea par sa dea tarcoale din nou martirilor istoriei nationale, gandirii si adevarurilor istorice romanesti. De aceea, la implinirea a doi ani de la trecerea in nefiinta a Monicai Lovinescu, ne intrebam cu indreptatire: oare mai stim astazi ce sunt luciditatea si consecventa eticii neuitarii? Oare mai stim, precum Monica Lovinescu, de nimeni egalata vreodata, sa identificam intrebarile esentiale, salvatoare pentru societatea romaneasca?

Angela FURTUNA

20 aprilie 2010

Anunțuri

Un gând despre “La doi ani de la plecare: MONICA LOVINESCU SAU ARTA DE A PUNE INTREBARILE IMPORTANTE PENTRU ISTORIE

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s