Nimic mai incitant în definirea omului actual decât calitatea spiritului său critic, a gradelor de libertate interioară şi a discernământului estetic.

Vom începe de această dată cu o schimbare de perspectivă: reflecţia psihanaliştilor culturali asupra istoriei s-a adâncit şi s-a rafinat cu precădere în chestiunea totalitarismului nazist şi a totalitarismului comunist. Uriaşa nebunie colectivă a experienţei Holocaustului a întemeiat psihanaliza culturală, care se continuă astăzi şi prin observarea nebuniei colective a experienţei comunismului şi neostalinismului din Gulag sau a fascismului religios aflat în creştere. Cu timpul, psihanaliştii culturali au apelat şi la armele şi statutul scriitorilor, ale criticilor, ale actorilor, pictorilor şi regizorilor. Nebunia totalitară, cu infinitele ei resurse cazuistice de analiză şi interpretare, a substituit, în analizele culturale, toate experienţele fondatoare ale psihanalizei personale, cum fuseseră mai devreme istoriile gen Anna O., nevrozele infantile cu şobolani, obsesiile cu lupi şi strigoi. Monştrii şi fantomele politicului, generate de utopiile totalitare, au întrecut în geneză morbidă toate resursele individuale ale imaginarului patologic. După Auschwitz (în sensul teoriei lui Patrick Di Mascio) şi după Gulag, criticul de astăzi are nevoie şi de potenţialul de bun psihanalist cultural, pentru a reformula termenii unei analize veritabile. Aşa cum are nevoie, în egală măsură, şi de etica neuitării dar şi de competenţă. Eugen Lovinescu pretinsese criticului o conştiinţă specială, care nu se mai regăseşte decât arareori la criticii români din ultimele decade: „Mai mult decât competenţă şi talent, criticului i se cere conştiinţă profesională. Prin laudă şi blam putând deveni lesne un instrument de ascensiune socială pentru  a nu rămâne în categoria simplei publicistici, critica trebuie să se ferească de compromis, complezenţă, coliziune de interese, ca de o primejdie mortală. Ea trebuie să se bucure de o independenţă morală absolută; date fiind condiţiile vieţii noastre publice, ea e o asceză”. Spiritul critic românesc aproape în totalitate trece printr-o stare de degenerescenţă şi deviaţie (de care şi Eugen Negrici, cum şi Adrian Marino sunt nemulţumiţi), şi despre care însuşi Eugeniu Coşeriu -veritabil titan al filosofiei culturii şi al filosofiei lingvisticii secolului al XX-lea-, îmi vorbea îngrijorat, la 20 octombrie 2001, în cadrul Colocviului Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului de la Suceava:

În critica românească, există două atitudini la care eu mă opun, în general cu foarte puţin succes, pentru că trăind în exil nu pot participa la toate discuţiile şi la lupta actuală din România: două atitudini care îmi par, ambele, reprobabile. Una, este atitudinea aşa-zisă pozitivă excesivă care consideră valorile româneşti ca valori absolute şi le consideră la acelaşi nivel pe toate.

Cealaltă atitudine este, dimpotrivă, atitudinea hipercritică privitor la tot ce este românesc. (…)

Concluzia este că trebuie să fim lucizi în ceea ce priveşte valorile noastre şi să nu exagerăm. Eu recomand să fugim de atitudinile exagerate, hiperbolizante, mai ales când vin în absenţa bunei cunoaşteri atât a valorilor noastre, cât şi a valorilor universale deja consacrate, la care raportăm mereu şi adăugăm judecăţile de valoare. Vorbind despre premiul Nobel şi literatura română…necesitatea recuperării simţului realităţii este urgentă…Să luăm, de pildă, romancierii Americii de Sud. Să vedem diferenţa, cât sunt de mari, şi cum întrec cu mult valoarea maculaturilor scrise şi publicate în limba română !

În concluzie, lipsa de critică, pe de o parte, şi atitudinea hipercritică faţă de valorile româneşti, pe de altă parte, sunt respinse de mine. Ele au adus mereu mari prejudicii culturii şi limbii române, iar în prezent pot fi considerate cei mai mari inamici pe termen lung şi cu consecinţe incalculabile pentru cultura românească”. La fiecare discurs public al său din spaţiul românesc, Eugeniu Coşeriu – deşi nu făcea politică, ci numai “politica profesiei” – a avut mereu şi câte un bonus pentru politicieni: “Politicienii ar trebui să cunoască bine cultura românească, să şi-o însuşească şi în mod critic, ca să ştie ce anume apără, cum apără şi de ce trebuie să apere. Să aibă un jurământ de fidelitate faţă de această cultură”.

Spiritul critic actual are nevoie de o relansare în acord cu noul Zeitgeist. Lipsa de precizie a privirii critice şi a metodologiilor riscă să scoată înafara timpului această instituţie de bază a modernizării. Cercetarea critică a valorilor estetice incumbă şi o raportare simetrică la mutaţia valorilor şi la reperele eticii, în sensul în care o pretindeau, cu diverse nuanţe, şi spiritual maiorescian, apoi şi cel lovinescian. Cu precizarea, făcută şi de Gheorghe Grigurcu, anume că “eticul la care face referire doctrina lovinesciană nu e confundabil cu ethosul intrinsec al actului de creaţie ori exegeză, fiind o concepţie pragmatică asupra artei, ce o îndepărta de la finalitatea sa estetică”.  Continuând-o pe Monica Lovinescu, Gheorghe Grigurcu reacţionează ferm împotriva noilor tehnici de omerta critică folosite de noul extremism, de inspiraţie comunisto-fascistă, care este insultător pentru că “resuscită un tradiţionalism dubios şi promovează un kitsch propagandistic”(vezi cazul Adrian Păunescu).

Spiritul critic alimentat de perspectiva psihanalistului conştient de rădăcinile post-Shaoh şi post-Gulag ale epocii, culturii, civilizaţiei şi literaturii actuale este preocupat de efectele estetice şi morale capitalizate în contul unei interactivităţi şi interacţiuni complexe pe care oamenii de ştiinţă o numesc efectul  fluturelui, iar acad. Basarab Nicolescu o explică prin principiul transdisciplinarităţii: actul critic al timpului prezent este propulsat de anvergura unei extrapolări, pentru că implică şi istoria culturală a celui de al doilea război mondial, şi sistemele de dominaţie autoritare, totalitare şi coloniale, precum şi istoriile culturale şi istoriile culturii societăţilor actuale, cât şi epistemologia istoriei timpului prezent. Este, aceasta, abordarea cea mai utilă a raporturilor dintre prezent şi trecut (“viitorul prezentului stă în trecut”), una care să fie sensibilă la virtuţile memoriei, ale mărturiei, ale rolului hipermneziei în generarea de imaginaruri psihologice şi artistice inedite şi valoroase. Totul, însă, trebuie să ducă la standarde critice înalte, iar nu, după cum observase cu tristeţe Monica Lovinescu încă din 17 februarie 1968 (Unde Scurte, Jurnal indirect, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p.258) la eşecuri repetate legate de faptul că e plin de “condeieri care n-au decât legături false cu orice fel de critică, perpetuează în presa literară, sub alţi termeni şi alte măşti, năravuri mai vechi. Unul dintre ele este lipsa voită a oricărei perspective riscate de istorie literară. Riscul de a distinge dintr-o producţie curentă, rămasă încă sub nivelul literaturii, cartea ce ţi se pare menită a înfrunta timpul. De aceea, revistele din România sunt pline de “referate de lectură”, în care învălmăşeala valorilor este egală cu lipsa de valoare a referentului”. Acesta este motivul pentru care, spune mai departe autoarea, cartea Iarna Bărbaţilor a lui Ştefan Bănulescu n-a fost salutată drept ceea ce era: un act de reînviere literară; din aceleaşi motive, despre Iona lui Marin Sorescu nu s-a spus încă ceea ce era normal să se spună, şi anume “că dă fiinţă unei noi dramaturgii româneşti”, şi aceleaşi lucruri supărătoare care ţin de eclectismul lipsei de criterii explică de ce “Ion Alexandru, o supremă şansă a poeziei metafizice, a fost pus pe acelaşi plan cu atâţia poeţi fără valoare”.

Lipsiţi de  respect pentru demnitatea literară şi critică, observa încă acum aproape cincizeci de ani Monica Lovinescu, cei lipsiţi de talent şi de spirit critic se specializează în replicarea citatelor; aceşti referenţi (aflaţi mereu în disperată încercare de a umple antologiile, istoriile critice, enciclopediile şi tratatele) sunt, totuşi, de neoprit; ei poluează, determină un fenomen literar amplu şi agresiv, deşi lipsit de valoare. “Ei au o obsesie: de a umple rândurile de unde interminabilele introduceri fără raport, sau în raport superficial cu subiectul, şi tot atât de interminabilele citate care n-au cele mai adeseori justificarea vreunui comentariu original. Există o grafomanie a “referenţelor” care n-are egal decât “grafomania” falşilor prozatori sau falşilor poeţi, până ieri plătiţi cu rândul şi cărora un astfel de îndemn extraliterar le provoca o sete patologică de opera complete”.

Monica Lovinescu atrage de fapt atenţia “asupra situaţiei criticii de ieri ale cărei consecinţe se văd şi azi” (p.258, op.cit.), iar prin extrapolare observăm cum în zilele noastre, la cincizeci de ani distanţă, acelaşi ieri, furnizat de un spirit critic iresponsabil, rezervă loc de frunte unui azi problematic. Consecinţă a perpetuării unui spirit critic uzurpat.

Pierderea sau degradarea spiritului critic e consecinţa vremurilor ipocrite din care venim şi a vremurilor de perfidă şi mutantă altfel de  ipocrizie în care am intrat. Gheorghe Grigurcu a formulat magistral spiritul  vremurilor noastre, ipostaziat în formele fără fond ale deriziunii: “Uzurpării civice, întrupate de puterea postdecembristă, îi răspunde uzurparea estetică”, iar pretinsa libertate de creaţie este din nou condiţionată politic, chiar dacă e vorba de “politica ascunsă în burta calului troian al “apolitismului” de faţadă”.

Ca un paradox, o nouă închidere în ghetou (un ghetou mental) se suprapune perioadei istorice de ieşire din Gulag.

Acest derapaj al discernământului şi spiritului critic dovedeşte că ieşirea din deconstruirea spiritului totalitar încă nu a avut loc. Psihanalizând, e un joc prelungit al actelor de libertate ratate, care nu a fixat încă limitele libertăţii interioare. Această experienţă va rămâne la fel de misterioasă cum misterioasă a rămas, bunăoară,  în istorie calea prin care Alia, soţia lui Soljeniţîn, a scos din Gulag enorma arhivă prin care soţul ei a putut să continue să scrie în exilul american.

Angela FURTUNĂ

Anunțuri

5 gânduri despre “Închiderea în ghetou – sau despre derapajele discernământului şi spiritului critic

  1. Exceptionala analiza!
    Felicitari

    Unii nu inteleg nici acum ca pot fi liberi.
    Eu cred ca le este frica sa fie liberi.
    Le este frica sa judece singuri si sa ia de fapt viata in piept.

    Eu cred ca reticenta lor infantila este rezultatul totalitarismului in care au trait, in care altii( statul) au decis pentru ei

  2. Din păcate, regăsim astăzi omul sovietic peste tot. Perioada mult prea lungă de sistem iliescian a impus din nou acest model, reiterand astfel între valorile publice româneşti psihologia si comunicarea de tip totalitar: schizoidie, spirit resentimentar, ură, arsenalul complet de reflexe şi atitudini staliniste.

  3. Vladimir Tismaneanu prezice Stalinismul pentru eternitate.
    Inclin sa cred ca acest pesimism-realist esste singura forma de luciditate posibila: atata vreme cat democratia romaneasca nu se poate constitui si consolida, aici, in vecinatatea Marelui Urs de la rasarit, mereu ne vor paste primejdiile totalitare. Singura noastra sansa este sa construim democratie autentica, putere economica si educatie onorabila, nu sa pierdem energie prin hartuirea interminabila romano-romano contraproductiva.

  4. Excelent -doar asta ar fi solutia.

    Este foarte mult de lucru insa, mai ales in privinta educatiei tinerilor.Ar trebui sa li se trezeasca de la varsta frageda acel patriotism natural care sa-i protejeze impotriva Marelui Urs
    La noi in familie cam asa a fost pentru ca familia a fost nevoita sa se refugieze din Basarabia

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s