Alegătorul – alergătorul de cursă lungă al democraţiilor liberale

Se cuvine a aminti, în perioada campaniei electorale, ce anume trebuie să-l preocupe pe un alegător, care este misiunea lui şi care trebuie să fie atitudinea lui. În fond, îl aşteaptă o cursă lungă. Plină de…curse.

Desigur, unii vor zice că ştiu ei ce trebuie să facă şi că orice intervenţie dinafară este inutilă. Eu constat, însă, că alegătorii noştri sunt atraşi (de către media- tabloidizarea autohtonă, de către politicianismul desuet ori de către diverşi aventurieri) înspre atitudini din ce în ce mai derutante şi lipsite de miză politică. Aşa s-a ajuns că alegătorul român care se pregăteşte să-şi dea votul în alegerile prezidenţiale 2009  şi-a dezvoltat, aproape fără să vrea (pentru că e, oricum,  imatur politic, într-o democraţie tânără şi fragilă), un comportament de  alegător de Miss Univers sau Mister Hustler ori de chibiţ la fotbal pe stadion, deşi el se pregăteşte, de fapt, să aleagă un preşedinte de ţară.

Aşadar, problema atitudinii alegătorului faţă de soarta votului său şi faţă de finalitatea gestului său electoral nu este lipsită de importanţă, ci dimpotrivă.  Însă gradele sale de sensibilitate şi de discernământ electoral încă sunt  guvernate de criterii potrivite altor discipline (fashion, fotbal, premiile Cannes, curselor de la Maraton  sau MTV Awards). Aşa se face că alegătorul român e foarte atras de atacul la persoană ca manieră de a demonstra dacă un candidat e „tare” sau nu şi dacă „ţine la tăvăleală” prin stilul pugilistic de înfruntare; alegătorul român este sensibil la defectele fizice sau la lipsa de atuuri sociale, la denigrare şi calomnie – pe care le confundă cu revelaţia morală, ori cu diverse maniere de justificare a exceselor; alegătorul român nu este tentat de candidatul cel mai compatibil cu treptele eticului, pentru că el încă este obişnuit să depuncteze această virtute, pe care o consideră slabiciune sau prostie. Alegătorul român chiar crede că rezistenţa unui candidat la atitudini media brutale poate înlocui valoarea sa reală, împrumutând acest gust din stofa de chibiţ la fotbal sau la rugby.

În cazul alegerilor prezidenţiale, valoarea unui preşedinte de ţară stă  în capacitatea sa de a face faţă îndeplinirii cu succes a unor roluri bine stabilite de Constituţie: funcţia de reprezentare, funcţia de garant şi funcţia de mediere. 1. Funcţia de reprezentare derivă din caracterul „reprezentativ” al preşedintelui României, în sensul că, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, el are calitatea de a fi purtătorul de cuvânt al poporului român – titularul suveranităţii. În acest sens, Preşedintele României este un ” organ reprezentativ ” – ca şi Parlamentul – întrucât legitimarea sa îşi are izvorul în voinţa nemijlocit exprimată de corpul electoral…2. Funcţia de garant se realizează într-o  dublă accepţiune: garant al statului şi garant al Constituţiei. În calitatea sa de garant al statului, Preşedintele îşi asumă răspunderea pentru independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării. Între mijloacele sale de acţiune, prevăzute în Constituţie, sunt: a) Preşedintele este comandantul fortelor armate şi îndeplineşte funcţia de Preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
b) Declară imobilizarea parţială sau generală a forţelor armate; c) În caz de agresiune armată împotriva ţării, el ia măsuri pentru respingerea agresiunii;
d) Instituie, după nevoie,  starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele localităţi. În calitatea sa de garant al Constitutiei, preşedintele veghează la respectarea acesteia…3. Funcţia de mediere, conform Art. 80 al Constituţiei României, se referă la faptul că Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Aşadar, aceste funcţii pretind un om apt să facă faţă unor misiuni care sunt  diferite de acelea de a plăcea ca un manechin, de a seduce  ca un actor de cinema sau de a rezista la pumni ori şuturi ca un karateka. Or, mulţi dintre alegătorii români sunt stimulaţi să uite care este adevăratul rol al unui Preşedinte ales, şi pe de altă parte, să îşi angajeze energia în mize „competiţionale” primitive, manipulative, derutante.

Preşedintele ales trebuie să fie pentru stat şi popor cam ceea ce este un tutore pentru un copil: o persoană matură, incoruptibilă, onestă, responsabilă, posedând un discernământ special şi un simţ al echilibrului, apt să înveţe din propriile greşeli şi apt să construiească Binele public pentru ţara lui. Alegătorul trebuie să aleagă între candidaţi foarte diferiţi, care vin din medii diferite, din orientări politice diferite şi cu şanse naturale diferite. Cu menţiunea specială că, până la ora actuală (28 septembrie 2009), candidaţii care şi-au anunţat deja candidaturile pentru acest mandat sunt mai puţin adecvaţi misiunii prezidenţiale, mai puţin charismatici. Între omul stângii (Geoană) şi omul de stânga-mpreeeeejur (cvasiliberalul  Antonescu), se prefigurează câţiva alţi actanţi care le-au subminat acestora propriile şanse. Personajul care va câştiga alegerile de anul acesta încă nu şi-a anunţat oficial candidatura. El e genul de jucător care, conform regulilor de bridge,  va câştiga un şlem pe mâna mortului. De unde ştiu asta? Ei bine, niciodată nu am ratat un şlem de acest tip.

După felul cum s-au derulat primele „încălziri” ale candidaţilor, alegătorul român 2009 trebuie să fie gata pentru o cursă lungă. Ca un alergător bine antrenat. Alergătorul de cursă lungă al democraţiilor liberale nu este decât un alergător ceva mai atent, mai determinat şi mai rezistent la manipulări. Această cursă pentru prezidenţialele 2009  nu va fi grea, dar va da ceva bătăi de cap tuturor: candidaţi şi alegători. Pista pe care are loc anul acesta cursa prezidenţială este foarte alunecoasă.

Crimăgândirea ediţie 2009 sau Despre decerebrarea României

Moto: „Fara memorie,  ne smintim” (Vladimir Tismaneanu)

Alături de atâţia intelectuali conştienţi de atacurile mortale la adresa memoriei şi demnităţii româneşti, şi Michaela Ghiţescu atrage recent atenţia asupra faptului că România rămâne fără Memorie.
Unul din simptome îl constituie faptul că a murit revista Memoria, prestigioasă colecţie de istorie, mărturii, publicistică şi jurnale fondată de Banu Rădulescu.
http://www.revista.memoria.ro/
Nici AFCN, nici Uniunea Scriitorilor, NIMENI nu mai are bani pentru a susţine apariţia unei reviste româneşti singulare, din acelea  care mai ţineau legat capul de trup, sau făceau legătura dintre memoria autentică a istoriei naţionale şi degenerescenţa prezentului, acum scufundat în amnezie şi ignoranţă.
Preţul acestui „sacrificiu” nu este mare. Redactorul şef al revistei, doamna Michaela Ghiţescu, îi devoalează lui O. Şimonca, autorul unui interviu recent, din care citez aici, cât costa apariţia lunară a revistei: „Hîrtia şi tiparul ne costă 6.000 de lei, pentru un număr de 1.500 de exemplare tipărite. Noi ieşim trimestrial şi cheltuim 24.000 de lei pe an. În 2007, AFCN ne-a dat 20.000 de lei, iar în 2008 –, 11.000 de lei. Restul, pînă la 24.000 de lei, au fost subvenţii de la persoane particulare. Anul acesta, n-am mai primit nici un ban de la AFCN. Nu vă spun cît de înţelegători sînt tipografii. Ultima dată, pentru numărul de la începutul anului, ne-au făcut un număr gratis de exemplare şi s-au oferit să ne plătească şi poşta, iar tipografia, Eu Confort Team, a trimis exemplarele pentru abonaţi.”

Numărul 64-65 al revistei Memoria este ultimul.

Aşa spune Michaela Ghiţescu.

Iar noi nu putem admite acest final, cerând imperios ajutorul celor care decid soarta României. Nu Memoria, domnilor, nu Memoria trebuie să moară, ci uitarea şi indiferenţa. Ceea ce îi va revitaliza pe români şi îi va apăra de noi accidente mortale ale istoriei va fi Etica neuitării, aşa cum susţine Monica Lovinescu.

Drept argument împotriva acestei noi ameninţări neobolşevice care paralizează poporul român şi îl condamnă la mumifiere voi folosi articolul lui Banu Rădulescu, cel de la începuturi. Iată declaraţia de credinţă, pe care o ducem şi noi mai departe: acesta este articolul care fixează programul revistei şi demersurile ei. Dezvăluind crimele comise în regimurile totalitare din România, cu deosebire în comunism, unde s-a urmărit totala desfigurare spirituală a omului, revista îşi propune să restituie memoria reala a acestui popor, redându-i „funcţia ei normală, fiziologică”. Restabilind adevărul asupra tragicei perioade comuniste, revista ţine să impună în atenţia românilor, a celor tineri în deosebi, valorile perene ale democraţiei şi drepturile omului, cu precădere dreptul la libertatea de gândire şi expresie, proprie fiinţei umane.

Tie, stimate cititor, Iti batem in clipa asta la usa

Salutindu-te mai intii cu toata prietenia, ne simtim obligati ca, intr-un firesc si elementar act de plitete, datorat de oricare musafir gazdei sale cind ii trece pentru prima oara pragul, sa ne prezentam.
Asadar, ce-i cu acesta revista pe care o ai acum in fata? Ce vei afla in paginile ei? Ce vrea ea?
Desigur, chiar din subtitlul revistei, te-a contrariat sintagma „gindire arestata”. Un paradox, nu-i asa? Stiind prea bine ca nimeni, niciodata, n-a izbutit sa puna in lanturi gindirea, si nici ca va reusi vreodata. Gindirea nu, bineinteles, dar pe cel ce gindeste da. Homo homini lupus! – oribil blam, dar, din pacate pentru omenire, si cel mai amar adevar. De cand dureaza el? Probabil de cind lumea si pamintul. Probabil din clipa in care alaturi de primul ganditor s-a ivit si cel de-al doilea, cel cu o astfel de gindire. Cind primului, deprins pina atunci sa tot monologheze, a inceput sa-i displaca partenerul care, prin forta lucrurilor, ii impunea dialogul. Si-atunci, egoist, a hotarit sa-si surpime opozantul. Minat de desarta iluzie ca, lichidindu-l fizic, va reusi sa-i neantizeze si gindirea. Asa l-a ucis Cain pe Abel.
De-atunci, aceasta prima crima, comisa in numele adevarului unic, de fapta setei de putere, a proliferat cu uimitoare repeziciune, statornicita drept lege de guvernare. Ea s-a transmis de la sefii tribali la tiranii antichitatii, la inchizitorii evului mediu, ca sa ajunga pina in timpurile noastre, curenta practica a dictaorilor „moderni” care, camuflati in diverse ideologii „-isme” (comunism, fascism, hitlerism, maoism etc.), devastatoare flageluri ale secolului XX, au adus popopare si tari intregi la bunul lor plac. De-un astfel de modern tiran a avut parte si tara noastra in ultimii 45 de ani. Doar in subsidiar numele lui a fost Dej sau Ceausescu. Realul sau nume este comunismul.
Multe catastrofe a avut de indurat neamul romanesc in decursul istoriei sale. Dar, lucru cert, niciodata mai dezastruoase ca in comunism. Lant de incredibile atentate pe toate planurile existentei. Daca ar fi insa sa incercam vreo ierarhizare a lor si sa indicam crima cea mai grava, nu-i nici un dubiu ca aceasta e cea indreptata impotriva spiritualitatii. S-a incercat orice ca aceasta crima sa fie dusa pina la capat: ucideri de oameni, arestari, deportari, exilari, dislocari, marginalizari, cenzurari etc.; distrugeri de sate, de monumente, ctitorii etc.; mutilari de asezaminte de invatamint, pornind de la crese pina la diplomele de doctorat; interziceri de carti, de calatorii, de contacte culturale etc.; tacere asupra operelor lor; ori, daca nu deplina tacere, falsificarea: de biografii, de opere etc. Pe scurt, asasinarea memoriei acestui neam. Stiindu-se bine ca, tot asa cum un om lipsit de memorie inceteaza de-a mai fi om, un popor vaduvit de trecutul sau isi pierde pe totdeauna identitatea.
Crima proiectata a esuat. Nici nu putea fi altfel. Un glonte tras in ceafa unui om strabate doar un craniu, spiritualitatea lui niciodata. Caci esenta ei e divina si asta ii confera invulnerabilitate.
Crima a esuat, dar tentativa a lasat urme adinci. In ce masura vor putea fi ele vindecate? Si cum? Iata, stimate cititor, auspiciile sub care porneste la drum revista noastra. Vrem sa redam memoriei acestui neam functia ei normala, fiziologica. S-o facem sa respire iar, cu forta ei fireasca, in singurul climat care ii prieste, al necontrafacerii. Fiindca multe ne pot minti in viata, trecutul insa niciodata. Bun sau rau, el ramine pe veci indestructibil, adevarul adevarat asa cum i-a fost dat sa fie, si nimeni nu-l mai poate maslui.
Preocupandu-ne in mod prioritar de „gindirea arestata” la noi, nu vom omite sa luam in dezbatere nici gindirea arestata oriunde in lume. Cunoscand faptul ca memoria nici unui popor nu s-a fundamentat in gol, ci in deplina concordanta cu memoria altor popoare, vecine ori indepartate. De-aici si obligatia de-a nu avea doar o privire restrictiva, limitata la perimetrul romanesc, ci o privire rotindu-se larg, peste lumea intreaga. Cu atit mai mult cu cit, azi, oameni de pretutindeni isi cauta cu febrilitate drepturile la o viata mai luminoasa, care nu poate incepe decat cu libertatea. Or, in cadrul acestei libertati, pe prim plan sta libertatea gindirii, adica „gindirea nearestata”. Atingerea acestui deziderat nu e posibila insa fara un apel permanent la memorie. Ea e fundamentul pe care ne edificam prezentul si ne prospectam viitorul. E sensul in care si noi ne-am propus sa-i folosim cit mai cuprinzator valoroasa zestre.
Acesta e demersul revistei noastre.
Impreuna cu dumneata, stimate cititor, – fara de care intreprinderea noastra n-are cum reusi – sa ne rugam bunului Dumnezeu sa ne ajute.

Banu Radulescu

Ce consecinţe va avea moartea revistei Memoria, dacă totuşi ea va avea loc?

Întâi, reîncepe un 1984 orwellian pentru români.
Revin, aşadar, crimăgândirea, nostalgia trolilor, teleecranele cu tătuci şi oligarhi. De ce? Pentru că populaţiile care nu află nimic despre persecuţiile seculariste ale regimurilor totalitare le vor repeta cu certitudine, nemaiavând mijloace de apărare prin funcţia corectă a didacticii erorii.
Al doilea: se va acorda din nou ” ciocoraţionarea” gramajului de libertate. De ce? Pentru că va dispărea dreptul la funcţie mnezică ce menţine, pentru om şi colectivităţi, amintirile la rang de lecţie de viaţă.

…………………………………………………………………….
Pe frescele mânăstirilor din Bucovina, sunt sute de scene din vieţile sfinţilor şi din martirajul lor: sute de trupuri decerebrate, decapitate, zăcând alături de capetele tăiate.

Prin suprimarea revistei Memoria, anul 2009 devine anul când a fost decerebrată România. S-a dat liber din nou la gândirea arestată.

Memoria ca scut

Pe blogul său, Vladimir Tismăneanu ne aminteşte că de Anul Nou, acum două zile, un eveniment excepţional a făcut înconjurul lumii: în Cotidianul New York Times din 18 septembrie 2009 http://en.kiosko.net/us/2009-09-18/np/newyork_times.html, Paul Vitello scrie despre descoperirea unui fragment extraordinar din istoria luptei pentru demnitate – Remembering on Rosh Hashanah: First Jewish Broadcast on Nazi Soil — Aachen, Germany, 29 Oct. 1944
O rugăciune evreiască rostită în 1944 pe pământ german – ea este acum postată şi pe You Tube, şi readuce în actualitate cuvintele lui Ellie Wiesel: „May the memory of evil serve as a shield against evil.”

Iudaismul spune că Anul Nou e universal, sărbătorind facerea lumii. De Anul Nou iudaic, 2009, această descoperire documentară ce face înconjurul lumii asigură despre speranţa ce urmează după tragedie, de renaşterea lumii ce a urmat Holocaustului.