O întâlnire: Neagu Djuvara şi Barack Hussein Obama 

 

 

Neagu Djuvara este un occidental desăvârşit. Şi un pro-american onest, prin destin şi opţiune asumată. Istoricul Neagu Djuvara, însă, cu intenţie de a… „ne ghici în stele” şi nu de a ne speria, îşi încheie cea mai recentă carte de istorie – lansată la Târgul International Gaudeamus (Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premizele hegemoniei americane, 1914-1991, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2008) – cu o frază-verdict care pe mulţi va surprinde: „Vremea „împărăţiei” Statelor Unite va fi neapărat de scurtă durată, pentru a lăsa locul unei lungi perioade de dezordine generală şi tulburări haotice„.(p.126)

Aceasta concluzie încheie ca un capitoliu un întreg edificiu demonstrativ care pare foarte logic din punct de vedere ştiinţific (susţinut fiind şi de alte scrieri în vogă sau rapoarte guvernamentale din diferite direcţii), însă logica şi raţiunea nu se suprapun în mod obligatoriu, fapt pe care numai civilizaţii viitoare, obscure şi inaccesibile nouă, îl vor confirma sau nu.

De la p.120 începând, cu concizie didactică şi foarte argumentat-pedant, Neagu Djuvara arată care sunt elementele-indicii pentru gestionarea teoriei conform căreia hegemonia americana nu va fi de lungă durată:

1. Profilul etnic al Statelor Unite se schimbă acum cu prea mare iuţeală, ceea ce ar putea avea, cu vremea , consecinţe importante. De câţiva zeci de ani, afluxul populaţiilor sărace sud americane şi de prin alte părţi sufocă proiecţiunile statistice guvernamentale, aşa încât cifrele date publicităţii în septembrie 2008 arată că populaţia albă va reprezenta nu majoritatea (ca acum, deşi în descreştere), ci doar 46 la sută, în 2042. (Consecinţă a imigraţiei masive şi necontrolate, ca şi a natalităţii ridicate a noilor veniţi).

2. Studiul civilizaţiilor ne arată că întotdeauna profundele mutaţii petrecute în viaţa spirituală (artă, gândire, credinţe) care se întâmplă la trecerea de la o civilizaţie la alta apar după începutul scăderii puterii politice, uneori chiar cu veacuri mai târziu. Or, spune mai departe Djuvara, în cadrul civilizaţiei noastre, observăm un fenomen cu totul excepţional, total diferit de orogeneza şi prăbuşirea civilizaţiilor anterioare defuncte, fenomen brusc ivit la începutul secolului XX: neaşteptate schimbări în ştiinţă, filosofie, în toate artele, alături de o scădere enormă la nivelul practicării religiei creştine. Toate aceste surpări au început subit în primii ani ai secolului XX, deci cu mult înainte de o relativă închegare politică, adică de apariţia unei eventuale unice puteri hegemonice, „imperiale” (p.125). Iar aici Djuvara citează fenomenul de paradoxală răsturnare totală a paradigmelor înregistrat în scurtul răgaz 1905-1913, când toate domeniile cunoaşterii şi ale creaţiei sunt zguduite de revoluţii (citez, în cele ce urmează, exemplele şi numele pomenite de autor): Brâncuşi întrerupe brutal estetica impusă până la el de Michelangelo, Donatello şi Rodin sau Maillol; Bella Bartok, Igor Stravinski şi cei trei iniţiatori austrieci ai dodecafonismului serial (Schönberg, Berg, Webern) au rupt continuitatea de la Monteverdi şi Pierluigi da Palestrina până la Debussy; Apollinaire, Kafka, Tzara, Urmuz, Joyce, Beckett, Ionesco impun fantezia debordantă şi triumful absurdului (p.126); Einstein şi Freud introduc şi ei o ruptură faţa cu ştiinţele anterioare…Iar revoltele succesive şi de sorginţi diferite ale tinerilor de pretutindeni readuc în acea perioadă izul de ev mediu la care făcuse referire şi Berdiaev în 1920.

 

Pentru a face saltul către concluzie, este interesant de remarcat faptul că Djuvara ne explică într-o paranteză consistentă un pasaj din teza sa de filosofie speculativă a istoriei, pe care marele sociolog Raymond Aron l-a considerat ca fiind cel mai original din teoria sa (cf. nota 1 de la p.9, capitolul „Fenomenul de retragere progresivă a „centralilor” şi de ascensiune progresivă a „perifericilor”, atunci când societatea complexă atinge faza ei descendentă„, pp.397-437 şi anexele IV-VIII).

Să nu pierdem din vedere, aşadar, faptul că teza lui Djuvara se întemeiază pe următoarele principii ferme: I. In faza ascendentă a unui stat multinaţional, puterea e concentrata în mâinile unei infime minorităţi, atât etnice, cât şi sociale. Şi, II, în faza descendentă, puterea e din ce în ce mai mult în mâinile „perifericilor” acelei societăţi. (p.121) (se citează şi cazul Franţei după cea de a treia Republică, pentru a se ajunge la explicaţia că nu „perifericii” alungă „centralii” de la putere, ci aceştia nu mai au destulă vlagă şi lasă puterea nou-veniţilor, interesaţi nu să distrugă vechea putere, ci sa lupte cu forte proaspete pentru ca fosta împărăţie să nu piară cu totul).

Accederea perifericilor, spune Djuvara la p.125, nu e o cauză de decadenţă, ci doar un simptom al începututui de decadenţă şi trebuie să o privim ca pe un barometru al schimbării„. Autorul iese din când în când din câmpul teoretic ştiinţific şi se încumetă să opereze cu concluzii privind realitatea politică actuală: „hegemonia americană dă semne de durată posibil mai scurtă decât alte hegemonii (p.125) şi nu cred să fie pusă în primejdie de actualele răbufniri belicoase şi şantaje ale Rusiei, întemeiate pe deţinerea unor imense surse de energie. Ele nu vor schimba cu nimic echilibrul puterilor pe planetă. Brutala incursiune militară în Georgia, în vara 2008, va avea efect de bumerang, accelerând investiţiile occidentale în acea ţară şi pregătind intrarea ei in NATO. Probabil, în lanţ, şi a Ucrainei„.

 

Sistemul de referinţă al analizei efectuate de Neagu Djuvara este plasat în interiorul civilizaţiei occidentale, născute la mijlocul veacului al V-lea e.n., şi căreia îi aplică următorul principiu de interpretare: „în toate civilizaţiile cercetate, faza de unitate finală e precedată de câteva secole de lupte între regate ce râvnesc la supremaţie, iar învingătorul este, în cele din urmă, întotdeauna cel mai excentric din punct de vedere geografic şi cel intrat cel mai târziu în competiţie„.(p.15)

 

Aşadar, să reţinem din această demonstraţie faptul că cel mai excentric actor geopolitic sunt Statele Unite, în lumina teoriei lui Djuvara pentru scena globală occidentală descrisă. Această America îşi păstrează încă rolul de lider, iar în acelaşi timp preşedintele Barack Hussein Obama reprezintă un triumf al celeilalte excentricităţi, cea socială americană, din ce in ce mai puţin vulnerabilă faţă de elitele recente.

 

Discursul lui Obama de la instalarea sa de astăzi, 20 ianuarie 2009, s-a întâlnit, prin câteva din punctele sale esenţiale, cu premizele istoricului român, în ceea ce priveşte descrierea realităţilor istorice şi politice complexe, ambii dându-şi mâna pe frontiera concluziilor îngrijorătoare (Djuvara) care conduc către atitudini mobilizatoare de chemare la luptă (Obama). M-a frapat aceasta uluitoare coincidenţă dintre cele două tipuri de mesaje (de discurs stiintific-istoric şi, respectiv, de discurs politic), iar acest lucru m-a îndemnat să risc aceasta primă analiză.

 

 

 

 

Angela Furtună


20 ianuarie 2009-01-21


ora 19.15, ora Bucureştiului, la discursul de instalare la Casa Albă al celui de al 44-lea Preşedinte al Statelor Unite ale Americii, Domnul Barack Hussein Obama

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s