Există  o Apocalipsă cinematografică după orbi! Există şi o Apocalipsă politică după războiul pentru Preşedinţie! Pentru că ele există, merită să le descriem puţin.

Am revăzut recent filmul BLINDNESS (2008), traducerea românească Alb orbitor, în regia lui Fernando Meirelles („The Constant Gardener,” „City of God”), cu Mark Ruffallo şi Julianne Moore. E un film făcut după o carte (Ensaio sobre a cegueira – Eseu asupra Orbirii sau Oraşul Orbilor) semnată Jose Saramago, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în 1998.

Natura umană este pulverizată într-o comunitate umană lovită brusc de o epidemie de orbire. Pierderea vederii este repede urmată de pierderea simţului etic. Omul se topeşte în bestie. Egocentrismul, indiferenţa în faţa Răului absolut, abuzurile, abolirea senzorilor pentru Bine şi Omenie urcă vertiginos la bursa non-valorilor umane. În paralel, există şi izvorul neaşteptat al iubirii şi al solidarităţii în faţa crimelor şi a haosului ce lovesc în demnitatea umană, o transformă într-o masă spongioasă de deşeuri şi o descompun.

Într-o zi, întorcăndu-se de la serviciu acasă, un om este lovit brusc de cecitate. Lucrurile şi oamenii, repere ştiute din jur, încep să se transforme într-o ceaţă, de parcă bărbatul ar fi început să se scufunde în neant.  Toţi cei cu care se întâlneşte, îşi pierd la rândul lor, progresiv, vederea. Boala se răspândeşte cu repeziciune, nu iartă nimic, iar oamenii devin paranoici, îngroziţi, suspicioşi şi cruzi. Comunicarea dintre ei se preschimbă în atacuri animalice  şi agresivitate, comunitatea însăşi colcăind de astfel de fiare.  Există o singură persoană care va rămâne cu simţurile intacte, dar care este obligată să simuleze boala, pentru a supravieţui alături de soţul ei, şi pentru a nu deveni victima excluziuni comunitare.

Diversele etape ale naraţiunii, previzibile pentru un astfel de subiect, invită la meditaţia asupra domeniului uman traversat între extreme: de la oroare la sublim, de la ură la iubire, de la egocentrism la altruism, de la viaţa canibală la angelismul devotamentului superior, de la decădere la înălţarea prin sacrificiu, de la moarte la viaţă, de la abuz la respect, de la haos la armonie.

(BLINDNESS/ORBIRE este produs de Niv Fichman, Andrea Barata Ribeiro şi Sonoko Sakai. Producătorii executivi sunt Gail Egan, Simon Channing Williams, Tom Yoda, Akira Ishii şi Victor Loewy. Co-producătorii sunt Bel Berlinck şi Sari Friedland. Nominalizat la Palme d’Or in 2008.)

După ultima secvenţă a filmului, rămâi cu sentimentul puternic al fragilităţii omului, al peliculei subţiri ce desparte dezintegrarea societăţii umane de catifeaua ce revrăjeşte prin umanitate fiinţa înspăimântată.

BLINDNESS mi-a reamintit alte două evenimente epocale, unul din trecutul mai îndepărtat, altul din imediata vecinătate:

1. Capodopera Îngerul exterminator (El Angel Exterminator), pelicula lui Luis Bunuel din anii 60 (în rolurile principale Silvia Pinal, Enrique Rambal) invoca acelaşi tip de interpretare, însă la scară mai mică, a dezumanizării agregate brusc în jurul unei situaţii extreme (la Bunuel, câteva familii intră la o petrecere într-o vilă şi se trezesc cuprinse de un soi de câmp psihic  anihilant, care îi împiedică să mai părăsească acel loc, devenit ulterior carceră, în interiorul căreia traversează cu toţii cele mai tragice degradări umane, generate de lipsa libertăţii şi de radicalitatea abolirii  legilor ştiute ale respectului şi ale eticii).

2.  O altă capodoperă, a Răului şi a Marii manipulări, se petrece, ca o instalaţie politic media-artistică, sub ochii noştri. Ceea ce se întâmplă în România din ultimele luni ar putea să constituie materialul documentar pentru un viitor film ce vorbeşte tot despre dezumanizare prin forumizare şi media-deconstruirea umanităţii, despre îngerii exterminatori ai conştiinţei publice şi politice româneşti; e vorba despre  un fel de Apocalipsă politică de după atacul subliminal  declanşat prin arma mediatică de către trusturile de presă şi oligarhii păpuşari din umbră.  Este lesne observabil, în ultima jumătate de an, acest colaps al discursului public, devenit azi radical şi iresponsabil,  căci preschimbat într-un nou dogmatism ce a înlocuit evangheliile ideologice cu eşafodul expunerii la manipularea de pe micul ecran; vorbim, în fapt, de o maladie endemică  serioasă ce s-a declanşat şi se propagă în societatea românească prin jurnalismul fundamentalist de tip rechizitoriu de procuror – acesta a modelat cu rapiditate stilurile de comunicare publică şi a impus comportamente aberante, agresive, anticulturale  şi, mai mult, criminogene.

Trăim într-o lume de alertă, acum modelată să instige, de către excesele jurnalismului fundamentalist; trăim într-o lume grenadă programată să submineze neîncetat propria ei continuitate, inducând ca valoare supremă virtualitatea unui prezent continuu, a unui fragmentarism dominant, în care indivizii participanţi ca martori la un dialog între actori  ce emit sentinţe nu participă de fapt la nimic, pentru că totul se ruinează deîndată ce a fost materializat;  într-o astfel de lume, spiritul critic  se transformă, prin excesivitatea sa nelimitată,  în orbire etică. Deciziile luate de oamenii atinşi în masă de această formă de cecitate morală, prin continua creştere a pragului lor de sensibilitate survenită ca urmare a supraexpunerii la bombardamentul mediatic deviant, devin gesturi involuntare şi vidate de discernământ.

Pe acest fundal se dezvoltă, precum într-un scenariu de război intraspecific şi autolitic, retorica de campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale româneşti 2009.  E un adevărat Război pentru  Preşedinţie, în care competiţia a fost înlocuită de logica asasinatului, iar  tehnicile militare aplicate amintesc de tipurile de conexiuni din epoca Războiului Rece.  Nici nu ar trebui să mire, de fapt, această agravare a  înfruntărilor româneşti, câtă vreme, totuşi, Traian Băsescu reprezintă singurul candidat care îşi asumă modernizarea şi decomunizarea României (el a mai fost victima tentativelor de asasinat în efigie în clipa când şi-a asumat momentul eroic al condamnării comunismului şi al Raportului Final), în timp ce absolut toţi ceilalţi  candidaţi se plasează în ochiurile apărate de neocomunişti ale noilor reţele  de extracţie sovietică.

Există, vizibil, în spaţiul media actual, mai multe tipuri de mesaje şi mai multe tipuri de discursuri, însă cel mai puternic mesaj, construit de media cu logistică teroristă, este mesajul anti Traian Băsescu. Acesta este livrat publicului prin itemii discursului dublu, de tip torţionar-gherillă, iar situarea sa în vecinătatea comportamentelor opuse dialogului democrat este evidentă.

Problema care scapă multor observatori este una ce ţine de tehnica cea mai nouă a războaielor psy: sunt,  distinct descriptibile, două etape. Prima etapă a început în primăvara anului în curs şi s-a axat pe emiterea de către trusturi înspre consumatorii de media a unui mesaj intens continuu gen teatru de război antibăsescu, şi care a avut drept scop scăderea pragului de  sensibilitate a  publicului la retorica de atac prezidenţial, politic şi social – consecinţa acesti etape este crearea unui nou tip de sensibilitate publică şi formarea, astfel, a unei viitoare armate de alegători de tip killeribăsescu  iconici. A doua etapă, declanşată mai recent, a indus nişte concentraţii în plus la hemoragia de ură şi resentimente (descrisă deja de toţi marii analişti şi filosofi politici ai momentului ce fac parte din eminenta Şcoală de Gândire Vladimir Tismăneanu), care au aşternut, peste cortexul agresat şi peste hipofiza de stres a românilor, costumul de camuflaj al instinctului de conservare-capitulare;   pentru că, exasperaţi de primele luni de expunere nelimitată la  emisiile bine controlate de atac psihic, consumatorii de media au devenit legume, sunt în curs de lichefiere, iar centrii lor voliţionali se predau. În aceste condiţii de sugestibilitate şi de conflict media psy intens, cum România nu a mai cunoscut până la ora actuală, va câştiga candidatul al cărui mesaj şi discurs vor umple în modul cel mai fericit nevoia de regăsire a homeostaziei psihice de către publicul captiv în teroare şi care  acum somatizează grav efectele ei. Televiziunile oligarhilor au reuşit să dea, astfel, cea mai mare lovitură comunităţilor de români pe care  şi le-au apropriat  prin arma media: au transformat o uriaşă masă de alegători în bolnavi şi  în victime ce vor fi teleghidaţi către urne prin telecomanda torturii psihice la care au fost  supraexpuşi în timpul războiului pentru Preşedinţie din anul 2009. Nu altfel se numeşte jurnalismul practicat la Antene şi Realitatea. Acesta este un fenomen de comunicare morbidă ce induce în masă sindromul post-traumatic şi de a cărui nocivitate se va vorbi cândva, în epoca în care umanitatea va fi devenit conştientă că nu mai vrea să fie condusă de armate de îngeri exterminatori.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s