Vorbim mult despre adversarii libertăţii, în acest secol. E o temă la modă.
Adversarul libertăţii umane nu este, însă, unul militar sau economic ori politic: adversarul libertăţii umane este un concept transdisciplinar, ce pare improbabil (pentru că subtil), imposibil (căci persuasiv, deşi nealocat de gândirea figurativă), irepresibil (căci atrăgător). Toate acestea îl fac să fie greu de depistat şi de anihilat. Cu atât mai mult de către români, care cultivă cochetăria cu ignoranţa ca pe un sport naţional. Adversarul necunoscut, veşnic neliniştit, căci ludic, are şi un modus operandi: el se poziţionează în liniile de forţă ale ideilor care distorsionează sau blochează percepţia libertăţii. Pe cei pe care îi contaminează (şi nu sunt puţini) nu îi ucide, însă îi privează de dorinţa de a fi liberi şi de a mai şi lupta pentru libertatea lor ca singura proprietate autentică. Ce să facem, însă, cu aceşti oameni inocenţi care cred că libertatea – pe care ei şi-o imaginează pueril, idilic, contemplativ, ca pe un nor -, le va fi oferită în dar de diverşi tătuci şi magnaţi? Ce ne facem cu aceşti visători care cred că pentru libertate nu trebuie să lupţi, şi nici să sacrifici nimic?

Aşadar, am identificat un adversar necunoscut. Problema poate descumpăni. Oamenii nu sunt obişnuiţi să lupte cu invizibilul. Totu;i, cu acest adversar (se) luptă românii în această perioadă. Luptă şi dăi, Luptă şi dăi, dar nu ca la patruz’sopt…Războaiele de azi se duc pe tranşee subliminale, iar victoriile asupra minţii umane se obţin în câteva secunde. Fără escadrile, fără praf de puşcă şi fără aruncătoare de flăcări. Prizonieratul este, astăzi, nu o pereche de cătuşe de fier, ci o stare de captivitate în minciuni şi manipulări; prizonierii sunt nişte cumpărători de deşeuri istorice; exilul este o plajă de valori ce neagă adevărul cel mai indezirabil, însuşi adevărul fiind parte a unei recuzite negociate între regizori camuflaţi.

Adversarul nevăzut pare o construcţie diabolică. Dar… departe de mine mania scenariilor.
Cine este, totuşi, acest adversar? Unde se află? Cum arată? Ce vrea de la noi?
Deocamdată, acest necunoscut – invizibil pentru majoritatea românilor -, a reuşit să le învingă acestora dorinţa de libertate, deturnându-i din nou înspre fascinaţiile totalitare. Aceasta e singura problemă care mă îngrijorează, atunci când văd feţe de lideri, schimonosite de ură, oglindindu-se de la tribunele publice reale, virtuale sau media, în ochii limpezi ai consumatorilor inocenţi de isterie cu efect retard.

Mai degrabă decât a-i face portretul robot acestui misterios adversar necunoscut la care mă refer aici, e preferabil să-l fac să precipite în mintea cititorului precum o revelaţie ce convinge mai mult prin negarea sa: căci, trebuie spus, în fine, cel mai mare duşman al românilor în acest moment este comunicarea defectuoasă ce înveşmântează chiar inocenţa lor. Nu “haosul”, nu “clasa politică” (ea nu e un fenomen al naturii, ci e un produs al actelor voliţionale umane şi cetăţeneşti), nu “moştenirea de la foştii” (moştenirea materială, instituţională şi de idei nu înseamnă nimic, în fond, atunci când mecanismele mentale nu o autentifică şi nu o legitimează), nu aceste şabloane adesea invocate sunt duşmanii românilor. Nu.
Doar inocenţa, înveşmântată în blocajele comunicării.
Inocenţa, care ia chip când de înapoiere, când de prostie, când de naivitate, rămâne nada în care cad victime românii. Din această cauză, ei nu ştiu să lupte cu clişeele. Devenind, astfel, carnea de tun a strategilor de imagine. Nu ştiu să preia un mesaj public şi să extragă miezul. Nu ştiu să ţină oglinda sub unghiul corect aşa încât reflectarea adevărului să nu creeze iluzii, false teme sau inutile anxietăţi şi fobii. Nu ştiu să folosească energic telecomanda ca pe mijloc de autoapărare, cartea ca pe un mentor, educaţia ca pe un colac de salvare ; nu ştiu să privească la micul ecran cu suspiciune, dar în ochii semenilor cu francheţe.

Românii au mulţi duşmani mărunţi, dar au totuşi şi un singur mare duşman: inocenţa înveşmântată într-o comunicare defectuoasă cu ei înşişi şi cu lumea.
În general, se ştie, studiul comunicării impune trei abordări esenţiale:
1. Problemele tehnice: simbolurile comunicării sunt transmise cu acurateţe sau nu?
2. Problemele semantice: simbolurile, cele care semnifică sensurile dorite, sunt descrise cu acurateţe sau nu?
3. Problemele eficacităţii: înţelesul transmis afectează comportamentul dorit, da sau nu?
La toate aceste capitole de comunicare, românii reacţionează prost, diletant, în dauna intereselor proprii. De aceea şi suntem o masă vulnerabilă faţă de strategiile politicului celui mai lipsit de scrupule.

Continuu să cred că mulţimile inocente sunt cele mai vulnerabile populaţii din lume. Însăşi energia aceea necesară pentru a agrega un popor plecând de la populaţii alcătuite din inocenţi este anulată de lipsa markerului conştienţei şi al conştiinţei. Aceste mulţimi sunt expuse, vulnerabile. Vulnerabile, pentru că nu-şi înţeleg la timp interesul, nu-şi coagulează energiile în timp util şi în mod sinergic, nu se raportează la un sistem de referinţă corect, nu-şi acordă dreptul de a culege cu înţelepciune roadele istoriei, din care se vor hrăni măcar câteva generaţii de succesori. Vulnerabile, pentru că inocenţa le afectează în mod letal viziunea. Vulnerabile, pentru că nu construiesc nimic, mai întâi mental, apoi atitudinal, şi mai apoi modificând realitatea.

Românii nu au găsit nici până la ora actuală soluţia de a-şi scădea toleranţa la inocenţă. De aceea sunt mereu condamnaţi să privească de pe mal, imobili ca nişte statui inutile, cum vine un nou tsunami peste ei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s