De la iluzia anticomunismului la halucinaţia anistorică (III) *

Les livres d’aujourd’hui sont les actes de demain…”(Thomas Mann)

Iată un autor  care caută tenebrele superioare, îmi zic. L-am numit aici pe Adrian-Paul Iliescu. Tenebrele superioare, noaptea despre care vorbea Hegel, sunt noaptea în care toate vacile sunt gri. Urmând această logică, Adrian-Paul Iliescu ţine să aplice, în cadrul secţunii sale din  volumul Iluzia anticomunismului un fel de sentinţă cosmică din perspectiva căreia, chipurile, misionarii anticomunismului sunt incapabili să judece comunismul. Demonstraţia sa e  plină de duşmănie profesionalizată, sau, dacă vreţi, resentiment profesionalizat, deşi iniţial, atunci când admite principiul necesităţii şi importanţei condamnării regimului comunist, API susţine, languros: “ da, (comunismul) a pus în mişcare o mare ură şi cruzime instituţionalizată care a produs o suferinţă infinită şi indescriptibilă: nu va mai putea nimeni reconstitui toată umilinţa, durerea şi disperarea victimelor represiunii “proletare”. Niciun  fel de ideal nobil nu poate justifica costurile umane incalculabile produse de regimul comunist; indiferent ce intenţii pozitive au putut exista în unele cazuri, bilanţul final este atât de dezastruos încât nu poate fi vorba de nicio reabilitare ».

Aceasta este premiza, cu efect fals-persuasiv. Demonstraţia adăugată ulterior acestei premize, însă, arată un integrism iliescian ce mi-a amintit pentru o clipă de Lenin, părintele real al acestui tip de retorică ce legitimează un anume tip de concepţie despre lume : « nu trebuie să uităm niciodată, spunea Lenin, trăsăturile caracteristice ale întregului oportunism contemporan, indiferent de domeniul în care se manifestă el. Aceste trăsături sunt : lipsa de precizie, ambiguitatea, insensibilitatea. Prin însăşi natura sa, oportunismul se eschivează întotdeauna să pună problema în termeni precişi categorici ; el caută o linie de mijloc, oscilează între puncte de vedere care se exclud reciproc, căutând « să fie de acord » şi cu unul şi cu celălalt, reducându-şi divergenţele la îndreptări de amănunt, la îndoieli, la deziderate pioase, inocente etc. etc. » Ei bine, API predică întocmai aidoma unuia care şi-a însuşit bine strategiile leninismului, iar acum le aplică nu pentru a le repudia, ci tocmai în direcţia contrară, a revigorării logistice doctrinare, utilizând ca metodologie confuzia între morală şi ideologie. Autorul toarnă,  astfel, cu pipeta mici stropi de oportunism peste o plajă de valori în care nu crede.

Pentru că, dacă admite grozăviile comunismului şi subînţelege până şi o necesară ordine morală în deconstruirea acestui totalitarism, AIP începe să se târguiască la preţ : cine trebuie să condamne comunismul ? Adică, de fapt, pretinde domnia sa, cine deţine monopolul asupra acestui capital ? Căci Iliescu presimte, pragmatic,  că deschiderea acestui tip de procese  şi procesualităţi va alimenta pentru următoarele decenii un adevărat zăcământ mondial. Cu profit politic, economic şi moral. (Că e vorba de un tezaur, o dovedeşte  chiar consecinţa directă a abordării Gulagului şi a Holocaustului la acelaşi nivel de capitalogeneză simbolică).  Să mai adăugăm aici o observaţie, pe care s-au bazat la timpul lor, mulţi analişti de elită. Jaspers adresase cândva un îndemn de neuitat bunului cercetător : să nu cazi pradă trecutului şi nici viitorului. Important este să fii cu totul prezent. Acest tip de logică se bazează pe adecvarea cercetătorului, în orice clipă, obiectului cercetării sale, prin observaţie, adică prin înregistrarea adevărului în timp real. Contrar acestei premize, Adrian-Paul Iliescu alege logica evazivă a refuzului realităţii şi respinge la modul absolut şi definitiv, în consecinţă, prioritatea anticomuniştilor în judecarea comunismului, în prezent,  nu în trecut şi nu în viitor. Învestindu-i nu cu datum-uri morale, ci cu   toxina pe care el o botează ostilitatea purităţii ideologice (inducţia mecanismului sugestiei revanşarde şi discriminative este evidentă !), API îi transformă pe anticomunişti într-un vehicul al periculozităţii extremiste iar de aici mai departe induce anatemizarea lor şi refuzul legitimării lor publice. Acest parcurs nu ar trebui să ne mire, aflând că Adrian-Paul Iliescu a fost un expert în ateism ştiinţific (deci, nu  se revednică de la statutul de marxist critic cum nici de neo-marxist), ceea ce îl plasează în ambarcaţiunea propagandistică ceauşistă şi îl recomandă pentru rolul de ideolog fruntaş al unui straniu obscurantism stalinist pe care îl vedem astăzi renăscând în laboratoarele propagandistice ale formaţiunilor politice pe care le frecventează autorul.

« Misionarii anticomunismului – anticomuniştii de profesie – nu pot fi buni judecători în primul rând pentru că sunt stăpâniţi de  fobia faţă de comunism », spune Iliescu, rece, de parcă ar vorbi de o banală agorafobie ori de surata ei geamănă, claustrofobia. Ca şi cum Gulagul nu ar fi lăsat în urmă cel puţin o sută de milioane de victime, la care putem adauga liniştiţi încă tot pe atâtea victime morale ce nu pot depăşi traumele torturii psihice şi ale copioaselor încălcări ale drepturilor omului…

« Atunci când este pusă întrebarea « A fost comunismul şi altceva decât un lung şir de crime », susţine Iliescu la p. 152, Raportul lasă să se înţeleagă că nu, iar această concluzie absurdă indică ravagiile doctrinarismului anticomunist, adică împiedică recunoaşterea faptelor ». API  omite să precizeze (din contra, el agravează confuzia) că anticomunismul nu este o doctrină fanatică, ci un proiect care aşează valorile democraţiei şi ale liberalismului la temelia statului de drept autentic – un stat în care libertăţile şi drepturile omului şi ale cetăţeanului sunt adevăratele valori garantate de Constituţie şi de Legi, care se şi aplică şi nu sunt numai declarative.

« Ca orice misionarism, spune la p. 153, API, anticomunismul de profesie nu suportă pluralitatea unghiurilor de vedere ; el caută, obsesiv, o perspectivă unică, aceea care etalează maximal Răul comunist ». După acest enunţ iresponsabil, nu ne mai poate mira nimic. API nu acceptă, aşadar, responsabilitatea pentru faptul că leninismul a fost un experiment de inginerie socială, nici faptul că ideologia comunistă a avut funcţia esenţială în cadrul Gulagului, urmare a aplicării căreia s-au comis crime împotriva umanităţii. API nu acceptă nicio vinovăţie derivată, la comunişti, din cultul marxist al luptei de clasă (acest cult este operaţional şi la ora actuală, dacă nu cumva chiar confundat din nou cu binefacerile unui gauchism pernicios de lumea a treia, şi el cultivat cu grijă de extremiştii de stânga ce conduc partidele politice aferente din România înspre populismul cel mai ruşinos). De ce ruşinos ? Pentru că România, recent admisă în U.E. şi N.A.T.O., trebuie să-şi  dezvolte şi să-şi cultive stiluri politice moderne, nu recuperarea şi reciclarea stilurilor bolşevice ale anilor 50 din Estul-Europei.

Atacul decisiv la Raportul Final, API îl concentrează pe atacul la adresa aşa-zisului misionarism anticomunist călăuzit chipurile de « catehismul său, trădat mai întâi de directiva ideologică trasată de Monica Lovinescu ».. Adrian Paul Iliescu îi atribuie Monicăi Lovinescu, şi nu din raţiuni elegante, cât de intoxicare, următoarea intenţionalitate : «  nimic rău despre România pre comunistă, nimic bun despre România postcomunistă. La care, în anii 90, s-a mai adăugat şi cuvântul de ordine : nimic bun despre România postcomunistă ». Cu această strategie de maculare gratuită (nu există nicăieri în opera Monicăi Lovinescu atacuri la adresa României, ci, sistematic,  critica totalitarismului şi cea mai bună cunoaştere a comunismului românesc), capitolul semnat de API devine de neegalat în delaţiune şi rea-credinţă : propagandă pro-comunistă pură, atac veninos la adresa Raportului şi înregimentare  în coloana a V-a a noilor forme de totalitarism şi demenţă antidemocrată care i se pregătesc României.

Altă perlă de propagandist leninist ot API vine la p.156 : « Misionarii anticomunismului sunt incapabili să judece totalitarismul de stânga şi pentru că ei se simt chemaţi să pledeze, nu să dea explicaţii, să convingă, şi nu să restabilească întregul adevăr »  Desigur, după ce confundă  (în mod voit ?) anticomuniştii cu nişte grupări teroriste, API  decretează că numai misionarii pro-comunişti sunt capabili să judece totalitarismul de stânga, pentru că aceştia, profitând de pe urmele acestui regim dovedit criminal, ştiu tot ce trebuie spus şi ce nu, nu trebuie să pledeze acolo unde puterea e încă a lor prin restauraţia comunistă de după 1990 a lui Ilici Iliescu şi nu trebuie să aducă în faţa opiniei publice Adevărul. Mai ales nu se dezic de comunism, şi nici nu se grăbesc să mediteze serios la această necesitate de a se rupe de trecut, de a se delimita de totalitarism, dacă vor să construiască în România o stângă decentă, democrată, credibilă.

Seria concluziilor, de nivel de propagandist de judeţ, continuă pe încă nişte pagini, în care API aproape că începe să plângă de mila argumentului « revoluţionar », responabil politic şi moral, care ar trebui să nu admită ca omleta comunistă, făcută din milioane de ouă, să rămână invizibilă şi neîmplinită ». Cu astfel de piruete cinematografico-ideologice, Adrian-Paul Iliescu observă, la p. 164, că « violenţa şi exterminarea adversarului sunt practici normale şi eficiente în anumite contexte ». Probabil că torturarea victimelor de la Piteşti ale reeducării, eutanasierea în  închisoare prin privare de medicamente a mamei Monicăi Lovinescu (după care casa i-a fost luată chiar de către procurorul care o întemniţase) şi însăşi atacarea la Paris a Monicăi Lovinescu de către teroriştii lui Ceauşescu nu sunt, la API, decât practici normale şi eficiente. Masacrarea luptătorilor anticomunişti din Carpaţi, ca şi genocidul prin înfometare şi frig al poporului român de câtre demenţa dictatorului Ceauşescu, ori genocidul femeilor române obligate să nască mulţi copii şi supuse eugeniei ideologice , sunt alte practici ce i se pare normale, lui API . La final, cred că autorul acestui capitol al Iluziei anticomuniste, are o singură mare nelămurire: definirea şi drepturile adversarului. La Adrian-Paul Iliescu există o serioasă fascinaţie a lichidării lui. Dar parcă la Stalin, la Lenin, nu fusese la fel ? (va urma)

Angela Furtună

17 august

* – Iluzia anticomunismului, Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Volum coordonat de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindeleanu, Ed. CARTIER – istoric, noiembrie 2008

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s