Ceea ce ne rămâne de făcut, pentru a nu ne lăsa seduşi de cei ce polenizează grădinile noastre cu ură, este răbdarea şi pacea interioară.

Mă las purtată de cuvântul ură, de veşmântul său seren, aşa cum îl găsesc la sfârşitul Apologiei, în Dialogurile lui Platon. Să revizităm pasajul cu pricina:
N-am nici ură împotriva pârâtorilor mei, nici împotriva osânditorilor, cu toate că gândul lor nu era să-mi facă bine, ci să mă vatăme; în această privinţă aş avea să mă plâng întrucâtva de ei; nu el voi face decât o singură rugăciune: Când copiii mei vor fi mari, dacă-i vedeţi umblând după altceva decât după virtute, pedepsiţi-i necăjindu-i, precum v-am necăjit şi eu pe voi, şi dacă se cred a fi ceva, fără să fie într-adevăr, precum v-am mustrat eu pe voi, aşa mustraţi-i voi pe ei, că nu se îndeletnicesc cu lucrurile cu care se cade şi cred a fi ceva, când nu sunt nimic. Dacă faceţi aşa, şi eu şi copiii mei n-avem decât să ne lăudăm, că ni s-a făcut dreptate e către voi. Dar a sosit vremea, să pornim de aici, eu ca să mor şi voi ca să trăiţi. Care din noi are partea cea mai bună, n-o ştie nimeni, afară numai de unul Dumnezeu.

Purtătorii mesajelor de ură din societatea actuală românească îmbracă, invariabil, veşmântul de acuzatori, dar nu după logicile raţionalului devenite norme juridice şi morale, ci după standardele terorismului ideologic, iar pentru atingerea scopurilor finale ei utilizează aceleaşi instrumente cu care s-a operat în cadrul fenomenului Piteşti.

Îmi vine în minte o experienţă pe care am trăit-o în urmă cu câţiva ani, când, la instituţia la care lucrez, o bilbiotecă publică, în Sala de Arte, s-a ţinut, într-un decembrie geros al anului 2004 sau 2005, un Seminar de Istorie Orală a Comunismului, condus de către o echipă de tineri cercetători de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, dacă îmi amintesc eu bine. Aceştia au prezentat nişte filme despre experimentul Piteşti.

Unele dintre scenele derulate, aşa cum se vede din fotografii, descriu procedeele de tortură şi de umilinţă, săvârşite cu ură, ură pură, vie, puternică, sinceră, de către torţionarii victimelor încarcerate, toti deţinuţi politici. Mulţi dintre aceştia au fost pictori, artişti, scriitori, preoţi, academicieni, filosofi, elite ale intelectualităţii româneşti, elite ale Bisericilor, elite ale păturii ţărăneşti sau alite ale armatei sau ale Intelligence-ului. Oroarea revederii acestor scene de ură, din care orice urmă de raţiune şi umanitate sunt abolite, este, de fiecare dată, colosală.
La acel eveniment pe care îl descriu aici, însă, intervine încă un element supriză, de context. Backgroundul scenei îl reprezintă peretele din spatele Sălii de Arte, pe care sunt expuse tablouri ale unei artiste pictoriţe. Aceste tablouri respiră lumină, românitate, clasicitate în lumină rece.
Dacă nu ar fi fost asasinaţi în puşcării (devenind actorii în zeghe ai filmelor prezentate de Institutul pentru Investigarea crimelor Comunismului şi, adesea, clienţi ai gropilor comune), deţinuţii în zeghe ar fi creat ei înşişi opere de artă, alături de pictoriţă, până la adânci bătrâneţi. De o vârstă cu cei exterminaţi, distinsa doamnă Elena Greculesi (n.1926), autoarea tablourilor, l-a pictat cândva pe Ceauşescu (vezi studiul Artă şi putere în România http://www.revista22.ro/arta-si-putere-in-romania-4046.html care o nominalizează în zona pictorilor lui Ceauşescu, alături de Sabin Balasa, Zamfir Dumitrescu, Vasile Pop Negresteanu, Cornel Brudascu, Viorel Marginean, Eugen Paladem, Valentin Tanase, Dan Bucur, Petre Achitenie, dar vezi şi http://www.mnac.ro/mdp.html unde roşul lucrării encomiastice Romanian Comunist Party semnate de Elena Greculesi te ia cu asalt în Galeria Foto Muzeul de Pictură)…Iar faptul că l-a pictat pe Ceauşescu a fost un paşaport pentru o altă viaţă. Şi pentru o altă conştiinţă.
Pictoriţa, dorind să monopolizeze istoria, a donat cândva Bibliotecii Bucovinei, o colecţie de artă, cu condiţia ca Sala de Artă să-i poarte numele pe veci (şi i-l poartă), iar tablourile ei să nu mai coboare de pe pereţi (şi nu mai coboară). Conducerea de atunci a bibliotecii, peremistă-pesedistă, a luat în mod pripit această decizie, pentru că, dincolo de estetică, şi în afara unei minime autolustrări, într-o perioadă de căutare a adevărului post-totalitar, o astfel de idee nu reprezintă decât o abolire de la morala cea mai uzuală, precum şi o transmitere + – către generaţiile ce vin – a mesajului că nu există limite în ceea ce priveşte datoria morală a unui artist, în Cetate, de a se situa de partea victimelor, şi nu a criminalilor, de partea poporului supus, şi nu a Dictatorului…

La toate acestea meditam, în sală fiind, ca participant la seminar, în timp ce tinerii de la Institut habar nu aveau de cele două planuri ale istoriei şi ale urii, pe care le vedeam eu: în prim plan, scenele de tortură la care fuseseră supuşi, la Piteşti, artiştii şi intelectualii necolaboraţionişti, iar în planul al doilea, scene de consacrare ( chiar şi în anul 2004, nu numai în anii 70 sau 80), a artei triumfaliste, de emanaţie colaboraţionist-ceauşistă…Cu numai un an înainte, fusesem la rândul meu dată afară, cu ură, din redacţia unei reviste literare numită Bucovina Literară, de către echipa redacţională şi baronii locali, care s-au împotrivit, astfel, până la eliminarea mea fizică, abordării est-etice a artei şi creaţiei în cultura română, aşa cum susţinuse mereu Monica Lovinescu, şi aşa cum susţin la rândul meu, alături de alţi reprezentanţi din această şcoală românească de gândire.
În aparenţă, Elena Greculesi a învins. Ura poate deveni ulei pe pânză şi atitudine pioasă, bizantină, a mâinii femeilor românce pictate de autoare.
În tot acest timp, alergând din oraş în oraş pentru a aduce adevărul sub ochii tinerilor, cercetătorii de la Institutul pomenit, nu mai pot restitui pentru public decât scenele de coşmar, alcătuite de mâna unui grafician martor; prin aceste scene au fost scoşi înafara realităţii cei ce nu au putut să cadă la pace cu ura, şi care sunt înfăţişaşi îmbrăcaţi în zeghe, puşi să se târască în patru labe pe ciment şi să execute ordinele criminale ale gardienilor, ale torţionarilor.

În sala de Arte „Elena Greculesi” au loc toate evenimentele importante ale culturii locale din Nord. (E o scenă consacrată. În zadar am încercat să luptăm cu autorităţile de acum câţiva ani).
În sala de Arte „Elena Greculesi” au loc toate evenimentele importante ale culturii locale din Nord. Roşul Nord.
Unii numesc acest fenomen spălare a creierului. Totul decurge fără ură, în aparenţă, doar cu pasivitate faţă de adevăr şi faţă de sensul moral al istoriei totalitarismului…Ura s-a uscat pe pereţi. Sau pe obrajii celor ce nu mai au lacrimi.

Anunțuri

Un gând despre “Ura s-a uscat pe pereţi. Sau pe obraji

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s