De la iluzia anticomunismului la halucinaţia anistorică (I) * PDF Print E-mail
„Les livres d’aujourd’hui sont les actes de demain…”(Thomas Mann)

Polemica lansată în societatea românească după apariţia broşurii editate la Chişinău şi dedicate analizei unei aşa-zise iluzii anticomuniste relansează public, chiar dacă la un nivel precar, dezbaterea pe care Institutul de Studii Populare a promovat-o recent sub genericul Intelectualii şi politica, politicienii şi intelectualii.

Cartea Iluzia anticomunismului – Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (volum coordonat de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindeleanu)  a apărut la Ed. Cartier în noiembrie 2008. Asumarea unui eclectism de revistă-bazar nu face decât să sublinieze un anume amatorism al culegerii (dublând o inocenţă şi o cruzime romantică prin care câţiva juni intelectuali îşi fac dinţii în publicistica neaoşă prost plătită), gratuitatea elanului devenind finalmente o imberbă tribună de campanie şi de publicitate gauchistă (de la care autorii au sărit în gol, pe răspunderea lor!). În Introducere se aduc în mod pueril câteva detalii picante, se prezintă apariţia cărţii precum o bătălie câştigată după persecuţii, şi, fără a nominaliza editurile româneşti chipurile ostile demersului, broşura este plasată într-un curent chipurile ilegitim care ar fi luat naştere în România (ştiut fiind că ceea ce e prezentat ca fiind interzis s-ar putea vinde mai bine), dar nu şi în Moldova (hélas!, prin inversare malversă, România încalcă drepturi, dar în Moldova nu se fac arestări de vieţi şi de conştiinţe antitotalitare!). Targetul unui PR de gloriole este evidentă. Aşadar, folosind strategia unui marketing de campanie glossy, adecvată mai mult unui trend intelectual Hollywood decât unei academii, autorii supralicitează în introducere, ca pe un merit uluitor, că diverse edituri din România le-ar fi refuzat proiectul (Ce edituri? Care proiect editorial? Când?, Unde? Cum?), deoarece „nu ţineau deloc să publice deviaţionisme de la mainstream-ul intelectual naţional“. Este invocat până şi un aşa-zis refuz al câtorva edituri ce ignoră însăşi rentabilitatea economică, câtă vreme, spune vocea anonimă a coordonatorilor volumului, „rentabilitatea era aproape asigurată în cazul unui volum pe o temă de un asemenea interes”. Despre care interes să fie vorba? Despre un interes faţă de subiectul iluziilor? A nu se uita că iluzia este fie un fenomen optic, fie unul de devianţă sociologică şi psihologică. Mai există şi iluzia unor politicieni şi a unor specialişti antrenaţi pentru diversiune, ceea ce reprezintă deja un alt aspect, ce ţine mai degrabă de semiotica limbajelor din mass-media şi publicitate, ca pe un caz particular de devianţă-manipulare.  Una peste alta, exegeţii au epuizat de mult subiectul iluziilor. Cât despre interesanta tematică a anticomunismului, publicul încă preferă să facă priză la memoria Gulagului, sincronizându-şi funcţiile mnezice personale cu cele istoric-politice ce au fost până recent interzise şi care decurg din cercetări şi din dezvăluiri de ultimă oră. Iar de iluzia anticomunismului, ca titlu  bombă  de piaţă, puţini se arată cu adevărat interesaţi, din cauză că această prestidigitaţie lingvistică şi ideologică este doar o formă fără conţinut. (Pe de altă parte, deşi este firesc faptul că însăşi cultura de stânga românescă doreşte să se elibereze de povara stalinismului, este sigur că nu prin negarea păcatelor trecutului şi prin spălarea creierului o va face (folosirea verdictului iluzie are tocmai acest rol de detergent), ci numai prin asumări, autolustrări şi exorcizări, toate publice).

Aşadar, nu ca un succes de piaţă se văd lucrurile la o privire mai atentă. Unele precizări devin obligatorii. Eventualitatea că toate editurile româneşti ar fi refuzat această carte sugerează maturitatea morală şi seriozitatea acestor branduri editoriale, care nu sunt dispuse să împingă în derizoriu o temă atât de importantă pentru societatea românească şi pentru Răsăritul Europei, precum recenta dictatură comunistă. Lasă că ajung toate celelalte forme de prostituţie intelectuală din viaţa cotidiană. În al doilea rând, oportunitatea de a ieşi pe piaţă în Republica Moldova şi nu în România cu o asemenea culegere ar fi fost evitată din capul locului de un colectiv serios şi bine intenţionat, la care miza aventurii publice, a autopromovării şi a scandalului ar fi fost mai mică decât cea pur analitică. Altminteri, este evident faptul că, în ţara lui V.Voronin, apariţia unei cărţi care încurajează negaţionismul Gulagului şi al comunismului prin lansarea de clişee mentale ca anticomunism=iluzie, Raport Final=Iluzie anticomunistă este un fapt dezirabil, aplaudabil, iară nu unul care să inducă rezerve de natură est-etică, aşa cum se întâmplă într-o Românie eliberată de comunism, integrată în Uniunea Europeană şi în NATO.

Oricâte explicaţii au lansat autorii în broşura lor de analize ce se vor critice, apărându-se de acuza că ar fi negaţionişti, câteva lucruri sunt demne de reţinut. Mai întâi, titlul culegerii induce un mesaj subliminal utilizat ca armă de contaminare a conştiinţelor, de marketare a unui concept (el induce o axiomă şi nu o dubitaţie), însă acest concept s-a dovedit a fi unul terorist, deci respins de societăţile democratice. În al doilea rând, hermeneutica titlului oferă substanţa reiterării unui verdict politic de extremă stângă (anticomunismul nu ar fi, chipurile, o premisă moral-politică logică, ci un construct politic delirant, utopic, iluzoriu). În al treilea rând, sentenţiozitatea titlului broşurii este dublată de minimalizarea paradigmei comuniste, care şi-a demonstrat cu prisosinţă nocivitatea, iar acest  target de propagandă e imposibil de ascuns (el pare să sugereze, în consecinţă, şi nu întâmplător, unele enormităţi: la ce ar fi bun un Raport scris de savanţi şi susţinut de o structură politică foarte coerentă, când artileria unor sentinţe devalorizante şi băşcălioase poate muta accentul de pe conţinut pe formă şi poate abate atenţia de la esenţe? Iată câteva exemple culese din Cuprins, privind maniera de a înlocui analiza cu discreditul: „de la banda celor 64 la Europa celor 27”,  (Daniel Barbu), „comunismul ca hobby” (Daniel Barbu), „câte raporturi? câte finale? (Alex. Cistelecan), „de ce misionarii anticomunismului sunt incapabili să judece comunismul” (Adrian-Paul Iliescu), „în care Raportul îşi ia cam ce merită: judecată estetică” (Costi Rogozanu), „lamentabilul eşec al anticomunismului” (Ciprian Şiulea), „Condamnarea comunismului ca folclor urban” (Ovidiu Ţichindeleanu), „Anticomunismul instituţionalizat şi Raportul ca document de folclor oral” şi „Disidenţii, delegitimarea rezistenţei muncitoreşti şi sensul tranziţiei” (Ovidiu Ţichindeleanu).

Nu se poate trece cu vederea mimetismul ce stă la baza acestei cărţi, care devine astfel, prin lipsa de proporţii, o adevărată maimuţărire a Raportului Final (respectând cu demnitate etimologia cuvântului a maimuţări).  Cum editorii Raportului Final fuseseră Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile a rezultat că, în replică, broşura Iluziilor are drept coordonatori-editori pe Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu, în chip de autorităţi în domeniul anticomunist aflaţi în căutarea unei polemici aducătoare de prestigiu, nu şi a adevărului. „Opoziţia” este vădit generaţionistă şi construită pe criterii derizorii şi nu este în favoarea ultimilor. În acest caz nu este un avantaj de a  nu fi avut timpul biologic necesar pentru a degusta pe de o parte comunismul iar pe de altă parte cultura totalitarismului ca pe o groapă comună a iluziilor (a adevăratelor iluzii, după cum ar fi spus Jean Piaget).

Vasile Ernu nu are texte în cartea Iluziei anticomunismului, ci doar relaţii la Chişinău şi bucurii de om mândru că s-a născut în  Uniunea Sovietică, dacă este să invoc în acest excurs neoparfumul de Kremlin cu care autorul a botezat literatura română prin recenta sa carte de autor, despre care am scris la vremea respectivă în presa culturală (2007). Remarcam, cu acea ocazie, faptul că, „de câteva decenii, atât în U.R.S.S. cât şi în actuala Uniune Europeană se reciclează (cu scopul salvării fără alte crize majore a stângii politice) teoriile filosofului francez de origine rusă Alexandre Kojève (1902-1968), creatorul teoriei postistoriei, în versiunea căreia sfârşitul istoriei a fost deja atins, mai ales în societatea fără clase din U.S.A., iar omului nu-i mai rămâne decât fie reîntoarcerea la animalitate, fie încercarea de a recupera formele de umanitate din trecut. Kojève îi pune astăzi împreună pe bolşevicii sovietici şi pe reprezentanţii stângii occidentale, „pentru care capitalismul liberal e cel puţin la fel de rău ca sistemele concurente, de la comunism la fundamentalism”. Pe această matrice mentală s-a bazat şi respingerea de către UE a actului de condamnare a comunismului (şi în 2007, şi în 2009, n.m.). Tânărul Vasile Ernu recuperează pentru valorificare, deşi cu nostalgia critică a cinicului blajin , acelaşi prezent continuu comunist ce alocă omului numai dreptul la viitor. O lectură în această cheie a cărţii de faţă este o experienţă halucinantă: fără discriminare, duios, la coada fără sfârşit a postistoriei, se aşează, iar şi iar, eternul homo sovieticus din şi de lângă noi”.  Nu se poate uita faptul că Născut în U.R.S.S. nu a fost o carte a unui Vasile Ernu traumatizat, ci a unui Vasile Ernu sedus de nostalgia comunistă, captat de iluzia comunismului cu faţă umană şi paraşutat împreună cu aceste droguri ideologice uşoare direct în nucleul dur al imageriei politice româneşti actuale, care e la fel de vulnerabilă în faţa stângii caracteriopate ori a dreptei accentuate. Plasarea acestor teorii vine exact într-un moment de hegemonie a istoricismului, marxist ori nu. Obstinaţia stângii şi fascinaţia anihilării unui spiritus rectus al dreptei l-au şi condus pe Ernu (et Co.) înspre actualul acţionariat moral majoritar al fabricii de absolut comunistoid. Ca într-un episod maniacal sau ca într-un puseu halucinogen neobolşevic, Vasile Ernu recidivează acum cu acest volum ce colecţionează artizanat şi gratuităţi disponibile astăzi din belşug pe piaţa – slabă – de idei a stângii româneşti, girând un fenomen centripet  în care sunt aspiraţi, în ordine alfabetică, autorii: Florin Abraham, Gabriel Andreescu, Daniel Barbu, Alex. Cistelecan, Andor Horváth, Adrian-Paul Iliescu, Costi Rogozanu, Michael Shafir, Andrei State, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindeleanu, Dan Ungureanu. A fost o tentaţie copleşitoare pentru aceşti teoreticieni, majoritatea abia ispăşind revoltele propriului totalitarism al adolescenţei personale dezvoltate la marginea unui U.R.S.S. deloc iluzoriu, să se constituie – prin oglindire – într-un pretins colectiv de experţi în critica anticomunismului, autoinvestiţi cu misiunea de a demola construcţia Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Dar să revizităm această ilustră echipă. Preşedinte: Vladimir Tismăneanu. Membri: Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Virgil Ierunca, Sorin Ilieşiu, Gail Kligman, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius Oprea, H.-R, Patapievici, Dragoş  Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat, Stelian Tănase, Cristian Vasile, Alexandru Zub. Experţi: Hannelore Baier, Ioana Boca, Stefano Bottoni, Ruxandra Cesereanu, Radu Chiriţă, Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Robert Fürtos, Armand Goşu, Constantin Iordachi, Maria Mureşan, Germina Nagâţ, Eugen Negrici, Novák Csaba Zoltán, Olti Agoston, Cristina Petrescu, Anca Şincan, Virgiliu Ţârău, Cristian Vasile, Smaranda Vultur. La redactarea Raportului, au mai colaborat: Gheorghe Boldur-Lăţescu, Igor Caşu, Lázok Klára, Shlomo-Leibovici-Laiş, László Márton, Nagy Mihály Zoltán, Ioan Stanomir, Cătălin Augustin Stoica, Marin Zăloagă (coautori), Cristina Spătărelu (secretariat tehnic), Adriana Fleancu (corectură), Mihaela Ghimici (traducere). Cartea Iluzia anticomunismului s-a soldat, după cum era de aşteptat, cu un eşec. Victoria mediatică nu s-a produs. Nici  priza intelectuală. Prin neadecvare, broşura s-a acoperit de un anume ridicol. Ea serveşte însă drept document intern de partid. Prin necalibrare, a generat un aer de neseriozitate în jurul unei teme fundamentale pentru generaţiile ce au memorie antitotalitară, fie ele din România sau din spaţiul ex-sovietic, şi numim aici sute de milioane de victime ale comunismului de esenţă rusească, aşa cum l-a definit Berdiaev. Cât despre cei ce nu ştiu nimic despre comunism sau despre anticomunsim, această broşură nu le spune nimic. Cum e mai rău.

Există, în principal, trei feluri de a aborda pentru critică o astfel de carte. A o lua de la arhitectură şi structură şi a privi în racourçi, pentru a cântări cu acribie raportul dintre elementele de rezistenţă şi detaliile ornamentale. Apoi, poate fi luată în calcul şi o cale inversă, a unui flux irepresibil şi excursiv, bazat pe o anume detectivistică jurnalistică ce literaturizează conjunctural. Desigur, se poate utiliza şi o metodă comparatistă ce are la bază o abordare elastică a Iluziei faţă cu Raportul (după principiul oglindirii băiatului de mingi în privirea rece a protagonistului unui monopol universal). Pe orice cale am lua-o, este evident faptul că o corvoadă ca demontarea totalitarismului de stânga prin mici găselniţe aforistice şi critica Raportului Final prin condimente ce ţin de ficţionalizare i-a încărcat şi pe cei ce semnează în Iluzia anticomunismului (ca şi pe alţi înaintaşi ai lor) cu un soi de perplexitate: mai întâi faţă de stilul Raportului, apoi faţă de curajul raportorilor (unii fiind foşti marxişti care au devenit anticomunişti, însuşindu-şi în mod democratic şi liberal dreptul uman de a evolua, de a se îndoi, de a accede la perfecţiune prin asumarea salturilor de conştiinţă), şi nu în cele din urmă faţă de caracterul tehnic, de document oficial al statului român pe care Raportul Final şi l-a asumat din start.

Principalul obstacol de care se izbesc toţi criticii actuali ai Raportului Final privind Analiza Dictaturii Comuniste din România (nu numai autorii reuniţi de Vasile Ernu) constă din incapacitatea de a înţelege subtilitatea relaţiei dintre memorie şi etică în această operă majoră asumată de statul român, nu numai de autorii raportori. Relaţia dintre memorie şi morală este bazată pe etica neuitării, ca la Monica Lovinescu (personalitatea care a inspirat cel mai mult  arhitectura Raportului), dar şi pe recuperarea nişelor mnezice „prin reflecţie pură ce se sprijină nu pe sentimente, ci pe morală” (Zinoviev, Nous et l’ Occident, Paris, Gallimard, Idées, 1982, p.167); acest recurs suprem la etică, pe care l-a introdus şi l-a pretins, la vremea lui, şi Karl Popper, cel mai constant adversar al lui Marx şi al comunismului, este unul bine dozat, care evită excesele şi care se vrea mai degrabă preponderent profilactic, pentru a evita o vindicativitate finală extremă: „este vorba de o morală a dispreţului şi nu a urii”. Pentru că „în viziunea disidentului rus, înţelegerea stalinismului are nevoie de o raţiune fără sentimente, dar care este întemeiată etic, şi anume într-o experienţă a opoziţiei faţă de regimul popular criminal”. Ei bine, cercetătorii din Iluzia anticomunismului au abuzat de o logică discriminatoare şi nedemocrată pe care însuşi colegul lor de echipă Daniel Barbu a introdus-o încă din 1998 în culegerea Miturile comunismului românesc(sub direcţia lui Lucian Boia), Ed. Nemira, Bucureşti, pp.175-196, unde a publicat textul intitulat „Destinul colectiv, servitutea involuntară şi nefericirea totalitară: trei mituri ale comunismului românesc”. Înaintând pe premiza unui discurs de acest tip, autorii refuză capacitatea spiritului uman de a progresa moral. Una din concluziile surprinzătoare ale Iluziei este aceea că analiştii văd lumea postcomunistă din Raport citire ca pe o realitate kafkiană, în care se produc peripeţii incredibile şi un vid absolut de conştiinţă: „anticomuniştii postcomunişti” nu (mai) sunt legitimi, după D.B., de parcă spiritul critic antistalinist fundamental trebuie să se adreseze de acum încolo în exclusivitate formei, şi nu şi fondului, şi de parcă spiritul totalitar se reinstaurează prin excesul inversului său, antitotalitarismul dictatorial (la fel de antidemocrat şi de antiliberal). La pagina 73 a Iluziei, în „O istorie naturală a comunismului românesc”, Daniel Barbu susţine culmea acestui construct, acuzând: „Raportul serveşte, prin urmare, unui obiectiv politic dublu şi imediat: acela de a înscrie comunismul pe inventarul obiectelor disciplinei istorice şi de a exonera atât statul, cât şi societatea românească în ansamblul său de responsabilitatea politică pentru faptele constitutive, represive şi productive ale unui regim pe care nu ar fi făcut (atât statul, cât şi societatea) decât să-l suporte de la o mare distanţă etică şi împotriva propriei voinţe. Prin urmare, căderea regimului şi despărţirea de comunism s-ar cuveni mai degrabă clasate în categoria filosofică a trecerii de la starea de natură la starea civilă decât în cea a tranziţiilor de la sisteme autoritare la cele pluraliste”.  O atare concluzie îl plasează pe autor în afara spiritului timpului, aşa cum este acesta văzut şi descris de Vladimir Tismăneanu la lansarea conceptul de reinventare a politicului, ca strategie de ieşire dintr-o realitate geopolitică totalitară, din ceauşism, din neostalinism. (Şi la G. Konrád, spiritul timpului era coroborat cu o antipolitică, în chip de vehicul ce scoate politica veritabilă din metastază şi o aduce în normalitate, însă numai după ce au loc exorcizări istorice şi politice sub aparenţa de mecanisme fiziologice care reinventează societatea civilă).

Tot lui D.B., p. 73, „refuzul responsabililor politici de a se pronunţa explicit în privinţa defunctului regim” i se pare a fi o manevră de a evita întâlnirea cu timpul real, iar recursul la „comisii ştiinţifice însărcinate cu investigarea arhivelor şi elaborarea de rapoarte documentare este un alt mod de a spune că adevărul despre regimul încheiat oficial la sfârşitul anilor 1980 scapă, până la urmă, complet înţelegerii comune”. Acest tip de raţionament paradoxist invalidează conţinutul politic autentic al mesajului. Pentru că, să fim serioşi, mesajul are un nucleu politic, şi încă unul dur politic, deşi acesta nu este decelat de D.B. şi coechipierii. Căci spune Daniel Barbu, p.73., „Preşedintele României a suscitat şi adoptat Raportul şi a condamnat de pe poziţii morale şi ştiinţifice un regim fără conţinut politic”, în timp ce în Raportul Final, la p.15, după menţionarea celor 20 de puncte care constituie principalul argument pentru condamnarea comunismului („căci atestă felul în care conducătorii comunişti din România au rămas fideli preceptelor de bază ale leninismului ca tehnică de control şi menţinere a totalitarismului bazat pe utopia falsului egalitarism social”(p..13)), există aserţiunea pe care o face cu greutate, de pe poziţii politice şi cu miez politic plus target politic explicit, Preşedintele României: „Ca şef al statului român, condamn explicit şi categoric sistemul comunist din România, de la înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947 şi până la prăbuşire, în decembrie 1989. Luând act de realităţile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal” (18 decembrie, 2006, Mesajul adresat de Preşedintele României către Parlamentul României cu prilejul prezentării Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România). Mai departe, acelaşi duce gestul exorcizării şi al condamnării comunismului până la expresia finală a sterilizării Răului şi a reconcilierii naţionale, care pentru o societate deschisă, democrată şi liberală,  reprezintă nivelul cel mai înalt de mesaj politic : „În numele statului român, îmi exprim regretul şi compasiunea pentru victimele dictaturii comuniste. În numele statului român, cer scuze celor care au suferit, familiilor lor, tuturor celor care, într-un fel sau altul, şi-au văzut destinele ruinate de abuzurile dictaturii”(pp.15-18), urmând o suită de propuneri concrete, politice, juridice, materiale, administrative, istorice şi morale, pentru gestionarea problemei daunelor morale şi materiale acordate victimelor şi urmaşilor, dar şi pentru punerea politicului în acord atât cu realitatea pragmatică cât şi cu realul teoretic.

Scrisă sub presiunea unui narcisism de intelectuali derealişti, Iluzia anticomunismului cade astfel în capcana criticii care produce o teorie fără suport şi o lume fără antagonisme, cultivând o ambiguitate ce orientează lectura Raportului Final către cheia unei incertitudini care deserveşte doar amoralitatea politică şi curarizarea istorică. Halucinaţia anistorică vera îşi ia în stăpânire victimele (editorii Iluziei), în măsură în care tocmai pierderea abilităţii de a gestiona criteriile şi limitele dintre real şi fictiv în politică le dăduse curajul de a-şi transforma slăbiciunea în identitate auctorială şi de a edita împreună un fals tratat de reanimare după narcoza comunistă. (va urma)

Angela Furtună

15 mai, 2009

* – Iluzia anticomunismului, Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Volum coordonat de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindeleanu, Ed. CARTIER – istoric, noiembrie 2008

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s