Ultima strigare : Traian Băsescu, Mircea Geoană şi Crin Antonescu – trei oferte de Preşedinte pentru România

–         Bătălia discursurilor, între artele marţiale şi stilistica  persuasiunii

Zilele acestea, preşedinţii vorbesc mulţimii şi fac băi de popor. Turnee electorale, emisiuni şi confruntări pe ecran sau în spaţii publice, discuri şi interviuri, conferinţe de presă şi talk-showuri. E ultima sută de metri în cursa pentru Cotroceni, ediţia 2009.

În cele ce urmează, o analiză a dominantelor celor trei discursuri care vor conta în finale, precum şi şansele ca acestea să convingă (deşi nu discursurile, ci loviturile de imagine par să conteze mai mult în aceasta perioadă, la fel cum, înainte de campanie,  faptele au delimitat pe unii de ceilalţi):

1. Crin Antonescu

M-am săturat! Să mă lase şi pe mine! Nu mai suport! Nu mai vreau!” Acesta este mesajul electoral al lui Antonescu;   el nu se afirmă pe sine ca viitor preşedinte, ci se dă cu capul de Băsescu, făcând-o cu emisii de furie şi crize, ca un copil răsfăţat. De fapt, el îşi vinde şocant o imagine ca fiind opusă imaginii lui Băsescu, lăsând să se înţeleagă că în timp ce actualul preşedinte ar fi omul rău, el, Antonescu, e omul bun.  Acest maniheism nu dă bine, pentru că e extremist, radical (de altfel, Antonescu s-a şi descris pe sine, textual, ca fiind un radical, chiar într-unul din clipurile de campanie, de parcă asta ar fi o virtute în UE şi în NATO, când nu este decât o calitate de tip România Mare).

Discursul lui Antonescu prinde foarte bine la snobi, căci numai snobii au convingerea că ceva nou şi cât mai altfel, orice, ar fi de dorit faţă de ceva mai vechi, fie şi bun.

Dominantele acestui discurs se trasează prin câteva constante: e de tipul isteric, intolerant, impertinent, inconştient, indolent. E o retorică de copil răsfăţat şi idealist, rupt de realitate. Obsedat ca un adolescent imatur de o nouă jucărie teleghidată, fie ea şi o ţară. Emitentul acestui discurs  e  stăpânit de un sindrom ce mimează parcă o tulburare de comportament: el uită că starea de adolescent perpetuu a geniilor  nu are nimic de a face cu starea de imaturitate perpetuă  a rataţilor. Transmite imaginea unui aventurier, or, o ţară derutată, scuturată de crize şi pandemii plus o mare instabilitate sistemică, nu de astfel de oameni se va agăţa, care pot agrava nesiguranţa, ci de cei cu alură de părinţi chibzuiţi, care mai agită câteodată şi nuiaua. Românii sunt atraşi, pe timp de hulă, de tipul de lider  mai autoritar, deoarece sunt conştienţi că unele trăsături naţionale îi predispun la eşecuri colective datorate injoncţiunilor dintre ei, sinucigaşe. Antonescu nu intră în mitul mână de fier cu mănuşă de catifea, care place românilor, ci, dimpotrivă, în acela de terchea berchea, oţ şi bun de gură.

Rolurile lui Alain Delon de la sfârşitul carierei au fost memorabile, iar prestaţia lui Antonescu ar putea fi mai bună, după aceeaşi logică, peste câţiva ani. O observaţie: discursul lui Antonescu suferă şi din cauză că el este un preşedinte de partid de carton, duplicitar în doctrină, gonflat de ambiţiile şi petrodolarii unei oligarhii şi neavând  reprezentativitate convingătoare –  îi lipsesc faptele importante şi programul coerent. Însăşi cariera personală îl prezintă ca pe un actor grăbit: deşi profesor, nu are nici măcar practica de dascăl la catedră, care l-ar fi familiarizat cu efortul de a corija copiii teribili şi de a face oameni din ei, astfel că a rămas el însuşi un copil non-conformist ce se refugiază din calea responsabilităţilor într-un muzeu, unde singura luptă cotidiană, în opinia publicului, e ştergerea prafului de pe vitrine.

Antonescu mizează în mod perdant pe un look aşa-zis liberal de tipul casting de modă. Este narcisic şi lipsit de empatie –  un coleric amestecat cu flegmatic care a generat un fenotip de cinic politic păgubos.

2. Traian Băsescu

Am înfăptuit. Am mai şi greşit. Am început reformarea şi o voi continua. Am condamnat comunismul şi voi adânci acest proces. Am început modernizarea statului şi voi continua. Voi uşura România de povara Parlamentului bicameral”. Acesta este mesajul electoral al lui Traian Băsescu.

Preşedintele României şi candidatul pentru un nou mandat vine cu o diversitate de mărci discursive. Această diversitate transmite informaţii despre o personalitate cu resurse profunde.

Faptele de până acum îl prezintă ca pe un încercat gladiator ce s-a luat la trântă cu sistemul ticăloşit şi a obţinut câteva victorii la puncte, dar nu toate (condamnarea comunismului printr-un Raport ştiinţific formulat de o Comisie Prezidenţială de cercetători şi savanţi, condusă de eminentul specialist în politologie şi filosofie politică Vladimir Tismăneanu, având  excelenţă şi validare academică internaţională ; raportul a fost citit în faţa unui  parlament de carnaval pus pe suspendări şi linşaje; primele reforme ale statului de drept; toate acestea îl legitimează pentru o categorie de lideri eroici); războinicul a demonstrat că îşi perfecţionează tehnica de la un moment la altul al istoriei naţionale, că şi-a asumat câteva erori şi neglijenţe, că nu admite decât victoria şi că este hotărât să meargă mai departe.

Găsim în aceste zile un Băsescu seren, înţelept, chibzuit, un inteligent şef de stat conştient de necazurile poporului şi de urgenţa de a remedia destinul unui popor supus ameninţării.

Pentru prima dată, Băsescu e sincer. El a dat la o parte măştile de om de lume, şi a rămas la vedere, stoic, adevăratul căpitan de vas: obişnuit cu situaţii extreme, cu schimbări neaşteptate şi dure ale oceanului ce poate înghiţi într-o clipă şi corabia şi echipajul cu tot cu comandant. O astfel de corabie, România de azi. Băsescu e obişnuit să înfrunte cu curaj atât marea calmă dar şi furtuna, având experienţă cu amândouă ipostazele de lucru. Obişnuit să-şi asume răspunderea pentru vieţile concrete ale unor oameni cu care împărtăşeşte aceeaşi probabilitate de a ajunge sau nu cu bine la mal, înapoi la familii şi la ţară. Obişnuit să rămână singur, în caz de naufragiu, pe o mare necruţătoare.

Băsescu din aceste zile, cel fără de mască, e reflexiv, empatic, orientat către oameni. Un preşedinte care a început un traseu democratic autentic, nou pentru poporul lui şi care doreşte să ducă la capăt acest proiect. Un preşedinte ce nu neagă codul normal al politicii care înseamnă să te confrunţi cu timpul şi să alegi mereu proba verificării în timp.

Discursul lui Traian Băsescu este singurul discurs care reaminteşte adevăratul scop al alegerilor din 2009: un preşedinte pentru o Românie care se află în sfârşit pe drumul cel bun, după 20 de ani de căutări, şi care trebuie să continue această cale, nu să se abată înspre noi aventuri de dragul aventurii. Un preşedinte care este determinat să îmbunătăţească performanţele României ca ţară UE şi NATO. Un preşedinte căruia însuşi summitul NATO  de la Bucureşti precum şi vizita recentă a vicepreşedintelui american Joseph Biden  i-au optimizat propria viziune aupra responsabilităţii României în zonă.

Traian Băsescu mizează pe forţa – deja probată de el însuşi sub ochii unei ţări întregi – de a genera un curent politic care să ritmeze cu lumea civilizată şi care să orienteze corabia românească înspre un orizont economic şi de securitate sporită.

Un temperament sangvin cu doze moderate de coleric şi melancolic a conturat, la această vârstă a deplinei maturităţi, un tip de lider empatic, sigur de el, determinat, prudent şi fidel propriilor asumări.

Mesajul său este unul de onoare: voi fi ultimul care părăseşte puntea, în vremuri în care România pare o navă debusolată de valurile uriaşe şi irepresibile ale globalizării.

3. Mircea Geoană


„Voi aduce, imediat, răuri de lapte şi miere. Voi inventa, pe loc, din pălărie, ca un prestidigitator,  soluţii simple pentru toate necazurile voastre. Am voinţa politică să schimb totul, acum. Deţin panaceul universal care va scoate ţara la lumină”. Discursul lui Mircea Geoană e populist ca la carte, ca la cartea lui Guy Hermet (v. Sociologia populismului), bunăoară. Mircea Geoană readuce în prim plan ce înseamnă ameninţarea insidioasă a democraţiei, fiind un populist care atacă în numele ei.

Mircea Geoană vorbeşte precum gândeşte: presurizat şi logoreic. Are debit mare, ca şi Ion Iliescu, dar e doar o uşurinţă mecanică, în emisia de cuvinte ce aparţin limbii de lemn, nu e una bazată pe idei originale. La finele unui discurs, publicul îşi scutură capul, năuc, şi îşi dă seama că nu a rămas nimic în urmă. Doar, eventual, trecerea ucenicilor de partid care împart pixuri roşii, pungi cu făină şi sticle cu ulei.

Geoană, în mod neaşteptat, a emis zilele acestea şi un mesaj de servitute faţă de Moscova, unde s-a şi repezit, în mod ostentativ,  să facă o vizită intempestivă, în plină campanie electorală şi refuzând astfel şi o invitaţie la dialog public adrestă de Preşedintele României, Traian Băsescu. Ideea e că electoratul a înţeles că pentru Mircea Geoană e mai important  Putin decât Băsescu.

Discursul lui Mircea Geoană e previzibil şi, în mod surprinzător, foarte pecerist, de acelaşi rang – poate o idee mai proaspăt – cu al lui Ion Iliescu. Promisiuni de stânga la plesneală, la pachet, fraze de fanfară cu stilistică de congres ceauşist.

Atitudinea lui Geoană e  comunistă: noi suntem mulţi, şi de aceea vom câştiga mereu. Vom bate democraţia cu armele ei. Noi avem, în toată România, structura serioasă de partid (buldozer) moştenită din perioada Ceauşescu, avem comuniştii de omenie care vor schimba faţa lumii. Nu se spune niciodată cu ce vor schimba ei totul, după ce tot ei au ruinat statul român în etapele tranziţiei recente, iar tehnica de persuasiune este numai atacul furibund.

Discursul lui Geoană denotă un om al vorbelor şi nu al faptelor, năpustindu-se asupra oamenilor precum un aruncător de flăcări. Cei ce vorbesc mult şi repede nu sunt nicodată făptuitori, ci flecari.

Un lider foarte coleric, la care sangvinul devine un ordonator de irepresibile tirade. Un egofil ambiţios şi obsedat de succes, însă care probează faptul că până ce nu va reuşi să scape de manipulatorul onorific Ilici nici nu va avea ocazia să se delimiteze de un trecut istoric care decredibilizează formaţiunea sa politică.

Orice s-ar spune, Geoană e un zburător cu aripile legate. Nu poate tracta o ţară cel ce nu a făcut încă ordine în propriul partid.

***

Unul dintre aceşti trei lideri va deveni Preşedintele României, după alegerile ce încep peste câteva zile. Calităţile şi defectele lor vor convinge sau nu un public foarte eclectic şi derutat.

Calitatea campaniei actuale însă (devenită, din arenă de discuţii/ discursuri un adevărat poligon de tragere în adversari), este de un gust îndoielnic şi nu place poporului român, ce nu mai distinge  adevărul de minciună în această lume kafkiană.

O astfel de campanie dură instigă şi cetăţenii de rând la violenţă şi la un stil extremist.

Nu ne va fi bine, împreună, într-un astfel de climat.

Democraţia nu înseamnă intensitatea urletului, ci claritatea  şi valoarea contraargumentelor. În final, cel învins trebuie aplaudat la scenă deschisă, nu linşat în piaţa publică.

Angela FURTUNĂ

17 noiembrie 2009

Anunțuri

2 gânduri despre “Ultima strigare : Traian Băsescu, Mircea Geoană şi Crin Antonescu – trei oferte de Preşedinte pentru România

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s