ORFANII  DE  ADEVĂR

 

 

   – memorii și maree peste continentul Holocaustului

 

O vecinătate culturală ce nu duce în Paradis

 

A te fi născut în Europa ultimelor secole şi în special în Europa secolului trecut nu este neapărat un avantaj. Pentru unii esteți fundamentalişti e o iluzie frumoasă, aceea de a fi european: însă pentru cei mulţi, stăpâniţi mai mult de demonul puterii decât de gustul pentru artă, poate fi un coşmar. Miile de lagăre, fie ale Holocaustului, fie ale Gulagului, stau mărturie. Plus memoriile noastre anti-totalitare recente, ce reprezintă un nou înveliş al Pământului, un câmp psihic ce aduce mărturii despre tortură şi abolirea drepturilor omului. Din momentul în care am devenit conştienţi de natura hemoragică a idiosincraziilor politice europene, ideea de a fi vecini de continent cu Michelangelo sau Shakespeare, cu Voltaire sau Picasso nu mai este balsamul absolut care unge sufletul hedonist. Căci această vecinătate culturală nu duce în Paradis, ci înseamnă a fi vecini şi cu Hitler sau Stalin. Iar din momentul în care am cunoscut genocidurile  iniţiate în Europa de  imaginarul asiatic bolşevic (ce a constituit model de pornire şi pentru nazism, ca şi pentru ideologiile comuniste orientale aplicate în Est), ne simţit orfani. Să fii singur, să fii în exil perpetuu, să nu găseşti o fereastră pe unde să poţi privi liniştit către soare şi adevăr: ce destin european!

 

Măturătorii camerelor de gazare

 

Secolul trecut ne-a lăsat fără armonii interioare. Și fără iluzii. Secolul genocidurilor continentale, generate de viziunile politice de forţă şi de industrializare a represiunii, ne-a dezumanizat. Ne-am pierdut unele simțuri, între care pulsul iubirii față de ceilalți. Am devenit orfani. „Domnul mi Se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire vecinică; de aceea îţi păstrez bunătatea mea”!”  Ieremia s-a îndoit şi a greşit? Iubirea de aproape a dispărut pentru omul european intrat în mortificare spirituală?

Viaţa în această Europă a genocidurilor  ne-a învăţat, însă, că există mai multe tipuri de orfani.  Dintre toţi, cei mai năpăstuiţi nu sunt totuşi orfanii de părinţi, ci orfanii de adevăr. Nu există în istoria de până la noi manipulare mai mare decât aceea privind adevărurile istorice violente ale secolului al XX-lea referitoare la Holocaust şi la Gulag. Poate că orori de acest gen s-au mai petrecut în unele faze ale istoriei, dar scandaloasă este astăzi evidenţa că ele nu sunt compatibile numai cu barbaria şi incompatibile cu gradul înalt de civilizaţie, aşa cum se iluzionaseră  idealiştii. Or, atunci când barbaria nu este suprimată de argumentele raţiunii, ci, dimpotrivă, e continuu reinventată sub cele mai tehnologic evoluate reţete, condiţia umană pare o inutilă şi absurdă istorie a haosului ce spulberă inteligenţa intraspecifică şi amplifică psihopatologia. Unde a fost Dumnezeu, de-a lungul Holocaustului?, s-au întrebat atât de mulţi. Dar unde a fost omul? mai șoptesc, din ce în ce mai stins, unii…Umanitatea civilizată a devenit un vast abator şi un imens orfelinat. „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana supt picioarele voastre”, urcă un ecou din Romani(16: 20). Şi picioarele acestea, rătăcitoare, au măturat camerele de gazare, în timp ce alte picioare rătăcitoare au fugit din calea adevărului.

 

 

Dreptul orfanilor la copilăria istoriei

 

La aceste lucruri inubliabile şi la milioanele de suflete care nu mai sunt printre noi, pentru că au fost secerate de doctrine politice intolerante, ne-am gândit pe 27 ianuarie 2009, cu ocazia  Zilei Internaţionale a Comemorării Victimelor Holocaustului, când s-au împlinit 64 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz- Birkenau. În tot acest timp, la sesiunea specială dedicată evenimentului de Organizaţia Naţiunilor Unite, doamna Ruth Glasberg Gold a depus mărturie despre Holocaustul ei. Născută în 1930 în Cernăuţi, deportată în noiembrie 1941 în Transnistria împreună cu părinţii, îşi pierde repede familia şi devine unul din orfanii nimănui şi unul din puţinii supravieţuitori: „Am fost repatriată în România cu două săptămâni înainte de eliberarea lagărului, odată cu toţi orfanii. Înainte de eliberarea de către armata sovietică, Antonescu, pentru prima dată, a acceptat să repatrieze două mii de orfani. Era o cerinţă mai veche a comunităţilor evreieşti şi a Crucii Roşii, dar s-au opus şi el, şi Adolf Eichmann (ofiţer nazist care coordona deportarea evreilor). Până la urmă, când a văzut că pierde războiul, a găsit de cuviinţă să facă ceva pentru a nu fi judecat drept criminal de război şi de aceea ne-a permis repatrierea.” E o observație bizară și tragică în această perspectivă: aşadar, orfanii au dreptul la o copilărie, fie ea şi copilăria absurdă a istoriei. În momentele cheie, dictatorii fac din orfani un scut.

 

 

Supravieţuirea: un spaţiu-timp al întâlnirii mărturiilor cu mărturisitorii

 

 

Mărturia doamnei Ruth Gold este prima mărturie despre Holocaustul transnistrean făcută în direct la ONU, de când a fost adoptată în 2005  rezoluţia privind Ziua Internaţională a Holocaustului. Cum a fost această politică de exterminare în Transnistria, faţă de ceea ce deja se ştie mult mai detaliat privind Germania nazistă? Doamna Gold are amintirile ei: „Ştii care era sistemul lui Antonescu? Nu era ca al nemţilor, nu aveau camere de gazare sau crematorii. Eu cred că românii nici nu erau pregătiţi pentru acel genocid, aşa că au făcut lucruri pur şi simplu barbare. În afară de a-i împuşca pe oameni, după ce îşi săpau singuri gropile, în afară de a-i înghesui în trenuri, unde mureau de sufocare, i-au deportat pe evrei către Transnistria iarna, în frig, fără mâncare, fără apă… Oamenii mureau, încetul cu încetul, pe drum, îngheţaţi. Ne-au dus două săptămâni pe drumuri întortocheate pentru a muri cât mai mulţi pe drum. Au mai izbucnit epidemii, de tifos, de dizenterie… Erau 116 lagăre şi ghetouri în Transnistria. Lumea a murit de foame, de sete, în epidemii. În Berşad, unde era infernul meu, au murit 20.000 de oameni. În total, 280.000 de evrei, români şi ucraineni, au pierit în Transnistria. Şi 11.000 de roma. Neapărat trebuie să vorbim şi despre roma, pentru că nu sunt reprezentaţi nicăieri, în nici o organizaţie internaţional.”, mărturiseşte ea pentru Cotidianul. Au existat, așadar, nuanțe și grade de comparație între metodele  de a aplica soluția finală, au existat mai multe feluri de a muri prin dirijism exterminator pe scară industrială, iar simplul fapt că a fost posibilă o atare taxinomie reprezintă apogeul monstruozității morale niciodată egalată de istoria umană, cu atât mai mult cu cât toate acestea se petreceau în Europa recentă. „Frumusețea va salva lumea„, spunea Dostoievski, iar eu mă simt inspirată să adaug, ca pe un corolar al derapajului absolut că „inteligența va distruge lumea„.

În epoca etichetelor şi şablonizărilor mediatice, această mărturie recentă a unui supravieţuitor din Cernăuţi va rămâne mărturia header a genocidului transnistrean updatată 2009. Ea adaugă o nouă greutate mărturiei depuse şi de scriitorul Norman Manea în volumul Întoarcerea huliganului. Născut la Suceava, în cartierul Burdujeni, Norman Manea vorbeşte tot despre deportările către Transnistria; acesta este internat la vârsta de cinci ani în lagărele transnistrene alături de familie, supravieţuieşte, apoi revine acasă cu mari traume şi îşi reia viaţa, dar va cunoaşte un al doilea val de persecuţii antisemite în timpul regimului ultranaţionalist al dictatorului Nicolae Ceauşescu. La pag. 84 din cartea sa de memorii citată anterior există mărturia care descrie alterarea progresivă a vieţii evreilor, în intervalul border al politicilor  legionare: „Şocul din 1941 fusese pregătit de anii huliganici anteriori, aflam acum, (în 1941, n.m.), şi de zvonuri pe care doar cei care nu voiau să le audă le-ar fi putut ignora. Se auzise că, la sfârşitul lui iunie 1940, un grup de soldaţi ar fi năvălit în casa unui evreu de la periferia Sucevei, torturându-l, legându-l apoi de coada unui cal, care l-ar fi târât kilometri până la un sat unde l-au ciuruit cu gloanţe. Se vorbea de cruzimea unui comandant care silise evrei să facă parte din plutoanele de execuţie a coreligionarilor. Deasupra gropii cu cadavre ar fi ordonat să fie aruncat un cal mort, asasinate oribile, evrei torturaţi, limba scoasă, degete tăiate. În iulie 1940, în satul Şerbăuţi, lângă Suceava, şeful poliţiei ar fi împuşcat trei evrei, ale căror trupuri le aruncase apoi în râu, în satul Comăneşti, fraţii Zisman fuseseră aruncaţi dintr-un tren şi împuşcaţi, iar rabinul Schahtel cu cei doi fii, torturaţi şi ucişi. Parveneau mereu noi zvonuri despre crime în Rădăuţi şi Dorohoi.” Perioada de câteva luni cât a durat escaladarea politică a măsurilor de suprimare a evreilor a condus aproape apocaliptic la declanşarea fazei finale, de exterminare. Astfel, la pag. 85 din Întoarcerea Huliganului (Ed. Polirom, 2003), Norman Manea notează: „Ordonanţa din dimineaţa zilei de 9 octombrie 1941 cerea ca „evreii oraşului să depună imediat la Banca Naţională aurul, valutele, acţiunile, diamantele, briliantele, pietrele preţioase şi să se prezinte în aceeaşi zi cu bagajul lor de mână la Burdujeni”. Lagărul de concentrare din Suceava, unde se aflau deja închişi 120 de evrei, fusese imediat desfiinţat, în perspectiva noilor măsuri. (…) Aşa începuse, în zilele festive de Sukot, povestea tata, Marşul, cunoscut din atâtea filme postbelice…Convoiul. (…) Da, din gara Burdujeni aveau să pornească trenurile cu destinaţie previzibilă. Styxul se numea Nistru, destinul fusese şi el rebotezat, în sonoritatea vremii: Ataki, Moghilev, Şargorod, Murafa, Berşad, Bug.”

Această mărturie completează perfect, prin expresivitatea notației, sublinierile istoricului Andrei Oişteanu care, în Revista 22, Nr. 761,  scrie căpe 9 octombrie 1941 au început deportările forţate, în vagoane de marfă încuiate, ale evreilor din Bucovina de Sud„, teritoriu aflat şi atunci şi acum sub administraţie românească”. „În primele trei zile (9 – 11 octombrie) au fost deportaţi în Transnistria peste 5.000 de evrei, inclusiv bătrâni, bolnavi, femei şi copii. «Din Suceava au fost evacuaţi 3.638 evrei , iar din comunele din judeţ şi anume: Solca , Burdujeni şi Iţcani, au fost evacuaţi în total 1.395 evrei», se specifică într-un raport al Prefecturii din Suceava. Au urmat circa 9.000 de suflete din Dorohoi, Rădăuţi, Darabani, Mihăileni etc.”

Raportul final (Ed. Polirom, 2005) elaborat de Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România al cărei preşedinte a fost  Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, consemnează la pag. 178 concluzia sa: „Numărul total al evreilor români şi ucraineni care au pierit în teritoriile aflate sub administraţie românească este între 280 000 şi 380 000.  O altă cifră a victimelor Holocaustului românesc este menţionată, prin posibila sa limită superioară, în Comunicatul emis către Mediafax de către Ambasada Statelor Unite ale Americii la Bucureşti în anul 2004, cu ocazia primei comemorări solemne din România, când America s-a alăturat în mod special României (o democraţie încă atât de fragilă), pentru comemorarea victimelor, apreciind că „peste 400.000 de evrei de pe teritoriul ţării de la momentul respectiv au fost ucişi în timpul Holocaustului.” Comunicatul prevedea: „Comemorarea marchează împlinirea a 63 de ani de la declanşarea deportării forţate a evreilor români în Transnistria. Acest act, autorizat de regimul Ion Antonescu, a fost momentul de începere a uneia dintre cele mai îngrozitoare faze ale Holocaustului din România, iar atrocităţile din România s-au extins de la comunitatea evreiască, iniţial amplă şi eterogenă, cuprinzând ulterior, ca şi în alte zone din Europa, romii şi alte minorităţi.”

 

 

 

 

 

În Bucovina, amintirea unei culturi iudaice înfloritoare şi memoria cruzimii

 

 

În timp ce, la New York, declaraţiile doamnei Ruth Glasberg Gold făcute pe 27 ianuarie 2009, cu ocazia comemorării victimelor Holocaustului, aduceau în atenţia opiniei publice internaţionale momentul genocidal transnistrean cu punct de plecare din Bucovina de Nord şi de Sud şi Basarabia, noi ne reuneam într-o altă  Bucovina, și o altă Suceava decât cele care l-au alungat pe Norman Manea,  adunându-ne  la Biblioteca Bucovinei (căci unde, altundeva, decât în Sinagogă şi în Bibliotecă se poate omagia mai bine spiritul iudaic întemeietor, ca popor al cărţii?), români, ucraineni şi evrei, tineri şi seniori, în jurul menorei aduse de prof. Sorin Golda, preşedintele Comunităţii Evreilor din Suceava. Pentru prima oară oamenii au putut auzi o rugăciune în ivrit, citită de profesorul Golda în memoria celor şase milioane de victime ale Holocaustului. Pe durata întregii zile, începând cu ora 10 şi până la ora 20, câteva grupuri de tineri, studenţi şi elevi, profesori şi intelectuali suceveni, au venit să adauge un omagiu victimelor epurărilor rasiale din timpul Holocaustului, au vizionat câteva producţii documentare despre Auschwitz, au audiat concerte pentru vioară şi pian interpretate de maeştri evrei ai genului, şi chiar o demonstraţie de muzică klezmer. Holurile impunătorului locaş cultural au găzduit expoziţii de carte, de pictură şi de artă digitală, slujind amintirea unei culturi iudaice înfloritoare care, deşi a contribuit la creşterea unei  Europe civilizate şi prospere, a fost totuşi supusă presiunii exterminatoare între anii 1933-1945.

În fond, amintirea şi memoria reprezintă bogăţia cea mai de preţ a unei culturi. Elie Wiesel  a declarat cândva că „amintirea conferă o dimensiune etică tuturor obligaţiilor şi aspiraţiilor” oamenilor. Aceştia, aidoma comunităţilor, nu pot supravieţui demn în absenţa funcţiilor mnezice, care instituie ambientul unei culturi, îi conferă demnitate şi vizibilitate, autenticitate şi originalitate. Vizitatorii au putut consulta o expoziţie de carte cu tematică istorică, documentară şi literară privind Holocaustul, o altă expoziţie ce are ca tematică povestea şi casa Annei Frank din Amsterdam, incluzând albume, fotografii, DVD-uri şi cărţi în diferite limbi de circulaţie; o altă expoziţie de pictură şi poezie Rebecca Horn este intitulată „Concert for Buchenwald” iar o expoziţie de artă digitală semnată de Angela Furtună şi intitulată Shoah poate fi revizitată, fapt posibil şi în galeria internetică londoneză Saatchi Gallery unde expoziţia are caracter permanent. Pe de altă parte, spaţii muzeale generoase adăpostesc o expoziţie de  cărţi şi albume aparţinând cercetătorilor, scriitorilor şi artiştilor evrei sau a autorilor care s-au ocupat de iudaism: Norman Manea, Aharon Appelfeld, Paul Celan, Andrei Oişteanu, Benedict Solomon, Benjamin Fondane, Valentin Saxone, Clara Haskil, Lya Benjamin, Vladimir Tismăneanu, Alexandru Şafran, Hannah Arendt, Alfred Hârlăoanu,  Elie Wiesel, Iulian Băicuş, Jan T. Gross, Victor Neumann, Moses Rosen, Paul Johnson, Liviu Rotman, Radu Ioanid, A. Cohen, Mihail Sebastian, Annick de Souzenelle, Haim Cohn, Jean Ancel, Saul Bellow, Eliphas Levi, Papus, Angela Furtună, Regine Azria, Moshe Idel, Aristide Straja, Lucian Schwarz, Teşu Solomovici, Lucian Regenborgen, Vlad Solomon, Gershon Sholem, David Deutsch, Deborah G. Felder, Escher, Constantin Vişinescu, Andrei Voinea, Iulia Deleanu, Chagall şi mulţi alţii.

Holocaustul nazist nu şi-a atins scopul şi nu a  reuşit să şteargă de pe suprafaţa pământului în mod definitiv populaţia şi cultura iudaică, deşi acesta a fost ţelul lui  iniţial, exprimat prin doctrina soluţiei finale. Expoziţiile deschise aduc unele mărturii despre o cultură care a renăscut prin democraţie şi toleranţă şi care este  marcată de vitalitate şi de universalitate, aşezându-se din nou cu onoare la temelia umanităţii, alături de celelalte surori întemeietoare.

 

 

Shoah, rădăcina amară a Europei civilizate

 

Holocaustul a fost tabu în România de după al doilea război mondial, deoarece în istoria oficială a URSS şi predată obligatoriu  şi în ţările estice bolşevizate evreii nu erau amintiţi ca principalele victime ale lui Hitler, ci numai comuniştii (ce erau, în fapt, foarte reduşi numeric la acea dată). Astfel a rămas ascuns pentru multă vreme opiniei publice caracterul de purificare etnică, primordial antisemită,  al soluţiei finale naziste, ce va fi îmbrăţişat peste câţiva ani şi de neo-bolşevici. În fapt, marea manipulare istorică a secolului al XX-lea – cel străbătut de la un capăt la celălalt de principiul genocidului ca soluţie de redesenare a aşa-zisei Europei civilizate printr-un condei asiatic bolşevic terorist -, reprezintă o maree de clişee, facticităţi și contrafaceri. Tocmai de aceea adevărul este necesar pentru recuperarea homeostaziei unei civilizaţii greco-latine şi iudeo-creştine aflate în declin și ameninţate astăzi de noi tentații, iar memoria este singurul instrument de recuperare a adevărului.

 Imaginarul politic european va avea întotdeauna nevoie de un 27 ianuarie demn şi de asumarea irepetabilităţii Holocaustului. Iar identitatea europeană, ce încă îşi caută sistemul de referință, trebuie să asimileze rădăcinile amare ale Shoah ca pe un catalizator al spiritului democrat şi ca pe un imunostimulent al conştiinţelor faţă de ascensiunea spiritului totalitar. Altminteri, am putea redeveni doar nişte orfani de adevăr, destinați laboratoarelor de inginerie politică totalitară . Despre toate acestea ne vorbesc cu răbdare şi Ruth Glasberg Gold şi Norman Manea şi Andrei Oişteanu şi Elie Wiesel. Şi atâţia alţii…Fie ca vorbele lor să nu fie doar predicile înţelepţilor în deşert!

 

 

Angela Furtună

 

 

28 ianuarie 2009 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s