Prima întrebare: unde ne este societatea civilă?

Unde este societatea civilă? Ei bine, deocamdată, societatea civilă românească nu prea există. Sunt două cauze ale acestui fenomen distructiv pentru români, iar prezenţa acestor cauze afectează mai ales provincia (80%din populaţie), osificată în mentalităţi demne de mileniul al II-lea.
Pe de o parte, actanţii care decid în dialogul politic-social sunt aproape exclusiv de tip nomenclatură veche sau nomenclatura ciocoiască nouă. Astfel de actori sunt deocamdată adepţii decişi ai modelului partid-stat sau partid-buldozer şi, în această fază, ei dispreţuiesc valoarea şi profesionalismul, acordând credit numai ideii de partid, care în România încă este alimentată de idealurile totalitare (ai partid, ai unde să dai telefon la un grup de presiune pentru a-ţi rezolva mai repede şi ilegal problemele pentru care cetăţenii obişnuiţi trebuie să stea la coadă. O astfel de viziune partinică stă la baza corupţiei politice). Aceşti actori resping conceptul de societate civilă, pentru că acest concept de societate civilă nu favorizează evoluţia lor carieristă, arivistă şi nici nu furnizează combustibil rapid, cu cifră octanică înaltă, pentru tunul politic. Pe de altă parte, deocamdată, societatea civilă există dar nu este: există ca potenţial, ca massă oarbă, însă nu este, în sensul că nu şi-a însuşit-asumat conştiinţa acestei existenţe, anume una care să deţină sentimentul valorii de instituţie democratică decisivă. Cu alte cuvinte, cetăţenii încă nu sunt conştienţi de puterea lor, de efectul posibil al puterii lor pentru obţinerea drepturilor. Acest efect vine din lipsa de educaţie şi din lipsa de informare cetăţenească. Vine, de asemenea, din lipsa unei tradiţii solide a activităţii sindicale orientată pe apărarea drepturilor cetăţeneşti şi a drepturilor omului. Dacă Polonia a avut o Solidaritatea, o mişcare cetăţenească ce a evoluat şi sub dictatură, timp de vreo 50 de ani, iar alte ţări foste comuniste au avut şi ele astfel de bastioane cetăţeneşti, România nu a avut decât eşecuri la acest capitol.

A doua întrebare: ce facem cu animalul politic neanderthalensis?

După 89, deîndată ce au apărut un sindicat mai puternic şi un lider de sindicat mai influent, ei şi-au întrerupt la un moment dat funcţionarea în acest registru sindical şi apoi au intrat în politică şi, încă, direct la vârf (ca o dovadă clară a jocului dublu pe care îl practică). Această anomalie lasă mereu societatea civilă românească fără bastioane, fără faruri şi fără portavoce, iar interesele cetăţenilor rămân de izbelişte (vezi actuala criză ce zguduie finanţele: ea e declanşată ca urmare a faptului că parlamentarii şi magistraţii şi-au acordat din nou, cu nesimţire şi iresponsabilitate criminală, noi privilegii materiale nemeritate, în timp ce au aruncat poporul român într-o nouă iarnă a sărăciei.
Prin aceste noi abuzuri, politicienii noştri demagogi au stimulat revendicările salariale ale bugetarilor – justificate, însă inoportune, ca întotdeauna?! -, şi au apăsat astfel pe pedala unui vehicul de criză de tip domino, ce îşi conjugă capacitatea conflictogenă cu accea a crizei americane şi europene. Urmează, evident, o curiozitate normală pentru un cetăţean român, sacrificat mereu de interesele de grup ale hienelor politice: când va veni vremea ca animalele noastre politice primitive să înceteze această dictatură a bunului plac? Oare o revoluţie adevărată i-ar pune pe fugă? Căci la piratat s-ar putea duce prin regiuni mai îndepărtate, lăsând în pace populaţia românească, deja distrusă de lăcomia şi de dispreţul lor.)
Lipsa societăţii civile de la noi mai are o cauză: nemulţumiţii politici de oferta politică majoră oficială nu sunt absorbiţi de forumuri civice, dar, lacomi şi ei, au creat conceptul de traseism onorabil (de când o fi trădarea un vector de moralitate, mai ales la un popor creştin?), şi, în numele lui, patinează prin nişe şi hrube politice ce apar şi dispar la câţiva ani, cu rol de aspiratoare de prostituate . Construită în regim şi registru dur, totalitar, extremist, firea românului de astăzi admite traseismul politic ca fiind legitim şi moral, în timp ce Europa şi Statele Unite repudiază de multă vreme acest tip de comportament, ca fiind profund imoral, derutant şi în orice caz orientat către satisfacerea intereselor politicenilor, iară nu pe cele ale cetăţenilor. Or, în mod normal (vezi ţările cu democraţie reală), politica ar trebui desprinsă de scopuri de înavuţire personală (pentru aceste deziderate există activitatea profesională şi afacerile) ori de spălarea carierei (în aşteptarea prescrierii unor fapte penale grave) şi dedicată exclusiv binelui public. În statul democrat, gestiunea Puterii prin politică are drept miză, în mod teoretic, garantarea democraţiei, nu consolidarea dictaturilor. Dar, contrar declaraţiilor publice, România este, ohoho, departe de acest deziderat. Zona politicului românesc nu este încă o zonă liberă de totalitarism, iar acest fapt anihilează toate tentativele societăţii civile de a se naşte şi de a funcţiona. Valabil mai ales pentru provincia românească.

A treia întrebare: ce e de ales, între abuzul politic şi turmentarea civilă?

Obsesia pentru Putere şi Funcţii, iar nu pentru profesionism şi moralitate civică, este catastrofa naţională numărul unu. Ea creează starea de prostie managerială, de cretinism decizional, de oligofrenie profesională, de colaps etic şi de lipsă de competenţă, care ruinează de vreo şaizeci de ani România. Oamenii normali încearcă să se salveze, emigrează, pentru că lumea cu adevărat liberă oferă şanse mai mari meritocraţiei şi afirmării decente, încurajând dezvoltarea individului şi profesionalismul adevărat, dar şi menţinând sub control cât de cât discriminarea. În România, asistăm, după fiecare val politic, la o singură mutaţie operaţională: noii câştigători vremelnici ai Puterii îşi numesc în structurile ierarhice oamenii lor, plătind, prin lovituri sub centură, poliţe precedenţilor (care îşi vor lua revanşa data viitoare!), iar acolo unde totalitarismul e foarte avansat (primării, consilii judeţene, oficii şi instituţii sau centre bugetare plătite de Guvern(e) şi Parlament(e)), se ajunge până la situaţiile de corupţie maximă în care funcţionarii, mână în mână cu politrucii, îşi lasă moştenire, în mod abuziv şi ilegal, către membrii de familie, până şi funcţiile, privilegiile nemeritate, relaţiile politice şi birourile, ori chiar, ca pe o paradoxală virtute, adresele de email către partidul cloşcă. Fiind o dovadă că aşchia nu sare departe de trunchi, aceasta este, pentru trepăduşi, garanţia perpetuării confortabile a corupţiei, ca garant al dictaturii bunului plac. Adică un furt la drumul mare, la vedere, direct din buzunarul public şi prin sfidarea legilor şi a Constituţiei. Veriga democrată a întârziatei tentative de modernizare a României este astfel din nou întreruptă brutal de dictatura prelungită a politicului, ce rămâne iarăşi nereprimată de sancţiunea societăţii civile. Această stare paralizată a societăţii civile a favorizat noua dictatură din ţară. Dictatura abuzului de politic asupra cetăţeanului turmentat.

Angela Furtună
angela.furtuna@gmail.com

 

………………………………………………………………………………………………………………..

Jos labele de pe copiii nevinovaţi!

Cu foarfecele după pletoşi, în anii 70-80. Cu poliţia şi agenţii secreţi după tinerii emo, astăzi

În anii 70 sau 80, elevii, adolescenţii şi tinerii, amatori de muzică blues, folk, rock, jazz sau pop erau vânaţi peste tot. În şcoli, părul elevilor era măsurat cu şublerul. Profesorii trebuiau să facă nişte controale dure, iar băieţii prinşi cu părul legat la spate sau dat cu sirop de zahăr pentru a li se lipi de cap erau duşi cu forţa la frizer. Erau umiliţi. Ameninţaţi. Fetele purtau obligatoriu părul scurt sau împletit în cozi, plus pamblică obligatorie. Uniforma bleumarin, ciorapi de bumbac mercelizat care lăsau genunchi dizgraţioşi, pantofi băieţeşti fără toc. Pentru orice abatere erai sancţionat dur. Puteai rămâne repetent şi erai adus în vizorul organizaţiei de partid sau UTC pentru sfidarea normelor socialiste şi pentru atitudine duşmănoasă faţă de regim. Copiii nu ştiau altceva şi majoritatea ne subordonam de frică. Dar ascultam Soul Sacrifice cu Santana, lansat la Woodstock, 1969. Tinerii mai nonconformişti o păţeau urât de tot. Pentru că purtau plete. Pentru că umblau cu chitara după ei. Pentru că purtau blue geans. Pentru că vorbeau în engleză „codificat”, prin parole „periculoase”, derivate din textele cântăreţilor lor preferaţi, majoritatea din lumea liberă. Evident, Bob Dylan. Sau Jimi Hendrix. Şi atâţia alţii. De ce mai erau urmăriţi? Pentru că mergeau la Ambasada Americană sau la Ambasada Franceză sau la cea Engleză pentru a vedea concerte simfonice sau rock, jazz, filme de artă, piese de teatru, conferinţe cu diverse personalităţi culturale. Muzica ce le plăcea lor era considerată la Bucureşti ca fiind un instrument al „diavolului capitalist” care va distruge copiii „patriei noastre dragi”. Iar în patria noastră dragă, de unde şi Dumnezeu fusese interzis, nu erau admise în schimb decât cântecul patriotic, fanfara, Cântarea României, hora, doina, bătuta cu ţâpurituri, geamparalele, bătuta la tălpi şi săritura de pe fix. Dictatorul dorea să obţină prin dresaj şi persecuţie un om nou, cu începere din pruncie fragedă, şi de aceea îi punea pe miliţieni să alerge după pletoşi pe stradă, prin şcoli, prin facultăţi. Celor prinşi cu părul lung şi gusturi culturale diferite de propaganda comunistă li se dădeau sancţiuni şi uneori li se făcea dosar penal. Erau tunşi cu forţa. Moţu Pittiş a fost unul din vânaţii preferaţi ai organelor de ordine. El a rămas fidel până la moarte stilului miserupist, nonconformismului vestimentar şi atitudinal. A iubit libertatea, pe a sa şi pe a celorlalţi, a luptat pentru libertate, fiind şi unul din cei mai buni cunoscători ai muzicii experimentale din România, şi care, mai mult, încă din vremea dictaturii, a luptat să existe şi îşi ţinea cu regularitate emisiunile de muzică modernă de la radio. Fără el, am fi fost mai cretini, îndopaţi şi îndoctrinaţi numai cu marşuri muncitoreşti şi cântece de balalaică sovietică stalinizată. Au existat în România un Dan Andrei Aldea cu Sphinx sau un Phoenix, care au făcut avangardă muzicală de tip occidental, însă cu mari sacrificii, folosind cu geniu în repertoriul lor câteva teme populare româneşti pe care le-au adaptat muzicii rock sau progressive rock. Naţionalismul ceauşist ucidea orice tentativă de modernizare a culturii româneşti, inclusiv pe acelea de modernizare prin culturile urbane pro-occidentale şi experimental-alternative ale tinerilor. În viziunea acestui dictator dement, România trebuia să fie pe veci un ghettou-gulag, un lagăr al dictaturii exclusive a proletariatului, construit prin asasinarea elitelor reale ale satului şi ale intelighenţiei.

Wish You Were Here. Fără Gulag

Ce se asculta pe vremea aia? Mult folk, de exemplu: a fost celebru festivalul de la Woodstock, din august 1969, care a fost o mostră de eveniment al erei Hippie, eră a counterculture ce a dominat lumea prin impact exploziv în anii 60-70, cu mesajul politic antirăzboi explicit (Vietnam) dar şi antirăzboiul rece, deşi mesajul era şi antibolşevic. El s-a datorat celebrilor Michael Young, Michael Lang, John Roberts, Joel Rosenman, Artie Kornfeld. Abbie Hoffman. Richie Havens. Swami Satchidananda. Sweetwater. The Incredible String Band. Bert Sommer. Tim Hardin. Ravi Shankar. Melanie. Arlo Guthrie. Joan Baez, Angela Davis. Quill. Keef Harthley Band. Country Joe McDonald. John Sebastian. Santana. Canned Heat. Mountain cu Jake Bruce. Janis Joplin. Grateful Dead. Creedence…(Green River). Sly and The Familly Stone. The Who. Jefferson Airplane. Joe Cocker. Country Joe and The Fish. Ten Years After. The Band. Blood, Sweat and Tears. Johnny Winter. Crosby, Stills, Nash and Young, Neil Young. Paul Butterfield Blues Band. Sha-Na-Na. Jimi Hendrix. The Jeff Back Group. Iron Butterfly. John Lennon. Procol Harum. The Doors. Led Zeppelin. Jethro Tull. The Moody Blues. Paul revere and The Raiders. Frank Zappa and The Mothers of Inventions. Free. Spirit. Mind Garage. Arthur Lee and Love. Rolling Stones erau şi ei vedete. Joni Mitchell. Crosby, Stills, Nash & Young. Dar şi again and again : Beatles, Creedence ClearWater Revival, Pynk Floyd, Genesis, Yes, Deep Purple, Emerson Lake & Palmer, Supertramp, Led Zeppelin, Miles Davis, Chek Coreea, Joe Cocker, Gentle Giant, Jethro Tull, Mahavishnu Orchestra cu John McLaughin, Van der Graaf Generator şi Peter Hammill, Queen, Al Di Meola, and so one… La violenţa politică extremă a războiului, a războiului rece, a lumii capitaliste prin partea sa criticabilă, ca şi a lumii comuniste ce se scufunda în genocid fizic şi cultural, tinerii au răspuns printr-o artă mai violentă şi expresivă, la rândul ei, prin soluţii culturale de şoc – cum a fost sexul exacerbat exhibiţionist („make love not war”), care mai târziu a dus la decese numeroase prin supradoză şi la creşterea exponenţială a SIDA. Dar arta de protest, cultura protestului prin artă erau manifestul tinerilor pentru viaţă prin iubire, muzică şi poezie, iar nu prin război, politicianism, sau alungarea lui Dumnezeu din spiritualitatea oamenilor, indiferent de religie sau etnie. Acest stil muzical-vizual-literar de afirmare plenară a protestului paşnic de tip Gandhi a plecat din cultura negro blues americană (sclavii din Sud au fost un tezaur extraordinar de muzică, ei nu se revoltau, ci cântau dumnezeieşte) şi din cultura hippie şi avea menirea să-i trezească pe liderii lumii din orbirea şi dezinteresul lor real faţă de soarta omenirii (în epoca aceea, a fost un şoc enorm Holocaustul, dar a fost un şoc şi bomba atomică, au şocat de asemenea războaiele de prevenire, deşi ulterior au şocat enorm şi revelaţiile, îndelung camuflate, despre abuzurile şi genocidurile comise de Moscova în Estul Europei, în lumea Gulagului, care rămâne cea mai dureroasă tragedie nerezolvată a omului recent)…E de văzut, pentru a învăţa câte ceva despre rădăcinile durerii emo ce vin din rădăcinile culturii protestului prin artă, filmul Woodstock în regia lui Martin Wadleigh, directori fiind celebrii Martin Scorsese şi Thelma Schoonmaker.

Românii-cel mai nefericit popor. Sinucigaşi într-o veselie

Imixtiunea recent mediatizată în România a agenţilor de urmărire în viaţa adepţilor Culturii Emo a plecat, chipurile, de la povestea unei adolescente care s-a sinucis. Nu e relevant, însă, acest caz, pentru a condamna ca fiind potenţial pericol social şi a discredita un întreg fenomen cultural. Trăim într-o lume unde sinuciderea a proliferat, iar o sinucidere raportată incert la câteva sute de mii de adepţi declaraţi ai Culturii Emo nu este relevantă, ci este aproape o glumă. Sinistră. În lume există anual 10 milioane de sinucigaşi cu acte în regulă (dintre cei luaţi în evidenţă), dar probabil numărul real e dublu şi e în afara statisticilor), iar 20 de milioane ratează cu regrete tentativa finală. Internetul s-a dovedit şi el, cu certitudine, un instrument de alterare a comunicării, după care rata suicidului poate creşte, prin sugestibilitate şi empatie. Japonia înregistrează una dintre cele mai mari rate de sinucideri din lume, iar guvernul nipon are ca obiectiv diminuarea numărului de astfel de cazuri de la 24,2 sinucideri la 100.000 de locuitori în 2006, la 19,4 în 2016. O rată ridicată a sinuciderilor este înregistrată şi în Coreea de Sud, unde aproape 25 de persoane dintr-o sută de mii îşi iau viaţa, anual. La polul opus este Finlanda. După ce s-a aflat multă vreme în topul ţărilor cu un nivel ridicat al sinuciderilor, Finlanda a reuşit să schimbe imaginea, iar numărul sinuciderilor a scăzut cu 40%. Graţie numeroaselor campanii de informare privind depresia, aceasta a început să fie mai repede identificată şi tratată…România a ajuns şi ea în Occident şi cunoaşte o creştere a fenomenului suicidar, însă statisticile româneşti sunt bulversate şi incerte din cauza lipsei de interes a Ministerului Sănătăţii, iar ca noutate pentru România sunt numeroasele sinucideri în rândul minorilor care nu mai suportă lipsa părinţilor alungaţi din ţară de discriminarea economică de tranziţie şi care au plecat la muncă în ţările dezvoltate economic ce absorb emigraţia săracă din Est. Studiile arată ca peste 90 la sută din sinuciderile la adolescenţi sunt cauzate de instalarea unei probleme de sănătate mintală. Chiar şi orientarea sexuală sau religioasă pot contribui la decizia de sinucidere. Abuzurile sexuale pot fi şi ele un factor de risc pentru adolescenţi, alături de starea lor de victime sexuale ale adulţilor, adesea agresorii putând fi unii profesori, preoţi sau chiar rudele apropiate.
Aşadar, nu Cultura Emo duce la sinucidere. Cultura Emo este una a iubirii, a frăţiei şi a armoniei. O cultură care are ca scop sufletul şi expresivitatea sa prin artă, într-o lume care atacă esenţa omului şi îl alungă pe Dumnezeu din om. Calea către gestul suicidal este una complexă, cunoscută cu mult înainte de erupţia modei emo. Statistic şi sociologic, termenul „emo“ e deseori asociat stereotipic cu blugi strâmţi, negri, breton lung, păr negru, tricouri negre strâmte, inscripţionate cu numele unor trupe de rock, curele cu ţinte, catarame, tenişi din pânză sau alţi pantofi sport, vechi, ponosiţi, ochelari cu ramă neagră. E, în general, o atitudine vestimentară şi gestuală care se pliază perfect peste adolescentul revoltat şi bulversat de descoperirea adevăratei feţe a civilizaţiei mileniului nostru. Pentru că adevărata faţă a mileniului nostru, indiferent de ţara la care ne raportăm, este ipocrizia, duplicitatea politică, muşamalizarea mizeriei umane, lipsa de responsabilitate faţă de om şi de viitorul omenirii şi al planetei. Recent, trendul emo a fost asociat cu un stereotip ce descrie atitudinea de a poza în a fi emoţional, sensibil, timid, introvertit, anxios, cu stări de depresie, de spleen social. Emo înseamnă şi a fi debusolat, a răspunde cu un cântec, (adesea un murmur sau poate un urlet) şi cu un zâmbet , fie el şi tâmp adică blând, cruzimii marilor bolnavi, lideri şi politicieni sadici şi schizoizi, care conduc societăţile actuale în prăpastie şi criză. Emo este normalitatea însăşi a adolescentului zilelor noastre. Curentul nu trebuie condamnat în România, de parcă România ar fi o ţară de extremişti. Să nu uităm că românii în ansamblu, nu românii emo, au fost clasificaţi anul acesta ca fiind cel mai nefericit popor din Europa. De ce se sinucid românii şi de ce îşi asasinează adesea membrii familiei: din foame şi mizerie, din lipsă de locuri de muncă şi de salarizare decentă, din cauză că nu mai pot tolera injustiţia şi furtul naţional comis de către elitele comuniste şi urmat de transformarea ţării în colonie, din cauză că nu mai suportă sărăcia inimaginabilă construită cu grijă şi cinism de guvernele de tehnocraţi post-decembrişti, de instituţia parlamentară şi de Justiţie, care au legiferat împreună direcţiile fundamentale ale unei oligarhii comuniste ce a dat lovitura fatală poporului român slăbit de gulag, asta după lovitura de stat a lui Ilici. Românii se sinucid pentru că din cauza hoţilor din partide şi din instituţiile fundamentale ale statului, o categorie importantă de cetăţeni nu mai poate trăi decent în ţară, iar fiecare fuge acum disperat care încotro, generând cea mai mare migraţie politico-economică din toate timpurile. Familiile se destramă, copiii rămân de izbelişte, respectul interuman şi coeziunea socială sunt nule, aprecierea valorilor şi respectul pentru muncă sunt nule, cetăţenii sunt năuciţi de jaful post-comunist şi de loviturile asasine primite din partea partidelor, devenite veritabile buldozere de mare tonaj care distrug economia naţională iară nu centre de gestionare a puterii şi coerenţei statale precum şi a unei minime bunăstări cetăţeneşti, cu garantarea respectării drepturilor omului.
Tinerii emo, ca orice tineri, sunt senzorii care detectează gravele disfuncţii ale acestei lumi. Iată că senzorii emo cuantifică la ora actuală prin cultură eşecul general politic mondial şi, implicit, cel românesc. O lume în care tinerii se revoltă şi nu mai pot comunica decât prin artă – care le este Dumnezeu, terapie, mamă şi patrie – este o ruină. Trimiterea poliţiei pentru a-i intimida pe emo paşnici este o dovadă de slăbiciune. Dar şi începutul unei tragice recăderi în dictatură.

Muzică şi trend emoţional angelic

Emo kids sunt fiinţe sensibile şi politicoase. Nu anarhişti. Nu terorişti. Adică ceea ce societatea actuală urăşte de moarte. Emo kids nu dinamitează din interior societatea, ci doar o critică. Pentru că vor să construiască o lume mai suportabilă. Cine nu iubeşte critica? Spiritele totalitare. Spiritele antimoderne detestă critica. Media şi cultura noastră de front agreează în prezent numai modelele vulgare, mojice şi violente, atât în politic cât şi în viaţa culturală sau de fiţe. Pe acestea le propun tinerilor noştri. Dar iată că aceştia refuză urâţenia şi prostia. Emo, care par nişte misionari ai introspecţiei savante presărate cu acorduri de muzică experimentală, nu fac priză la aceşti monştri ai bulimiei prostului gust public. Definitorie pentru emo este o anumită muzică, ce vine pe un filon istoric profund. Acest gen de muzica a creat o subcultură şi de atunci a crescut continuu adică de la începutul anilor ’90. „Majoritatea copiilor, spun despre ei înşişi emo-teoreticienii, arată ca tocilarii: poartă ochelarii negri, taioare lungi şi haine ieftine. Căci nu haina, ci sufletul blând face omul.”
Este foarte uşor să stereotipezi un puşti emo, deşi e imposibil de definit muzica emo. Cel mai bun mod de a descrie muzica emo este prin arpegiile uşoare ale chitărilor cu vocalize uşoare la care se dă drumul într-o orchestră de chitări distorsionate şi aduse după aceea din nou la partea uşoară, diafană, spune un emo kid. Îl cred. Versurile emo sunt în general foarte poetice şi au o arie largă de cuprindere, de la iubirea pierdută, la credinţe religioase sau alte subiecte emoţionale, totuşi, emo acoperă în zilele noastre o mare varietate de formaţii, de la melodii uşoare aparţinând celor de la „American Football”, la melodii hard ale celor din „At the drive in” . „Cum poate un gen aşa de larg sa fie legat de ceva? De aceea e imposibil să arăţi cu degetul înspre emo.
Problema e că ceea ce o persoana defineşte ca fiind muzica emo nu este acelaşi lucru cu cel definit de următoarea persoană care face next try”, relatează un alt cunoscător.
Jason Gnewikow de la „The Promise Ring” zice: „Aş putea valida punctul ca suntem o formaţie emo, dar aş putea trece şi pe partea cealaltă şi să îl invalidez. Totul depinde de cine întreabă şi de percepţia publicului lor despre asta.” (DeRogatis 3). Este, aşadar, un grad de incertitudine şi o mare nebuloasă teoretică, pentru că de fapt vorbim de o stare emo, care este una pacifistă prin artă, militantă pentru drepturile omului, pentru libertate şi libertatea de expresie.
Un fenomen de faţadă, spun specialiştii, provine de la formaţia „Sunny Day Real Estate”, lansată în Seattle în 1992, căci SDRE au combinat rădăcinile hardcore cu vocalize melodice şi cu un sentiment „răsărit”. Lansarea în 1994 a albumului „Diary” avea sa schimbe pentru totodeauna scena emo. „A apărut de niciunde şi a schimbat vieţile oamenilor” (Kurland 2) zice Jeremy Gomez, basist pentru formaţia „Mineral”.
„Cei mai mulţi oameni, când se gândesc la emo, azi, se gândesc la formaţiile The Get UP Kids, Mineral, şi altele care provin din SDRE”. Punkul primar a trecut… Oamenii emo au învăţat cum să cânte la instrumente, au descoperit solourile de chitară melodică şi versuri care au un mesaj politic evident”. Iar formaţii ca „Husker Du” au iventat noile ramuri din „hardcore/punk.”
Teoria e lungă, după cum se vede treaba…Multă muzică, multe idei, multe simboluri distinctive care separă diverse culturi, sau care le apropie de un veritabil trend al societăţii civile, al culturii protestului ca nevoie fundamentală a lumilor actuale de a regla homeostazia socială internă şi excesele politicului…Se ajunge chiar la nişe de maximă specializare: „In ultimii doi ani, Husker Du a confundat punkul războinic şi liniile în principal de rock cu rapida evoluţ ie a gunoiului, recombinat cu structuri de pop şi versuri cu alură de angoasă maximă”…Guz Picciotta, Fugazi, ROS, Washington DC, căsătoria dintre hardcore şi indie rock a avut un socru mic, pe grunge, Rites of Spring, Sonic Youth (alimentând şi rockul progressive)…Recunoaşterea lor deplină nu avea să vină decât cu albumul Nirvana – Nevermind care a avut un mare efect in comunitatea rock. După aceea, a fost decisiv pentru indie „The Pixies” cu a sa glisare de la şoaptă la urlet, exploziile alternative…Şi sunt încă atâtea alte formaţii şi experimente…Probabil, un tratat veritabil despre un fenomen mondial. Poate că şi o nouă strategie de recuperare a normalităţii psihice endemice şi a purităţii sufletului oprimat şi traumatizat de ororile ideologiilor care au devastat lumea liberă în ultima sută de ani.
Odată cu trecerea din anii 80 în anii 90, spun istoricii, tineretul american căuta o nouă direcţie în muzică. Obosiţi, copiii căutau acum calitate şi o sursă de bani. Generation X au vrut o muzică ce le poate oglindi sentimentele rănite. Au vrut să joace cu sufletul pe masă. Jos măştile. Aşa a apărut muzica anilor 90, cu un nervos metal/punk şi rap, care reflectau sentimentele tinerilor, frustrările, disperările, speranţele. Prăbuşirea comunismului şi zdruncinarea capitalismului, accelerarea globalizării, au generat mari torsiuni sufleteşti şi crize existenţiale majore. Din nevoia de emoţie, sentiment straight, muzica adevărată a devenit scena urletului humanoid persecutat defulat şi în final cea emo: un refuz urmat de o înţelegere a durerii prin constrângerea politică. Pentru că nefericirea globală este totuşi o problemă politică, pe care încearcă, iată, să o rezolve copiii emo, nu liderii mondiali. Astfel, albumul Soundgarden al trupei SUP POP, de exemplu, a cucerit lumea, cu centrul în Seattle. A urmat o altă cucerire stilistică: vocea puternic falsetto a lui Jeremy Egnik , cu vastele sale schimbări dinamice şi versuri de mare calitate poetică, a tipizat sunetul revoluţionar al lui „Sunny Day Real Estate”. Trupe ca „Mineral”, „Texas is the Reason” şi „Christie Front Drive” au consolidat genul emo-core. Să privim, în oglindă, alte mari revoluţii create în trecut de oameni la care tinerii din muzica emo de azi au ucenicit: Peter Hammill sau Fredy Mercury. Ori Elton John…Şi să admitem că, de fapt, nimic nu e nou sub soare cu adevărat, iar emo kids s-au născut din părinţi şi din bunici rock-pop-soul-jazz-progressive-punk-etc-culture cu care astăzi lumea se mândreşte şi la a căror moarte se declară dolii naţionale şi mondiale.
Muzica avansează. Muzia de astăzi este instrumentul psihanalitic care pune întrebările fundamentale, esenţiale pentru filosofia tinerilor mileniului al II-lea şi ai mileniului al III-lea. Muzica induce capacitatea copilului şi adolescentului de a evolua către stadiul de adult, astăzi. Post-modernitatea a găsit în muzică adevăratul liant dintre oamenii separaţi de politic şi din care Dumnezeu a fost alungat. Acest adevăr nu va putea fi distrus de forţele poliţieneşti. Acesta este un parcurs iniţiatic obligatoriu pentru cultura noastră occidentală. Pentru că la noi, astăzi, nimeni nu mai poate evolua înafara acestor mecanisme culturale enzimatice pentru suflet, cum sunt muzica, artele vizuale, media. Emo Culture este de fapt o modă ce corespunde unei taxinomii culturale fireşti, dar care în realitate este o statuetă de nisip ce se modelează în permanenţă în palma artistului care observă fenomenul. Jazzul este, din acest punct de vedere, un emo originar. Străbunic Emo. Arhetipul mintal emo. Precum orice altă formă de cultură care trăieşte din variaţiuni, himere şi ficţiuni. Sunetul emo este sunetul variaţiunii muzicale experimentale inteligente care răspunde mereu la o nouă provocare din partea civilizaţiei consumatoare. Iar civilizaţia consumeristă de astăzi este una robotizată, posedând însă capacităţi irepresibile de explozie, de fisiune şi fuziune, care pot repede trece de la valul marin delicat la tsunami-ul devastator. Însuşi sufletul omenesc este astăzi un instrument de implozie-explozie incontrolabil. Starea de inteligenţă afectivă înalt structurată se poate oricând reduce din nou la primitivismul pulsiunilor distructive. Sufletul omenesc al omului din era globalizării a devenit o entitate tehno-magică infinită. O bombă afectivă cu amorsare prin deficitul de spiritualitate, construită de politicienii şi strategii militari pentru a manipula oamenii massă. Emo Kids tocmai despre acest lucru vorbesc celor care au urechi să-i audă.

Stop! Noi suntem Emo, şi nu suntem ca voi!

Şi acum, iată că apare în România un detaşament de şase poliţişti şi agenţi care se infiltrează printre emo. Simplul comunicat de presă dat în acest sens şi publicat în media aduce deservicii nemeritate şi discriminări serioase Culturii Emo. Şi stigmatizarea nemeritată. Asistăm la o nouă încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. Mai nou, sub pretextul că vor „să salveze societatea” (citat din declaraţia unui poliţist), lucrătorii din IPJ Timiş şi lucrătorii SRI declară că au început să activeze organizat împotriva emo din mai 2008. Încălcarea Constituţiei de către organismele statului român este flagrantă: art.6 (dreptul la identitate), art. 29 (libertatea conştiinţei), art.30 (libertatea de exprimare), art.31(dreptul la informaţie), art 39 (libertatea întrunirilor), art.40 (dreptul de asociere) sunt acum călcate în picioare de către instituţii ale statului plătite din banii noştri ca să ne apere, iar nu ca să ne persecute pentru gusturile culturale. S-a terminat cu duşmanii României, s-a terminat cu hoţii din Parlament şi Ministerul de Justiţie, s-a terminat cu corupţia din ţară pe care magistraţii o albesc mereu, s-a terminat cu gravii bolnavi care ne-au condus şi care ne conduc (să mai enumerăm mulţimea de demnitari paranoici care se dezlănţuie în şedinţele televizate, speriind lumea bună, femeile, copiii şi bătrânii şi fiind plătiţi din banul public? Să mai amintim că ţara aceasta, Parlamentul şi Justiţia românească sunt conduse de mulţi alcoolici veritabili, care sunt de fapt oameni cu depresii grave şi care posedă periodic o crasă lipsă de discernământ? Să mai amintim cât de cretini şi de oligofreni sunt mulţi şefi de astăzi, care conduc economia naţională la dezastru?).
Prin lansarea de operaţiuni de supraveghere şi urmărire contra Emo Culture, se încalcă grav Constituţia României, prin stigmatizarea unor grupuri de tineri care nu comit alt păcat decât acela că ascultă muzica ce aparţine culturii lor, ori se îmbracă în negru şi se machiază în culori stridente. Ei vor să atragă atenţia asupra ceva anume. E nevoie de psihologi şi de profesori, de preoţi şi de artişti, nu de poliţie şi spioni. Mai multe personalităţi au protestat în aceste zile împotriva abuzurilor comise faţă de aceşti tineri. În fond, prin comparaţie cu nesimţirea politicienilor, cu abuzurile, hoţia publică şi prostia agresivă care ne asaltează din toate părţile şi mai ales dinspre media şi partidele aflate acum în călduri electorale, aceşti tineri sunt nişte îngeri trişti şi fără apărare, care nu fac decât să tragă un semnal de alarmă. Ei par să spună: „Stop! aţi distrus idealurile unei societăţi normale, aţi deturnat pacea socială către ură, vrajbă, prostie, terorism legislativ parlamentar şi guvernamental, cretinism instituţional, horror cultural mediatic şi către un pseudo-război civi de gherrila! Noi suntem emo, pentru că avem dreptul la muzica noastră de protest şi de supravieţuire; noi suntem emo pentru ca să vă băgaţi voi minţile în cap; noi suntem emo şi gata, şi nu suntem ca voi! Nu e ilegal să fii emo, sau zan-zan sau jynx ori yo-yo kid!”
Mi se pare că aceşti copii chiar au dreptate. La fel aveam şi noi dreptate în anii 80, să ne revoltăm, prin The musical Box cu Genesis sau prin The Wall cu Pink Floyd, împotriva unei lumi ce devenise absurdă, o lume care nouă ne-a şi distrus vieţile, conştiinţele şi speranţa de libertate, după cum s-a văzut…Emo încă mai au o şansă. O şansă paşnică. Să luptăm alături de ei pentru această şansă. Mai întâi, însă, jos labele de pe copii, dragi autorităţi române! Infractorii sunt în altă parte. Adesea, infractorii sunt printre voi sau sunteţi chiar voi!

Angela Furtună

angela.furtuna@gmail.com

 

21 oct. 2008, 3,03 h pm

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s