Peste numai câteva zile, la 19 noiembrie, se vor împlini 86 de ani de la naşterea Monicăi Lovinescu, despre care cel mai important succesor al său pe calea filosofiei politice, eminentul profesor Vladimir Tismăneanu, spunea că „a fost cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea şi demistificarea pretenţiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legăturile de adâncime, infra-raţionale, dintre comunismul românesc (şi nu numai) şi variile încarnări ale fascismului. Când regimul comunist a îmbrăţişat temele, fantasmele şi obsesiile extremei drepte interbelice, făcându-le ale sale, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. La un ceas când asistăm la strădanii insidioase de obliterare a conştiinţei istorice, găsim în opera Monicăi Lovinescu argumente imbatabile pentru a nu uita„.

Cu aceste aprecieri, înscrise şi pe coperta a IV-a a unei cărţi excepţionale, acum un an, în cadrul Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus 2008, Ed. Humanitas lansa al treilea volum din Colecţia Zeitgeist, coordonată de Vladimir Tismăneanu: Etica neuitării.

Dacă şcoala de gândire, politologie şi filosofie politică iniţiată de Monica Lovinescu a atins un standard academic înalt prin Vladimir Tismăneanu, linia de critică literară a est-eticului promovată timp de decenii de Monica Lovinescu a fost urmată şi dezvoltată, mai ales în ultimele două decade – dominate de confuzie axiologică -, de unul din cei mai importanţi critici români, Gheorghe Grigurcu, directorul prestigioasei reviste Acolada (director general, Radu Ulmeanu).

Etica neuitării a fost un eveniment autentic al anului 2008, rosteam  eu însămi la Conferinţa din mai 2009, de la Suceava, când s-a lansat acest volum în Bucovina.

Cartea-eveniment a avut mai multe semnificaţii asupra cărora voi stărui în cele ce urmează, pentru că ele transmit impulsul de deinventare a lumii adevărului şi a resurselor dreptei, acum, la împlinirea a 20 de ani de la căderea comunismului.

Cartea e un eveniment care ne aminteşte despre necesitatea memoriei, despre asumarea responsabilităţii, despre importanţa adevărului şi a recunoaşterii valorilor: în istorie, în cultură şi literatură, în politică, în filosofia politică. Dar şi de faptul că unul dintre meritele Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca vizează apostolatul legat de fenomenul Humanitas. La începutul anilor 90, după Dan C. Mihăilescu (vezi Idei cu zimţi, Viaţă literară III, ian. 2007-iulie 2008, Ed. Humanitas, 2008, p. 240) a fost imens rolul deţinut de Moniciîn sprijinirea masivă a proiectului Humanitas, prin care Gabriel Liiceanu a schimbat fundamental starea culturii politice româneşti. Niciodată nu le vom fi îndeajuns recunoscători pentru aceasta”.

Adaug la rândul meu că, ştiind de acum care este preţul libertăţii, nu vom înceta niciodată de a ne plăti moralmente datoria faţă de marele mentor care a fost Monica Lovinescu.

Colecţia Zeitgeist vrea să fie un veritabil far pentru Spiritul Timpului. Aşadar, un mainstream, o eră şi un trend, prin toate laturile esenţiale ce le pot defini: intelectuală, culturală, etică şi de climat politic. Un genius seculi ce urcă de la Herder, şi prin alţi Romantici germani, până la Filosofia istoriei a lui Hegel. Zeitgeist se referă şi la acel ethos caracteristic unui grup, definit de un mod particular de a vedea lumea, raportat la o anumită perioadă de evoluţie socio-culturală şi contribuind în mod decisiv la cristalizarea conştiinţei şi a identităţii sociale.

Colecţia Zeitgeist are de la bun început un angajament cu cititorii: e menită să deschidă punţi intelectuale, să exploreze fără inhibiţii natura şi efectele radicalismelor politice moderne şi să demonstreze validitatea perspectivelor pluraliste în înţelegerea lumii de azi.

Cărţile din Colecţia Zeitgeist vorbesc despre mituri, utopii, revoluţii, despre destinul omului într-un univers în care ideologii cu pretenţii salvatoare continuă să inspire pasiuni colective cu consecinţe nu o dată catastrofice.
Propunând o panoramă a ideilor-forţă din lumea contemporană, „Zeitgeist” este o colecţie care invită la luciditate şi responsabilitate. Cărţile din această colecţie se adresează tuturor celor interesaţi de necontenita tensiune dintre societatea deschisă şi adversarii ei.

Colecţia include lucrări filosofice, politologice, literare şi se adresează elevilor, studenţilor, ziariştilor, tuturor celor interesaţi de viaţa spiritului în lumea de astăzi. Până la ora actuală, au apărut în această colecţie:

Albert Camus si Arthur Koestler, Reflecţii asupra pedepsei cu moartea, – Monica Lovinescu, Georges Sorel, Reflecţii asupra violenţei, – Czeslaw Milosz, Gândirea captivă, scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunistă din Polonia şi de a rămâne în Vest.

Cartea este o minune de rafinament intelectual şi filosofic. O demonstraţie de forţă a unei minţi analitice rare la români.

89 articole, începând cu cel din 18 iulie 1961, intitulat Revizioniştii francezi, sau cel din 20 august 1963 şi intitulat Raymond Aron şi sensul istoriei, până la articole din anii 2000, cum e cel intitulat Privirea clinică, p. 470, sau Un document fără precedent: Ultima carte (text integral al declaraţiilor de anchetă ale lui Anton Golopenţia aflate în Arhivele S.R.I.. Introducere şi anexă de prof. dr. Sanda Golopenţia, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001)

Temele acestei culegeri de articole şi de studii esenţiale definesc o mare gânditoare şi un strălucit filosof politic, preocupat cu înverşunare de rădăcinile Răului totalitar şi de combaterea fructelor sale amare. Citite prima oară la microfonul Radio Europa Liberă, sub dictatură, aceste articole nu sunt numai simple produse intelectuale scrise în spiritul Societăţii Deschise, antibolşevice şi anticeauşiste, ci şi veritabile acte de libertate de gândire ale autoarei şi veritabile perfuzii de demnitate pentru ascultători.
Cine erau ascultătorii Radio Europa Liberă, în anii 60, 70, 80, 90 sau 2000? Nimeni alţii decât cetăţenii români rămaşi de partea sovietizată a Cortinei de Fier, supuşi neîncetat unei atroce presiuni propagandistice şi de contaminare cu ideologia totalitară.

Există, la mijlocul cărţii, ca pentru a marca un miez dar şi un centru al întregii actvitităţi a autoarei, un eseu polemic decisiv „Noua Dreaptă de la Bucureşti”(din 2 noiembrie 1984):

Aici, Monica Lovinescu observă, chiar la p.255, că regimul Ceauşescu evoluase, odată cu creşterea cultului personalităţii, înspre „o parodie de naţionalism atât de penibilă, încât a reuşit performanţa de a deznaţionaliza complet o tânără generaţie, ce nu mai visează la altceva decât să-şi părăsească ţara şi să plece unde o vedea cu ochii. Parlamentul european constata, în septembrie (1984, n.m.), că „în nici o altă ţară a Europei de Răsărit problema emigrării n-a ajuns la o astfel de acuitate”. Evident, situaţia economică dezastruoasă explică în parte o astfel de dorinţă masivă de a pleca. Dar, cum se constata şi la Strasbourg, nu numai criza economică, ci şi criza „politică şi morală”. În fond, criza însăşi a sentimentului patriotic.

Ei bine, în jurul acestui eseu şi al acestor idei voi prezenta Etica neuitării…

Lectura cărţii de faţă se poate face în mai multe chei. Există o cheie istoric-cronologică, dar şi un fir biografic. Un fir jurnalistic, precum şi o cheie politică.

O cheie literar-memorialistică, precum şi o cheie filosofică. Interesant, ca model pentru analiza cărţii semnate de Monica Lovinescu, mi se pare demersul moral specific autoarei şi rămas ca un concept distinct al est-eticii; profesorul Vladimir Tismăneanu – cel mai important discipol care urmează linia Monicăi Lovinescu sub abordarea politologică şi de filosofie politică, precum şi îngrijitorul acestei cărţi şi al Coleţiei Zeitgeist -, a explicat (p.5, Hermeneutica libertăţii) miza acestui discurs:

Atacurile împotriva Monicăi Lovinescu venite din zona xenofob-stalinoidă (Eugen Barbu şi echipa sa de demagogi fascisto-comunişti, cei pe care ea îi numea, cu infinit dispreţ, „trepăduşii de Curte Nouă”) dădeau măsura unei lupte care a continuat şi după decembrie 1989: aceea dintre susţinătorii modernităţii politice şi estetice, pe de o parte, şi partizanii unui autarhism, în fapt, un neo-tribalism de sorginte colectivist-etnicistă care a făcut atâta rău culturii româneşti în perioada interbelică” (adaug, cu notă personală, că ajunge să privim în jur şi astăzi, pentru a culege nenumărate fapte ce vorbesc grăitor despre prelungirea acestei lupte până la noi şi despre consecinţele ei catastrofale pentru cultura română).

Revenind la spusele anterioare, pentru a bara calea oricărei interpretări excesive a afirmaţiilor sale din Introducere la volum, Vladimir Tismăneanu face repede precizarea următoare: „ nu este vorba aici de contestarea tradiţiei ori de exaltarea dezrădăcinării, ci de o susţinere a sincronizării continue a culturii române cu marile direcţii ale spiritului democratic modern”. Distinsul profesor de la Universitatea americană din Maryland conchide: „ nu cred că greşesc încadrându-i pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca în perimetrul a ceea ce putem numi patriotismul liberal. Mai precis spus, al unui sentiment naţional sobru care nu se jenează de valorile umaniste în care crede şi care nu pactizează cu pompierismul şovin ori cu doctrinarismul descărnat al unei stângi tot mai sectare. Mândria naţională nu este un păcat câtă vreme nu este utilizată manipulativ precum în acţiunile intolerante şi oportuniste ale jandarmilor culturali. A-ţi iubi naţiunea este o chestiune de demnitate. Eroarea constă în a face din dimensiunea naţională un fel de test absolut şi mai ales de a o subordona unor porunci politice imediate. Patriotismul civic-liberal este structurat diferit de şovinismul resentimentar care azvârle iubirea tradiţiei în cel mai dezolant derizoriu prin chiar abolirea spiritului critic”.

Cartea Etica neuitării este recomandată oricărui cititor interesat să înveţe câte ceva despre cum trebuie dusă lupta cu Răul totalitar, dar acest cititor e preferabil să fie mai ales cel aflat la început de drum, studentul în ştiinţe politice, filozofie ori litere, deoarece eseurile conţinute de volum vorbesc despre „spiritul echilibrului valoric şi examinează principalele contribuţii ale Monicăi Lovinescu la constituirea unei etici întemeiate pe memorie”. Aşadar, conţinutul se adresează omului liber, şi liber de presiunea Puterii totalitare, adică acelei conştiinţe care devine aptă să viseze, să construiască şi să lupte pentru valorile Societăţii Deschise şi ale Binelui politic.

Trăim în vremuri la care asistăm – nu de puţine ori fiind manipulaţi de discursul subliminal mediatic – la eforturi globalizate de spălare a creierului, dar şi, pe plan intern, „la strădanii insidioase de obliterare a conştiinţei istorice”. Monica Lovinescu, înarmată de fiecare dată cu acribie şi analiză fină, oferă motive temeinice de a nu uita.

Pregătind discursul de receptare a acestei cărţi, şi Vladimir Tismăneanu atrage atenţia asupra unei dihotomii paradoxale, asupra căreia a insistat pe vremuri însăşi autoarea şi graţie căreia amândoi şi-a făcut ulterior numeroşi duşmani: „observând, în consens cu Alain Besançon, absenţa ori mai degrabă debilitatea unei acţiuni de damnatio memoriae în raport cu comunismul, similară celei constant întreprinse în raport cu nazismul, Monica Lovinescu nota cu melancolică amărăciune faptul scandalos că pentru cei mai mulţi comunismul apare ca „un fel de accident meteorologic”, o aberaţie pasageră de care nimeni nu poate fi ţinut la răspundere. (Detalii găsim în Asimetria indulgenţei, p. 445, n.m.).

Pledând, împreună cu Virgil Ierunca, împotriva dublelor standarde în explorarea totalitarimsului de stânga şi de dreapta, Monica Lovinescu a atins nervul sensibil al unor oameni care până atunci se jurau că o admiră. La fel a fost admonestat şi rău interpretat Czeslaw Milosz de către unii în Polonia, când a spus acelaşi lucru: ambele sisteme totalitare au fost monstruoase, ambele au fost exterministe, ambele merită o condamnare fără drept de apel”.

Iată, acum, cu ajutorul selecţiei lui Vladimir Tismăneanu – operată în suita de eseuri şi articole publicate în acest ultim an după plecarea Monicăi – , câteva repere obligatorii, câteva dimensiuni ale spiritului Monicăi Lovinescu ce îşi pun amprenta asupra articolelor cuprinse în volum:

Spiritul de înger păzitor, gardian al conştiinţei şi al idealurilor libertăţii, valagile în timpurile dictaturii dar şi după în timpuri, „ce păreau să îndemne la stoică resemnare”. Să ne amintim cum, la echipa Radio Europa Liberă, „Monica Lovinescu este însoţită de Virgil Ierunca, Noel Bernard, Vlad Georgescu, Emil Hurezeanu, Nestor Ratesh, Gelu Ionescu, Nicolae Stroescu, N.C.Munteanu, Şerban Orescu, Vladimir Tismăneanu”. Dar şi de un Cornel Chiriac, care a alimentat tinerii de atunci, prin emisiunea Metronom, Music By Request, cu toată muzica bună a Occidentului din acele timpuri.

În articolul Raymond Aron şi sensul istoriei, p. 31, Monica Lovinescu apreciază capacitatea lui Aron de a critica reaua credinţă a intelectualilor care se supun mistificării totalitare. Urmându-l în multe direcţii pe Aron, Monica Lovinescu s-a ridicat la rândul ei ca o voce care cheamă spre datoriile clarviziunii. Ea vede cum marxismul, aflat între utopie şi mitologie degradantă, îşi trage poate puterea tocmai din suprema sa iraţionalitate (p. 34).

Verticalitatea şi gustul pentru adevăr, bine, dreptate şi frumos: „când nu puţini alegeau calea compromisurilor ignobile, emisiunile ei au vorbit despre şansele gândirii autonome într-un univers întemeiat pe neadevăr”. Un articol interesant la această temă este la p. 410, Arhivele şi adevărul sau la p. 414, Arhivele mărturisesc. Apoi, Sindromul amânării, p. 425 (despre rolul arhivelor, care au dobândit, de prin anii 70-80, în multe domenii – şi îndeosebi cel literar – o importanţă centrală. Aş spune chiar iniţiatică (…)” Monica Lovinescu critică, la acest capitol, sindromul amânării de care suferă românii: ”Noi nu acceptăm, nici nu refuzăm. Amânăm orice gest chirurgical. Am ieşit din marele spital al totalitarismului, neoperaţi, încă nevindecaţi, purtători mai departe de germeni, contaminatori şi cotaminaţi laolaltă, într-un nefiresc amalgam. Accesul la dosare pe plan individual, consultarea arhivelor de către cercetători ar risca să ne ridice febra, iar nouă ne place să ne credem convalescenţi şi, pentru a perpetua iluzia, pur şi simplu nu ne luăm temperatura. Nu încă. Amânăm.

Vedem şi astăzi, la douăzeci de ani de la căderea dictaturii, unde au dus aceste amânări, cât de scump plătim pentru lipsa de adevăr şi pentru privarea de tratament corect al traumelor: România a irosit potenţialul de însănătoşire, comportându-se ca un organism bolnav, incapabil să-şi cunoască realitatea, şansele şi trecutul, dar şi viitorul.

Gustul pentru apărarea limbii şi culturii române: „graţie Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca, limba românească şi-a păstrat tâlcurile sale fireşti, ameninţate de vacarmul propagandistic susţinut de trâmbiţaşii dictaturii”. Lectura eseurilor şi articolelor permite intense experienţe de regalare cu o limbă românească inteligentă şi vie, suplă şi abilă. Vezi articolul O urgenţă: Deparazitarea limbajului, p. 294. Estetul anonim, p. 301. Dar şi Despărţirea de caragialism, p. 306.

Salvarea memoriei a constituit o prioritate în activitatea Monicăi Lovinescu şi în analizele conţinute de articolele sale. Ea a ştiut că „obiectivul principal al totalitarismului este distrugerea amintirii, parazitarea şi infectarea interiorităţii cu virusul duplicităţii şi al laşităţii”.

În studiul Noua Dreaptă de la Bucureşti, din 2 noiembrie 1984, Monica Lovinescu înfierează atacurile la adresa memoriei comise de Artur Silvestri, care nu contenea să acuze de fascism „Grupul de la Paris”, folosind strategii ale maculării şi ale dezinformării. Pentru a pune teoriile sale în epocă şi în contextul corect, Monica Lovinescu face apel la două mari gânditoare ce au precedat-o şi au inspirat-o, dar şi la acel spiritus rectus. Astfel:

Încă din 1956, nu o vom aminti niciodată îndeajuns, Jeanne Hersch – într-un studiu capital, Idéologies et réalité, plasa partidul comunist la dreapta eşichierului politic, imediat după fascişti. „Voi numi de stânga ideologia ce insistă cel mai mult asupra libertăţii, – scrie ea -, iar de dreapta, pe aceea ce insistă cel mai mult asupra autorităţii înarmate a forţei; în acest sens, comunismul intervine imediat după fascism”. Cât despre comunismul din URSS, Jeanne Hersch insista asupra caracterului său naţionalist, reacţionar şi conservator. De fapt, constatând că adevărata aventură umană începe odată cu domesticirea fricii – acea frică dominând regnul animal -, Jeanne Hersch făcea o altă distincţie – şi mai importantă – între totalitarism (readucând prin teroare frica pe primul plan al existenţei) şi democraţie (punând între om şi frică ecranul protector al drepturilor şi legilor ce le garantează).

Cât despre Hannah Arendt, din 1951, cu Originile totalitarismului (partea a treia acestui studiu a fost reluată în Sistemul totalitar), ea găsea că deosebirile dintre stânga şi dreapta devin desuete în faţa fenomenului original al secolului al XIX-lea: totalitarismul, a cărui expresie perfectă este lagărul de concentrare. Analiza totalitarismului – aşa cum a făcut-o Hannah Arendt – rămâne şi azi, după ce atâtea studii au apărut pe aceaşi temă, de neclintit, îi vom repeta deci concluziile, deoarece nici o altă analiză n-a izbutit s-o infirme până în clipa de faţă”.

Monica Lovinescu reţine şi duce mai departe concluziile acestor premergătoare ilustre: „Totalitarismul – dezvăluindu-se doar în două regimuri ale secolului al XX-lea, nazismul şi comunismul, -, se deosebeşte de orice altă formă de dictatură sau de tiranie înregistrată de-a lungul istoriei prin faptul că, în cadrul lui, omul este de prisos. Scopul constant al unui astfel de regim totalitar, scop realizabil în cadrul concentraţionar (lagărul devenind modelul societăţii), este de a pune populaţia în afara legii. (…) Marginalizarea oamenilor în societate. Incertitudinea fundamentală întreţinută asupra condiţiei umane însăşi. Tiraniile ucideau: totalitarismul urmăreşte o crimă inedită până la el: uciderea în om a persoanei morale. Pentru prima dată în istorie martiriul devine imposibil. Antigona nu mai poate fi Antigona, după cum sugera şi Thierry Maulnier, în La face de méduse du communisme” (apărut în anii 50 , şi citat de Monica Lovinescu la p. 252). La p.253 autoarea precizează că „figura exemplară a acestei societăţi a morţii (fizice şi spirituale) este lagărul, deoarece numai în cadrul lui poate fi lichidată orice spontaneitate, sub orice formă s-ar ivi ea, cea mai inofensivă, cea mai apolitică. Şi Hannah Arendt scrie: „Câinele lui Pavlov, eşantionul uman redus la reacţiile sale cele mai elementare, iată cetăţeanul model al unui stat totalitar. Un astfel de cetăţean e greu de produs în afara lagărului.”

Continuând imbatabilul raţionament, extrapolând cu argumente, Monica Lovinescu ajunge la concluzia că, paradoxal numai în aparenţă, regimul ceauşist a început să copieze şi mai fidel atitudinea Kremlinului pe măsură ce a vrut să-şi afişeze în faţa lumii întregi independenţa faţă de el. Guvernul român a fost printre cele dintâi ce a adoptat, de pildă, noua tactică a Kremlinului în lupta cu dizidenţii: azilurile psihiatrice. Iar în afară de metodele de represiune, anumite trăsături comuniste s-au îngroşat considerabil în anii finali ai ceauşismului: parodiile de naţionalism, cu periodice izbucniri şovine, sau accentele de antisemitism recurent”.

Viaţa intelectuală şi rostul intelighenţiei în relaţiile cu Puterea au preocupat-o constant pe Monica Lovinescu. „A scris pagini de o rară luciditate despre situaţia vieţii intelectuale atât din Vest, cât şi din lumea comunizată. Eroii săi, intelectualii cu care s-a identificat, s-au numit Koestler, Arendt, Vasili Grossman, Soljeniţîn, Jeanne Hersch, Milosz, Camus, Orwell, Souvarine, Ionesco. S-a identificat întru agonică suferinţă, ea care îşi pierduse mama în temniţele comuniste din România, cu Nadejda Mandelstam, al cărei soţ, marele poet Osip Mandelstam, pierise în Gulag. A scris răscolitor despre poemul Requiem al Annei Ahmatova şi despre Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, a salutat fiecare gest de curaj al intelectualilor români (Paul Goma, Dorin Tudoran, Dan petrescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana) şi s-a solidarizat cu cei care apărau valorile spiritului (N. Manolescu, Al. George, Gh. Grigurcu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu)”, adaugă Vladimir Tismăneanu..

Monica Lovinescu a crezut în misiunea intelectualilor de a deveni factori activi şi de a vorbi despre viitorul ţării. Despre intelectuali şi rolul lor, vorbesc alte articole din carte: „Pădurea de cruci: Ahmatova şi Brodski”, p. 56. „15 ani de la moartea lui Orwell”, p. 45. Marea teroare, de Robert Conquest, p. 113. Interdicţia Revizorului, spectacolul lui Lucian Pintilie, p. 133. Hannah Arendt şi sistemul totalitar, p. 140 (unde Monica Lovinescu atrage atenţia asupra celor două trăsături considerate de Hannah Arendt drept consubstanţiale unui regim totalitar: „uitarea forţată şi crearea unui climat de irealitate. Acestea se regăseau în România dictatorială, unde frica nu mai avea nevoie neapărat de lagăre şi închisori pentru a funcţiona”, scria Monica Lovinescu la 15 martie 1973). Alte articole din acest registru: Memoriile Nadejdei Mandelstam, p. 158. Comitetul Intelectualilor pentru Europa Libertăţilor, p. 178. Boris Souvarine despre Panait Istrati, p. 211. Impactul lui Soljeniţîn la Paris, p. 163. „Taina libertăţii” lui Nicolae Steinhardt, p. 259 („Gustul demnităţii se poate pierde, ca şi acela al libertăţii” „Trebuie să ştii să plăteşti: dacă vrei să fii liber, se impune să nu-ţi fie frică de moarte”, şi alte taine ale unei căi spirituale ce duc la dreapta judecată necesară pentru a alege între conştiinţă şi carieră). Scriitorii şi Canalul, p. 244 (unde autoarea dezvoltă o analiză minuţioasă, mergând pe urmele lucrării Lumea contemporană şi literatura sovietică, în care Michel Heller vedea adevăratul act de naştere al realismului socialist, înainte chiar ca această denumire să existe, în scrierile lui Gorki asupra lagărelor de concentrare sovietice). Sau, de pildă, Silabisirea democraţiei, p-289.

Articolele Monicăi Lovinescu au anunţat timp de decenii intenţia de a pune în evidenţă şi de a umple un regretabil vacuum de poziţii teoretice credibile inspirate de marea tradiţie liberal-conservatoare. Cu mult înainte de apariţii, precum cea recentă de la Humanitas, cotată drept o „carte excepţională” de Vladimir Tismăneanu, semnată de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică, şi intitulată „Reconstrucţia dreptei”, Monica Lovinescu atrăgea atenţia asupra faptului că în România ne lipsesc cărţile de substanţă necesare culturii politice într-o ţară democratică, ne lipseau până recent până şi cărţile privind doctrinele politice ale unei drepte care respinge deopotrivă fascismul şi comunismul. Liberalismul autoarei a susţinut îmbrăţişarea principiilor liberalismului clasic şi ale ordinii sociale a capitalismului. Eseuri interesante pe acestă temă: Silabisirea democraţiei, p. 289. Noua dreaptă de la Bucureşti, p.250. „Paradoxul român”, p.313. De vină este „interbelicul”, p. 474.

Problema Răului s-a aflat în centrul reflecţiei Monicăi Lovinescu. Pentru a pricepe cum poate fi apărat Binele, este necesară continua rememorare a infernului. Doar astfel se poate construi acea viziune pe care gânditoarea americană Judith Shklar o definea drept liberalismul fricii. Hermeneutica libertăţii înseamnă respingerea complezenţei placide, a acelui spirit flegmatic pentru care nu există linie despărţitoare între călăi şi victime, între adevăr şi minciună.

Multe generaţii de tineri care au ascultat Emisiunile Monicăi Lovinescu la Radio Europa Liberă între anii 65 – 89-90 au învăţat lecţia demnităţii, încă în Gulag fiind şi lipsiţi de posibilităţi de exteriorizare a libertăţii. Poate că mare parte din explozia finală a Revoluţiei române (cea sinceră , cea necontaminată de jocurile de culise politice) s-a datorat acelei reprezentări despre Rău şi despre refuzul Răului pe care şi-au construit-o ascultătorii de radio pe unde scurte Europa Liberă şi ai emisiunilor Monicăi Lovinescu.

Articole elocvente: Pentru un muzeu al erei comuniste, p.325. Asimetria indulgenţei, p. 445. Negaţioniştii de stânga, p. 449. Gramofonul ideologic, p. p.466 (despre derivele totalitare la care poate conduce şi aşa-zisa corectitudine politică).

Lectura cărţii Etica neuitării este o aventură captivantă a minţii şi a inteligenţei morale. Este o construcţie interioară a sentimentului de libertate sau, pentru cei ce au fost captivi până acum în ideologii şi lanţuri spirituale, o proiecţie salvatoare de eliberare, fie ea şi în al doisprezecelea ceas.

Mă gândesc, după ce am parcurs această lume a libertăţii interioare, că abia acesta este adevăratul drum către Societatea Deschisă, cel care vine din interior, şi nu dinspre tribune.

Marele câştig ar putea fi acum, pentru mine, cititorul şi cetăţeanul, revizitarea întrebării platoniciene: cine trebuie să conducă?, întrebare foarte importantă în teoria politică, în teoria legitimităţii şi mai ales în teoria democraţiei. Pornind la drum acum înarmată cu toate avertismentele Monicăi Lovinescu, reflectez asupra actualităţii acestor teorii în statul de drept. Cândva, şi Karl Popper afirmase că „un guvern are dreptul să comande atunci când este legitim, adică atunci când a fost ales, conform regulilor constituţiei, de majoritatea populaţiei sau de reprezentanţii acesteia. Dar nu trebuie să uităm că Hitler a ajuns la putere în mod legitim şi că legea referitoare la puterile depline, care l-a propulsat ca dictator, a fost decisă de o majoritate parlamentară. Prin urmare, principiul legitimităţii nu e suficient. El este un răspuns la întrebarea platoniciană: cine trebuie să conducă? Prin urmare întrebarea însăşi trebuie schimbată”.

Aşadar, mai important este să aflăm la timp nu cine trebuie să conducă sau cine nu trebuie, cât cine sunt duşmanii Societăţii Deschise. Şi să nu uităm niciodată că democraţia nu este un Rai, ci este o strategie de combatere a unei dictaturi, a unei tyrannis. Despre natura conflictelor ce definesc lupta dintre moralitatea şi imoralitatea unei democraţii versus imoralitatea abolută a totalitarismului, numai politicienii şi intelectualii pot da seamă. Reţin, la final, ca şi Vladimir Tismăneanu recent într-un excelent articol intitulat Gramatica demnităţii-Pasiunea Monicăi Lovinescu, o amintire personală a reputatului profesor şi discipol al autoarei: el devoalează publicului că Monica Lovinescu l-a sfătuit odată( iar Vladimir Tismăneanu nu a mai uitat, de atunci): „…continuă să dai studenţilor dumitale în bibliografia obligatorie, şi nu în ultimul rând, Demonii lui Dostoievski: una dintre chei, şi nu cea de pe urmă, stă sigur acolo”.
Despre ce cheie este vorba?

Evident despre cheia supravieţuirii noastre într-o lume în care încă prea puţini dintre noi îşi însuşesc Etica neuitării.

Angela Furtună

Monica Lovinescu a făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, comisie creată de preşedenţia României în aprilie 2006 pentru a studia şi a redacta „Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”, necesar preşedintelui României pentru a putea condamna comunismul în mod oficial. Comisia a fost formată din savanţi şi universitari români şi din alte ţări, personalităţi de recunoaştere academică internaţională, şi a fost condusă de Vladimir Tismăneanu, Director, Center for the Study of Post-Communist Societies, Professor, Department of Government and Politics, University of Maryland.

Anunțuri

Un gând despre “Evocări I- Monica Lovinescu – (19 noiembrie 1923 – 20 aprilie 2008) – Un an de la apariţia Eticii neuitării

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s